Nu mai era vorba de o casă, de o casă a cuiva anume, un vecin sau o rudă, ci de Casa Domnului.

Vrură să-l ajute și să-și ridice o altă casă parohială, mai mare, cu un prăznicar în prelungirea ei, cu o clopotniță, dar Părintele îi liniști:

– Toate la vremea lor. Și apoi fiecare trebuie să-și ridice casa. Casa sa…

Când ajunseseră la turlă, se opriseră. Nimeni nu știa cum se construiește o turlă, astfel încât să nu se prăbușească sub propria ei greutate. Dar cineva veni cu o soluție salvatoare: avea un văr de-al soției în Valea Jiului, om care consolida și ridica galerii pentru abataje, care construise tuneluri și care se pricepea să facă tot soiul de zidiri ciudate, inclusiv turnuri de cetate și de castele. Poate că lucrase și la turnuri de catedrale.

Vărul acceptă să vină, mai veni cu nouă ortaci și se apucară imediat de lucru, fără prea multă vorbă. Erau harnici, senini, cineva spusese luminoși, iubeau cerul pentru că îl vedeau atât de rar acolo, în inima minei. Doar în închipuire, doar atunci când vorbeau cu protectoarea lor, Sfânta Varvara.

Turla era măreață. Un sătean încercă să glumească:

– Bine că s-a terminat. Începusem să cred că se construiește turnul lui Babel.

Dar nimeni nu spuse nimic, nici măcar nu zâmbiră. Minerii plecară, însoțiți de mulțumiri, lacrimi și daruri. Îndeosebi de-ale gurii, căci aveau de făcut un drum lung la întoarcere…

Părintele era peste tot. Părea o pasăre ciudată, înveșmântat în toate culorile, de la vopselele pe care le folosea pentru sfinți.

Era când pe schele, când afară, dirija oamenii, cineva glumi că poruncește chiar cărămizilor cum să se așeze și icoanelor să se picteze singure.

Cu siguranță biserica lor avea să fie cea mai frumoasă și mai respectată din zonă, din întreaga vale.

Era gata și iconostasul, structura de rezistență. Se folosise lemn de tei, de paltin, de trandafir și de cireș. Cineva întrebă de ce nu se folosise lemn de brad…

– Pentru că lemnul de brad se așchiază. Și pentru că aurul, pulberea de aur, iubește mai mult lemnul de tei, de paltin și de trandafir.

Oamenii refuzau să intre totuși în biserică. Priveau în sus, cu teamă. Dacă se va prăbuși bolta?

Părintele îi liniști: pe o boltă, în mină, stau mii de metri de stâncă sau de pământ. Pe bolta bisericii nu stă decât cerul, aerul. Și cerul până la Dumnezeu e mai ușor decât stânca muntelui.

Când ajunse la icoana Maicii Domnului, se gândi intens la Ștefana. Chipul ei părea perfect decupat în lumină. Și ochii ei, ușor adumbriți. Și buzele ei cuminți, pregătite să spună a vorbă de alint sau de rugăciune.

Se gândi atunci că Maica Domnului trebuie să fie proiecția ideală a unei femei. Sau că în fiecare femeie ar trebui să se regăsească Maica Domnului.  Când episcopul văzu icoana, îi spuse cu admirație:

– Parcă e vie. Seamănă cu o femeie adevărată.

Și Ștefan dădu din cap, a aprobare:

– Așa e. Chiar așa e…

Și din nou se gândi la Ștefana. Că se numea Ștefana, sau Corina, sau Maria, sau Irinel, sau Eva, nu mai avea nicio importanță. Era aceeași și totuși mereu alta…

Biserica urma să aibă fresce exterioare, fresce interioare și icoane. Toate pictate de mâna lui. Oamenii vedeau cum pereții se acoperă cu scene biblice, cu parabole, cu pilde și cuvinte înțelepte. Mai erau, pe lângă sfinți, și îngerii. Serafimi, heruvimi, îngeri de toate gradele.

Erau și văi și munți și râuri de apă și de foc. Și pești și câini cu mai multe capete și diavoli cu aripi de liliac. Și păsări minunate, păuni, păsări ale Paradisului, fenicși.

