Și ei trebuiau să plătească, cu vârf și îndesat, pentru toate nemerniciile lor, pentru trupurile și sufletele mutilate, câte or fi fost?; moartea ar fi fost pentru ei cea mai ușoară pedeapsă, auzise că violatorii de copii sunt violați la rândul lor în închisoare de ceilalți deținuți, poate că așa s-ar fi cuvenit și în cazul lor și, după câteva luni, să fie transferați într-o închisoare de femei, să fie violați de femeile acelea nesătule, să fie forțați să facă sex, până când să ceară să fie castrați, sau poate că ar fi trebuit să fie castrați, auzise că în unele țări așa erau pedepsiți violatorii, era castrați precum motanii…

Se culcă în pat, cu fața în sus, închise ochii și abia atunci fu traversată de un val de frig, parcă ar fi stat goală în zăpadă, tremura toată, își dădea seama că era în primul rând o reacție nervoasă, nu știa dacă leșinase, intrând în comă, dacă pur și simplu adormise, oricum se trezise cu poliția la poartă și fu întrebată dacă fusese violată și dacă violatorul fusese preotul și ea răspunse greu, răsucindu-se pe jumătate amorțită, pe jumătate adormită că „da”… Un singur „da”, pentru prima întrebare, nu și pentru a doua, dar poliția se mulțumise cu acel DA acoperitor…

Tereza și poate chiar și cei trei reclamaseră violul, poate dăduseră chiar amănunte, Tereza putea pretinde că Anastasia îi povestise totul, până  la cele mai mici amănunte și chiar că o rugase să reclame ea asta la poliție, își aminti ca prin vis că semnase cu mâna tremurândă o declarație, nu știa dacă era a ei, nu știa nici ce conține, nu avusese nici puterea și nici timpul să o citească, văzuse doar titlu: Declarație și apoi căzu iar în acel somn sau leșin, nu putea să știe ce era de fapt.

Află apoi despre incendierea bisericii, de furia oamenilor, de faptul că preotul era căutat cu înverșunare, dar nu fusese încă prins, se ascundea bine, poate într-o altă peșteră, poate la vreun om al său de încredere.

Lucrurile se rezolvară pentru ea neașteptat și aproape nefiresc de repede. Tereza era însărcinată atunci când i se întâmplase ei totul și murise în urma unui avort, pe care singură și-l provocase, murise otrăvită de nu se știe prea bine ce buruieni, se chinuise mult și își ceru în ultima clipă iertare, se spovedise, unui alt preot desigur și muri senină, cu ochii deschiși.

Acum părea că doarme, era chiar frumoasă și cine ar fi văzut-o  n-ar fi bănuit o clipă prin câte trecuse. Și nu împlinise încă paisprezece ani…

O înmormântară în alb, în rochie albă, adică mireasă, ceea ce putea fi considerat, fie un omagiu adus vârstei ei, neprihănirii ei, fie o batjocură, căci toți știau din ce cauză murise și că nu fusese imaculată.

Și cu cei trei povestea se termină la fel de repede, neașteptat de repede și asta pentru că nu mai avuseseră nicio măsură, nicio reținere.

Într-o seară băuseră destul de bine și stabiliră cine să fie următoarea victimă.

Fuseseră pomenite numele mai multor fete din sat, dar excitați de alcool, hotărâră că era prea simplu, era prea ușor, trebuiau să aleagă ceva mai greu de realizat, o femeie matură sau o fată cu adevărat inaccesibilă.

Până la urmă puseseră într-o vază zece nume, între care chiar numele mamelor lor, apoi o bătrână preoteasă văduvă, o profesoară care făcea naveta, chiar și vreo două fete, bine păzite de părinți. Traseră la sorți  și numele căzut fusese cel al Veturiei, mama lui Paul, adică a lui Șchiopu.

O vizitară într-o seară când polițistul se afla într-o convocare, o misiune ce avea să țină două zile, veniseră ca și cum ar fi vrut să-i facă doar o vizită scurtă lui Paul și pe urmă să-l ia cu ei, apoi îl puseseră pe Paul să o convingă pe Veturia  să-i accepte ca bărbați, întâi pe el, apoi și pe ceilalți doi.