Pe un contrafort îi pictă și pe filosofii antici. Pe Platon, pe Seneca, pe Aristotel.  Pe un altul pictă sfinții români abia intrați în calendare.

Când vorbi cu oamenii despre hramul bisericii, aceștia înclinară spre Ștefan. Dar nu spre Ștefan, cel care văzuse cerurile deschizându-se și pe Iisus în dreapta lui Dumnezeu, ci spre Ștefan cel Mare și Sfânt, pe care oamenii îl iubeau și se revendicau, dacă nu direct din el, măcar din răzeșii lui.

Când începu pictura interioară, intră în Post Negru. Se hotărâse să nu mănânce nimic până nu va termina lucrarea. Bău doar apă sfințită și nici nu simți nevoia de altceva…

Se ruga singur, de trei ori pe zi, îngenunchind în fața propriilor sale icoane. Cerea ca Dumnezeu să-i iubească munca, să-i dăruiască har.

La un moment dat, crezu că orbește. Din cauza luminii mult prea puternice. Din cauza cascadelor de aur de pe aureole. Sau poate din cauza focului din ochii tuturor sfinților.

După șapte luni, biserica era gata și putea fi sfințită. Veniră Înalt Prea Sfințitul și 12 preoți din parohiile din jur. Și câțiva stareți de pe la mănăstirile din apropiere. Dar, pentru prima dată, veniseră toți enoriașii. Nu lipsi nimeni. Cine nu încăpu în biserică rămase pe afară și intră mai târziu, după sfârșitul slujbei. Și toți se mirară și se minunară…

Iar el avu un ultim gând, cu vorbe de la  Sfântul Ioan din Kronştadt învăţate:

„Biserica este împărţită în trei părţi, pentru că ea se roagă pentru trei feluri de oameni: cu mulţumire pentru sfinţi, cu cerere pentru cei vii de pe pământ, şi pentru cei care au murit şi nu au ajuns în Rai.”

 

ERA PRIETENĂ BUNĂ CU TEREZA. O PRIETENIE CIUDATĂ, CAPRICIOASĂ. TEREZA PĂREA TOT TIMPUL ÎNVERȘUNATĂ. ÎMPOTRIVA TUTUROR ȘI CHIAR ȘI A EI. O CIUPEA DUREROS, FĂRĂ MOTIV, PE NEAȘTEPTATE, PÂNĂ CÂND ÎI ÎNFLOREAU VÂNĂTĂILE. De obicei pe braț, dar și pe picioare uneori.

Crescuseră împreună, se știau de când lumea. Pe ea o chema Anastasia. Părea un nume rusesc, rușii erau mai aproape de noi, dar de fapt era un nume grecesc.

Bunicii ei erau greci, veniseră aici din Brăila, nu se știe când și de ce, își botezaseră copiii cu nume românești, Florin și Brândușa, lucru cu totul neobișnuit, grecii sunt foarte mândri, nu renunță aproape niciodată la numele lor, mai ales că îl poartă și atâtea alte nații.

Dar acum se vede că se hotărâseră să-și piardă urma, să nu mai știe nimeni de ei și cel mai ușor era să ia nume comune, Florin și Brândușa, asta nu supăra pe nimeni.

Anastasia mai avea un nume, Calipso, dar asta aproape că nu știau decât părinții ei. Se renunțase la numele românești, pericolul se vede că trecuse și iată că, la a doua generație, se întorceau la obârșii.

Cele două nume se cam băteau cap în cap, căci Anastasia înseamnă „înviere din moarte”, iar Calipso „cea ascunsă”. Nu era sigură, dar asta i se spusese cândva de către bunici.

Cu Tereza se juca tot timpul. Se completau foarte bine: Tereza era aprigă, se plictisea repede, pe când ea era mult mai calmă, „împăciuitoristă”, dar, până la urmă, se înțelegeau bine, ele între ele.

Tereza era brunetă  cu ochi căprui, iar Anastasia era blondă  cu ochii albaștri, de parcă ar fi luat ceva din  culoarea cerului la care tânjea atât de mult, privindu-l ore întregi, fără țintă.