Femeia își roti privirea îngrozită prin cameră, începu să țipe, iar ei îi puseră repede un căluș în gură, gata-gata să o sufoce, o legară de pat, așa cum văzuseră ei mai demult într-un film, în așa fel încât să nu se miște, o dezbrăcară de tot, femeia gemea înăbușit, plângea, dar ei rămăseseră la fel de hotărâți și primul care o violă fu chiar Paul, mai mult o sărută și apoi o mușcă de sâni, sălbatic, până când îi dădu sângele. Urmă Ceacâru care mai adăugă și cuvinte obscene, ce se voiau ironice, ceva de genul „trebuie să încurajăm tineretul, femeile nu trebuie să fie egoiste, să se culce doar cu un singur bărbat, dacă sunt frumoase, sunt proprietatea tuturor”, câte și mai câte. Era agresiv, părea nemulțumit și o chinui mai mult de o jumătate de oră, timp în care îi înfloriră pe trup flori vinete, roșii, chiar albastre… Jâmbilă o violă și el, tăcut, dar metodic, ceru să-i spună ceva la ureche și pentru că ea nu putea, o mușcă el de ureche, de lobul urechii. Apoi o întoarseră și o penetrară în anus, în aceeași ordine. Femeia vomă, se sufoca, așa că îi scoaseră călușul. Nu țipă. Ce rost ar mai fi avut, nu le adresă niciun cuvânt, gemea și plângea, suspina și se lovea cu pumnii în piept și ceru să-i fie desfăcute legăturile. Îi făcură pe plac, oricum își făcuseră treaba, neașteptat de repede și de bine, se felicitară pentru idee, urmează celelalte mame, într-un fel ele ne-au adus așa pe lume, nenorociți, neisprăviți, niște monștri.

Plecară râzând, dacă mai vrei, mai venim, asta dacă nu te mulțumești doar cu Paul; Paul nu zicea nimic, zâmbea tâmp, știa că vor rămâne singuri. Veturia se ridică cu greu, se prăbuși chiar până să ajungă la bucătărie, se întoarse de acolo cu un cuțit extrem de lung și de ascuțit, i-l dădu lui Paul, dacă vrei să scapi de mine, atunci omoară-mă, dacă nu, te voi omorî eu, pleacă din această casă și du-te unde vrei, Paul crezu o clipă că glumește, se apropie de ea și vru să o mângâie, era o mică ceartă între îndrăgostiți, tata nu va ști nimic, și ce dacă trăiești cu doi bărbați, poate că doi te fac mai fericită,  dar ea îl lovi fulgerător, în braț și atunci el se ridică, o mai privi o dată ca pe o femeie pe care o cunoscuse pentru prima dată și cu care făcuse dragoste, nu ca pe mama sa, și ieși.

Nu prea știa unde să se ducă, dar știa că Ceacâru avea un grajd unde se putea adăposti și apoi să plece la oraș, va găsi el unde să lucreze și unde să aibă un acoperiș deasupra capului.

Soțul Veturiei, Vladimir Șchiopu, se întorsese din misiune cu bine.

Reușise să rezolve toate problemele și asta i se părea cel mai important lucru.  Îi povesti pe îndelete tot ce gândise, tot ce făcuse, cum acționase.

Veturia nu îl întrerupsese deloc, de obicei mai punea întrebări, mai cerea explicații, lămuriri.

La un moment dat, el se opri din povestit și o întrebă dacă se întâmplase ceva în lipsa lui.

Și atunci ea începu să-i povestească, calm, cu o voce egală, neutrală, tot ce se întâmplase. Știa cât de mult îl iubește el pe Paul. Și-l dorise nebunește, era trup din trupul lui, sânge din sângele lui. Suferise ca un câine când poliomielita își înfipsese colții în tendonul lui, lăsându-i o mușcătură în formă de cusătură de la o operație. Și piciorul stâng se scurtase cu câțiva centimetri, atât încât să nu mai poată da la Academia de Poliție, așa cum și-ar fi dorit mult Vladimir.

Deși era un om drept, iubitor de pace și de oameni, după cum arăta și numele, îi acoperise sau măcar îi tolerase toate prostiile pe care le făcea încă de mic copil. E drept că mai târziu refuza orice știre despre isprăvile lui, credea chiar că sunt exagerări, invidii, provocări, nu se putea ca tocmai Paul să facă așa ceva. Acum lucrurile erau clare pentru Veturia: ori ea, ori Paul. De aceea adoptase, din instinct probabil, cel mai potrivit ton, îi povestea totul  ca pe o mare durere, ca pe o mare sfâșiere, dădea vina mai mult pe ea, ea greșise pentru că îl crescuse prost, crescându-l râzgâiat, tolerându-i toate și iată că acum totul se răzbunase și ea nu mai era o femeie normală, iubitoare, o soție, ci o zdreanță, o otreapă, o cârpă murdară care nu mai era bună de nimic, dacă m-ai iubit vreodată cât de cât, dacă crezi că merit respectul tău, știi prea bine că tu ai fost pentru mine primul și ultimul bărbat, singurul bărbat, omoară-mă, eu nu mă pot sinucide, nu vreau să ajung în iad fără să fiu vinovată, nu am făcut nimic care să merite asta, dar tu omoară-mă și eu te voi iubi de dincolo de viață și de moarte, voi lua totul ca un semn al iubirii tale și al respectului tău pentru mine, ești un om deștept, fă-o în așa fel încât să nu fie considerată nici sinucidere, dar nici să nu fii acuzat tu de  crimă.

Spusese toate acestea egal, fără pauze, ca și cum ar fi vorbit un robot, nu avea curajul să-l privească în ochi, nu voia, nu avea curajul  să-i asculte verdictul, știa că putea pierde și nu voia să i se vadă în ochi reproșul, apoi se ridică, hotărâtă, dreaptă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum povestea ei era despre altcineva, era acum o altă femeie, parcă n-o mai interesa sfârșitul poveștii, ca și cum l-ar fi cunoscut sau povestea nu putea să aibă un sfârșit sau ar fi avut mai multe sfârșituri și îl  privi îndrăzneț, direct în ochi; ochii lui erau albi, roși de o imensă suferință, ca și cum ar fi plâns, fără istov, zile și nopți încontinuu.

El o privi în tăcere, îi luă mâna dreaptă în mâna lui și îi sărută podul palmei, apoi, privind-o și el în ochi, murmură, minunato, iartă-mă și plecă dincolo și ea nu-l urmă, nu încercă nicio bucurie, Paul era și copilul ei, îl iubise nespus, dar acum trebuia să-și primească meritata pedeapsă.

El ieși după vreun ceas și o întrebă și el calm, la fel de neutral: și acum unde e; intimidată ea ridică doar din umeri, iar el luă asta ca pe o încuviințare, bine atunci și plecă la sediu.

Ceea ce a urmat, a aflat de la alții: Vladimir își adună imediat echipa mobilă și porni în căutarea celor trei. Cum-necum aceștia aflară că erau urmăriți, își dădură seama că femeia îi denunțase, ei spuneau trădase, aveau să se răfuiască cu ea, când va veni vremea; nici acum, în ultimul ceas, nu se simțeau vinovați de ceva; totuși încercară să ajungă în pădure, dar pădurea se afla dincolo de râul care se umflase mult în ultimele zile, așa că ei fuseseră nevoiți să treacă peste râu pe o punte de lemn, sprijinită pe otgoane de oțel, elastică și primejdioasă, îngustă doar cât să treacă un singur om, acolo fură surprinși, ambele capete erau pline de oameni care se agitau cu făclii, era de acum seară, și până la urmă ei se aruncară de pe punte în apă, credeau că vor scăpa înotând, se înșelaseră amarnic, apa era prea puternică, prea murdară, așa că îi sucise, îi întoarse, îi transformă în trunchiuri plutitoare, îi ameți și până la urmă îi ucise; oamenii îi hăituiau în continuare, păzeau pădurea, dacă ar fi intrat în ea ar fi fost mai greu să-i prindă, apoi se lăsă noaptea și oamenii renunțară la hăituire, înjurând, vociferând, amenințând, nici ei nu știau prea bine pe cine.

Fură găsiți, nu foarte departe unul de altul, cam la vreo sută de metri, distanța asta e mică atunci când e vorba de o apă curgătoare, trecuseră două zile totuși și ei arătau cam la fel, umflați de apă, cu ochii închiși, încruntați, și cineva, văzându-i, strecură o glumă, parcă ar fi gravizi, nu râsese nimeni, oamenii erau încă prea încordați, se potoliră încetul cu încetul și acum se află totul despre ei, despre tot ce făcuseră, unii știau câte ceva, dar destul de vag, acum faptele se adunaseră ca într-un adevărat rechizitoriu, erau la fel de bestii, de neoameni, nu meritau odihna veșnică în cimitir, alături de ceilalți, așa că s-a săpat la repezeală o groapă comună, nu departe de locul unde fuseseră găsiți, pe malul apei adică, comună – pentru că nu făcuseră ei toate blestemățiile împreună? – și fu pusă o singură cruce de lemn, cu numele lor și în paranteză poreclele, așa cum se face la tâlhari, acolo unde se știe porecla și mai rar numele adevărat. Și dacă la început se puseseră flori la cruce, acum, după nicio săptămână, nu mai era nimic care să amintească de ei, părea că crucea fusese pusă acolo, pentru că trei indivizi se înecaseră, așa cum se pune câte o cruce la locul accidentului.