Aveau acum treisprezece ani, Tereza îi împlinise de două luni, Anastasia avea să-i împlinească peste exact o lună și jumătate.

De la o vreme Tereza nu mai era așa de aprigă. Uneori dispărea ceasuri întregi și când o întreba unde a fost, primea un răspuns răstit, „unde să fiu, la plimbare, am avut de făcut și ceva cumpărături…” și ea renunța să o mai întrebe ceva.

Acum o chema la castel. Anastasia mai fusese de vreo două ori pe acolo, castelul nu era decât un conac dezafectat, cu uși și ferestre smulse, nu mai avea nimic din gloria de odinioară, dar păstra ca orice ruină un mister al său. De fapt părea o casă bântuită de fantome, se spuneau lucruri ciudate despre castel, toate castelele au o poveste a lor, în care apar deopotrivă iubirea și moartea, și de obicei învinge moartea și de aici stafia, fantoma, sau cum s-o mai fi numind apariția.

Nu credea în aceste povești, nu se temea de stafii, pentru că nu credea în ele, se miră puțin că Tereza o chemase acolo, dar probabil îi propunea un joc nou, în care ele să fie castelane, poate zâne, poate prizoniere, poate prințese, oricum totul promitea să fie palpitant, interesant, așa că își păstra un zâmbet ușor pe buze.

Zări de departe umbra Terezei, era la primul etaj, urcă acele trepte fără balustradă și vru să-și îmbrățișeze prietena, dar aceasta o respinse cu ciudă, chiar cu ură, …de ce ai venit, mirată vru să-i răspundă, …dar nu m-ai chemat tu?, dar zâmbetul îi părăsi brusc chipul când văzu că în spatele ei apăruseră, ca din neant, doi tineri, iar lângă Tereza, un al treilea.

O trecu un fior rece, ca un abur de moarte. Îi știa pe cei trei, nu după nume, nu le știa aproape nimeni numele adevărat, doar poreclele, erau Ceacâru, Șchiopu și Jâmbilă și își meritau pe deplin aceste porecle, căci Ceacâru avea un ochi cu irisul albastru și altul căprui, spre galben; Șchiopu își trăgea după el, neîndemânatic, un picior care i se scurtase în urma unei poliomielite, iar Jâmbilă rânjea tot timpul, arătându-și dinții neregulați și mai ales o strungăreață largă, atât de largă, încât părea că-i lipsește chiar un dinte din față.

Erau tot timpul împreună, se întreceau în bătăi, furturi și chiar violuri, dar nimeni nu-i putuse încă dovedi, așa că erau liberi și veseli, și se mândreau că sunt cei mai grozavi din sat.

Șchiopu o mângâie fără jenă pe Tereza, o pipăi chiar insistent și Tereza se întoarse spre el drăgăstoasă, protestând de formă, dar prinzându-i brațul și mușcându-i ușor degetul cel mare.

„Ei, acum ai înțeles, în sfârșit ai înțeles unde dispăream atâta timp, mă iubesc cu bărbatul acesta care e al meu și sunt mândră de asta…”, Șchiopu o mângâia din ce în ce mai insistent, atingându-i părțile intime, în timp ce Ceacâru și Jâmbilă priveau scena cu amuzament, de parcă ar fi fost o glumă sau o joacă, sau oricum ceva distractiv.

– Ei, bine, prințesă, dacă ți-a plăcut atât de mult castelul, va trebui să-ți alegi în noaptea asta prințul, vezi, ai posibilitatea să alegi, să alegi pe unul dintre noi trei, să cunoști și tu ce e dragostea.

Cerul se înroșise în amurg și Anastasia își dădu seama cu groază că nu avea scăpare; dacă ar fi strigat,  nu  s-ar fi auzit prea departe, căci  ruinele castelului erau în plin câmp, parcă anume ca nimeni să nu audă ce se petrece acolo, dacă aveau să se petreacă lucruri teribile acolo.