Vladimir tăcea tot timpul, devenise ursuz, apoi într-o zi, după un vis frumos, se duse la nevastă și își ceru iertare pentru gândurile rele și se iubiră apoi, ca în tinerețe, vrând parcă să-i arate că pentru el conta doar ea, că uitase toată acea întâmplare năprasnică.

Și ea îl primi la fel, cu aceeași dragoste, la care se adăuga acum și recunoștința.

 

DE DATA ASTA OAMENII PĂREAU MAI HOTĂRÂȚI CA ORICÂND.

FUSESERĂ PĂCĂLIȚI O DATĂ, DE DATA ASTA, GATA, AJUNGE. FATA ERA PREA SPERIATĂ CA SĂ MINTĂ. E CLAR CĂ PREOTUL PROFITASE DE EA, DE NEVINOVĂȚIA EI.

Nu se știe ce îi promisese, nu se știe cum o ademenise, dar medicii au arătat clar că avusese loc o deflorare de curând și încă una brutală.

Fata plângea, se ruga, oamenii erau și ei cu ochii în lacrimi. Se adunară tăcuți, dar hotărâți, la biserică. Se zvonise că acolo se ascunde animalul. „Ieși afară că de nu te scoatem noi de barbă ca pe un țap râios”. „O să-ți dăm foc să ieși ca un șobolan, ca un gândac”.

Adevărul e că aceste gânduri și multe altele nu apăreau clare, ci icnite, strigate, acoperite de alte strigăte, de înjurături, de fluierături și sunete ce păreau mai degrabă mugete.

Se adunaseră spontan, uitând că preotul trecea arar pe la biserică. Fusese renovată, chiar reconstruită după incendiu. Dar părintele se retrăsese din nou la grota lui. Acolo vorbea cu oamenii, acolo făcea minunile, acolo se realizau vindecările. În biserică venea numai la slujbele importante.

Faptul că nu-l găsiră pe părinte la biserică îi înfurie și mai mult pe oameni. Cine știe pe unde mai umblă, cine știe ce păcate mai săvârșește, ce femeie slabă mai înșală, cu ce fată mai cade în păcat sau cu ce băiat – dacă spusele lui Vadim erau adevărate și de ce n-ar fi fost.

Cineva avu ideea să dea foc bisericii. Așa, când va vedea focul, va veni sigur și el. Și atunci îl vom prinde.

Alții, mai cuminți, credeau că nu e bine să dea foc Casei Domnului, indiferent de motiv. Până și turcii și tătarii și alte neamuri necreștine treceau oamenii prin foc și sabie, nu și lăcașele de cult. Așa  că nu se cuvenea ca tocmai ei, creștini, să-și dea foc bisericii, bisericii lor.

În fine alții spuneau e adevărat că a ridicat-o mai mult singur, dar acum l-am ajutat și noi, dar prețul se vede că e prea mare. Ne-a mințit că ne aduce pacea, liniștea sufletească, credința, dar ne-a pângărit trupurile și ne-a otrăvit sufletele. Așa că focul pus bisericii nu e o pedeapsă prea mare.

Până să se hotărască ei ce și cum, un țăran mirosind puternic a băutură, aruncă spre biserică o sticlă cu benzină. Sticla lovi geamurile din dreapta bisericii, spărgând o fereastră și spărgându-se la rândul ei. Cioburi învăluite în flăcări mici, galbene și albastre, pătrunseră înăuntru.

O clipă lungă păru să nu se întâmple nimic, apoi prin fereastra spartă răbufni focul. Linse sălbatic părțile de lemn ale bisericii. Oamenii priveau fascinați, neîndrăznind să facă nimic. Erau uluiți de puterea și de frumusețea focului.

Lucian Strochi