O duseră aproape moartă într-o cameră, era singura care nu avea ferestre, probabil fusese un beci sau o cramă și îi spuseseră din nou, vom fi buni cu tine, îți dăm posibilitatea din  nou să alegi, va trebui să te joci cu bărbăția noastră, să o iei în gură și să o iubești sau vom începe prin a te face femeie și pe urmă mai vedem noi.

Anastasia o privi pe Tereza intens, curios, dincolo de ce avea să      i se întâmple, o chinuia un singur gând,  Tereza fusese forțată să o cheme sau o făcuse liberă, vrând să se bucure și ea de orgia ce avea să urmeze?

Tereza îi dădu jos nădragii lui Șchiopu, apoi îl excită frecându-i cu putere membrul, până când acesta deveni ferm, apoi începu să-l lingă cu gura, să-l sugă, până când un lichid alb ca laptele i se revărsă pe față și ea se lingea cu plăcere. Așa trebuie să faci și tu, îi spuse Ceacâru și se așeză în fața ei, ea era culcată, se dezbrăcase singur și îi luă mâna, așteptând să fie frecat, excitat.

O clipă se gândi să-l strângă puternic de fudulii, sigur acesta ar fi răcnit, ar fi lovit-o sălbatic peste față și apoi ar fi violat-o cu sălbăticie, așa că renunță și acceptă să-l sărute și apoi să-i sugă bărbăția, se gândi că nu văzuse niciodată un bărbat gol, nici nu știa cum arată penisul unui bărbat; ținea ochii închiși, crezu că va vomita și poate că va scăpa, nu se întâmplă acest lucru și în curând gura îi fu inundată de un lichid sălciu.

Ceacâru îi trecu penisul peste față, așa ca într-o mângâiere batjocoritoare, mânjind-o.  Tereza o privea amuzată, nu-i așa că a început să-ți placă, o să-ți placă și mai mult ce va urma, dar să știi o singură dată, acum, e mai greu, după asta o să vrei tu mereu și băieții sunt disponibili, vei vedea, cu alte cuvinte ea nu era doar a Șchiopului, ci a tuturor, din nou simți să leșină, dacă aș leșina, poate s-ar speria și m-ar lăsa în pace, Jâmbilă urmă și fu satisfăcut destul de repede, de fapt se excitase singur cu mâna și apoi îl încălzise scena dinainte, aceeași mângâiere cu penisul pe față, același lichid, poate ceva mai dens, mai gălbui și urmă Șchiopu; se vede că el era Șefu, îi ceru să nu se grăbească, să se joace cu scula lui, cine știe, poate te aleg pe tine în locul Terezei, aceasta îl înghionti și el râse, stai liniștită, ce e al tău e pus deoparte, Anastasia se resemnase, se gândi chiar că până la urmă se vor sfârși toate și ei vor trebui să plătească, inclusiv Tereza, care o atrăsese în capcană. Acum să trecem la ceva și mai vesel, spuse Ceacâru și de dată asta vreau să fiu primul, nu-i așa că nu ești începută și, curios, ea dădu din cap că da, nu cunoscuse până atunci bărbatul și Ceacâru se aplecă asupra ei cu toată greutatea lui, se sufoca, încercă să-l îndepărteze cu palmele și el înțelesese asta ca pe un refuz sau ca pe o joacă, așa că intră brutal în ea, făcând-o să-și muște, de durere, buzele până la sânge. Simți o durere ascuțită, de parcă s-ar fi tăiat cu cuțitul la o mână, dar apoi se simți ciudat, parcă ușurată, nu mai era nimic din împotrivirea de la început.

Când Ceacâru se ridică, văzu ca prin ceață că acesta avea scula plină de sânge, sângele ei și atunci chiar își pierdu câteva clipe cunoștința.

O trezi cu o palmă grea peste față Jâmbilă, ce, credeai că dacă te prefaci, scapi, nu, fetițo, ne vei iubi pe toți până la capăt și intră și el în ea, fără să-i pese că era plină de sânge, părea o fiară, era cel mai brutal, se dezlănțuise, iar Tereza privea scena cu ochi de foc, urmărindu-i cu atenție. După ce termină și se așeză pe spate, îl șterse cu o cârpă și îi șopti drăgăstos, să nu-ți fie rău, iubire, iar Jâmbilă îi luă mâna și o trecu peste fața lui, în semn de tandrețe. Șchiopului  păru că îi e milă de ea, durerile ei erau atât de mari, încât tresărea la fiecare atingere, la fiecare impuls, așa că Șchiopu termină și el destul de repede, dar mulțumit, spre nemulțumirea Terezei  care nu spusese totuși nimic.

Făcură o pauză, deasupra lor era un cer smolit, Ceacâru ieșise puțin să se asigure că e liniște, că totul e în regulă, că gemetele fetei nu fuseseră auzite, noaptea zgomotele se aud mai bine decât ziua, anunță s-a făcut o noapte fără stele, dar mai avem până dimineața, întoarce-te cu fața în jos și o să-ți fie mai bine, fată, de acum vei fi și băiat, ei i se făcu scârbă de toți și de toate și în primul rând de ea însăși, căută în jur ceva care s-o ajute, vreun obiect ascuțit, dar nu văzu nimic.

Și simți cum e pătrunsă pe la spate, umilită, gemea și asta părea  să-l excite și mai mult pe Ceacâru, urmă Jâmbilă care îi dădu o palma peste spate, la mine de ce nu gemi, o chinui mai mult, începu să o doară și anusul, apoi Jâmbilă termină și, satisfăcut, o bătu peste fese jubilând, spunând chiar cu admirație, nu e deloc rea, prințesa, când mai vii la castel, nu-i așa că a început să-ți placă, intră în ea și Șchiopu, dar amorțise de durere și pe el abia îl mai simți.

Acum se strânseră cu toții la un sfat și Ceacâru luă cuvântul:

– Vorbesc în numele tuturor. De acum ești femeie… și bărbat… și ar trebui să ne mulțumești mereu pentru asta. Faci de acum ce vrei, dacă îți place unul dintre noi, îți stăm la dispoziție. Dar dacă spui cuiva ce s-a întâmplat în această seară, cu cine te-ai iubit, să știi că îți luăm gâtul și vei păți ce a pățit Narcis și ce era să pățească și Popicu, a scăpat oarecum,  știi povestea, noi eram, e drept că atunci eram cinci și acum am rămas doar trei, dar poate că e mai bine. 

Te vei duce acasă și vei spune alor tăi că te-a regulat, și pe față și pe dos, Părintele. Lumea va crede totul, mai ales că a fost povestea cu Vadim. Așa că îți lăsăm o săptămână, nu, mai bine trei zile, să te plângi la poliție că ai fost violată de preot în peștera lui, că te duseseși să te rogi și să te binecuvânteze și el a profitat de tine.

Dacă nu vei face așa cum îți spunem, te vom răpi din nou, te vom viola din nou și apoi te vom ucide.

Și te vom îngropa doar pe jumătate în pădure să-și bată joc, de tine și de trupul tău, fiarele flămânde.

Și încheie cu un gest de pirat, trecând prin apropierea gâtului un cuțit bine ascuțit:

– Să știi că nu glumim. Am mai ucis și vom mai ucide. Și acum,     du-te, că poate ai tăi sunt îngrijorați și au început să te caute. Nu uita nimic din ce ți-am spus.

Se ridică cu greutate, mergea de parcă atunci ar fi învățat să umble pentru prima dată sau că, în loc de picioare, avea niște bețe sau niște picioroange; cei patru dispărură și ea continuă să meargă șovăind, fără picioare, lătrată de câțiva câini răzleți.

Se simțea sfâșiată, parcă fusese trasă în țeapă. Căzu de câteva ori, durerea era adesea insuportabilă, leșină chiar în două rânduri. Ar fi vrut să moară în timpul torturii, dar astfel călăii ar fi scăpat poate nepedepsiți. Trebuiau să plătească la fel sau poate chiar cu viața.  Pierduse mult sânge, asta o amețea, gesturile se prelungeau într-o alunecare curioasă, de parcă ar fi căzut mereu, îi era teamă să nu intre în comă undeva într-un șanț și să fie descoperită prea târziu.

Rememoră, clipă cu clipă, imagine cu imagine, ceea ce se petrecuse între ea și ceilalți. Fusese o naivă și asta se plătește. Dar prețul era disproporționat. Poate că ar fi trebuit să lupte din toate puterile, să muște, să zgârie, să lovească. Dar totul fusese premeditat, de la camera aleasă până la covorul de iută, de lipsa tuturor obiectelor pe care le-ar fi putut folosi drept armă, o piatră de pildă.

Ar fi vrut să fi fost mai slabă, să fi leșinat mai des, dar ar fi fost trezită cu palme brutale, năucitoare. Nu erau oameni, ci bestii și bestiile nu au milă. Era sigură că amenințarea lor era una reală, nu ar fi ezitat să o omoare, crezuse chiar la un moment dat că o vor omorî atunci. Se simțea murdară, umilită, torturată, anulată ca femeie, ca trup, ca suflet, ca destin.

Așa mai avea o șansă, răbdarea era arma pe care trebuia să o folosească cu grijă, știa că tatăl lui Șchiopu era șef de post, asta și explica de ce nu îi luase nimeni la întrebări până atunci, erau bănuiți de mulți, dar nu erau anchetați niciodată, se târî până acasă, nu locuia departe de castel, trebuia să ajungă acasă, se bucură într-un fel că părinții erau plecați la oraș, la o nuntă a unei verișoare și aveau să stea acolo trei zile, nu trebuia deci să le dea explicații, ajunse acasă, se uită într-o oglindă și nu se recunoscu.

Încălzi apă și o turnă  într-un lighean, gesturile erau mecanice, știa că trebuie să se spele, măcar trupul, cu sufletul era mai greu, găsise un burete pe care îl trecu peste picioare și buretele și apoi apa se înroșiră imediat, nu știa cât sânge pierduse, albul accentuează celelalte culori, sângele de pe zăpadă pare mai mult decât același sânge pe nisip, avea picioarele albe ca zăpada, frumoase, zâmbi strâmb, cine să le mai vadă și să le iubească acum, îi era o imensă silă de ea, de parcă ea ar fi fost de vină, ea ar fi provocat totul, dar ea nu fusese decât o floare peste care coborâseră agresiv, brutal, insectele păroase.

Sila pornea de undeva din stomac, urca în sus, dar se oprea în gât, ar fi vrut să vomite, asta ar fi eliberat-o poate, pornea din stomac și se întâlnea cu o altă silă, care cobora din creieri și din ochi și împreună formau o greață a sufletului, se detesta, avea impresia că, mergând, murdărește chiar și aerul.

Apoi se gândi la Tereza. Ea era prima vinovată. De ce o făcuse? O urâse tot timpul, pentru că era mai frumoasă, mai deșteaptă și hotărâse să se răzbune atât de josnic, de inuman, de trivial?  Era și ea o victimă și fusese amenințată, poate chiar cu moartea că, dacă nu o cheamă, va suferi cele mai aprige consecințe și atunci ea cedase?

Era îndrăgostită și credea că trebuie să facă tot ce îi cerea iubitul, iubirea?

Devenise dependentă de sex, s-ar fi culcat oriunde, oricând, oricum, cu orice bărbat, cu oricâți bărbați și tot nu s-ar fi săturat. Ajunsese perversă sau fusese așa de la început?

Oricum trebuia să plătească, nu știa încă cum, să pedepsești o femeie e cel mai greu, mai ales când ești și tu femeie.

Apoi Șchiopu, Ceacâru și Jâmbilă… Dumnezeu îi pedepsise, poate la naștere, poate mai târziu, dându-le chipuri schimonosite și suflete zbârcite, știau că sunt monștri și voiau acum să demonstreze tuturor că chiar sunt monștri, nu aveau nimic sfânt, nu mai aveau suflet, asta e cel mai teribil lucru pe care îl poate trăi cineva, să-și piardă sufletul. Și ei și-l pierduseră demult, înainte chiar să-l fi batjocorit pe Narcis.

Lucian Strochi