Și chiar dacă se spune că dar din dar se face raiul, nu poți dărui ce nu este al tău.

Renunță la sinucidere. Inima Ștefaniei nu este a mea. Nu am dreptul să o opresc înainte de a se opri ea de la sine.

Apoi mai gândi: iată cum o fetișcană, ce nu mi-a fost nici măcar mireasă, îmi salvează pentru a treia oară viața.

Prima dată când chiar am crezut că o salvez de la incendiu. Dar, scoțând-o din flăcări, m-am salvat și pe mine. N-am înțeles asta de la început.

A doua oară m-a salvat prin moartea ei, dăruindu-mi inima, sentimentele, memoria, viața.

A treia oară acum, când îmi cere să trăiesc, pentru mine și pentru ea.

Îmi cere să-mi donez sentimentele, să fiu doar un donator de sentimente, cum este și ea.

Ne vom dărui oamenilor, tuturor acelora care au nevoie de noi. Vom fi doctori, preoți, taumaturgi. Vom îmblânzi sau chiar vom schimba destine, fără orgolii de demiurgi, cu umilința că îi vom ajuta pe cei care au nevoie de ajutorul nostru, pentru a se ajuta pe ei înșiși până la urmă.

Nu știu câtă energie am, energie pozitivă, dacă am aură vizibilă, cum mi-au spus unii, dacă pot vindeca într-adevăr oameni. De un lucru sunt sigur: în mine simt o forță dublă, unită vectorial. Forța mea și forța ei, conjugându-se.

 

NU ȘTIA CE SĂ FACĂ. LUMEA SE DĂDUSE PESTE CAP. PĂRINȚII O CERTAU MEREU, O GĂSEAU VINOVATĂ PENTRU TOT CE SE ÎNTÂMPLASE, AI CĂUTAT-O CU LUMÂNAREA, CUM SĂ TE DUCI SINGURĂ ÎNTR-O CASĂ PĂRĂSITĂ, MAI MULT, ÎI FĂCUSE DE RÂS ȘI, ÎN PLUS, CINE S-AR MAI FI ÎNSURAT CU O FATĂ CARE FUSESE VIOLATĂ?

Aveau și ei dreptatea lor, normal că erau necăjiți, probabil că își făceau și ei o vină, plecaseră la o nuntă trei zile și o lăsaseră singură, tristețea pogorâse peste casa lor, o întunecase, nimeni nu mai râdea, nu mai zâmbea, tăceau cu toții îndelung, de parcă tăcerea i-ar fi ajutat cu ceva.

Ne-ai făcut și te-ai făcut de rușine, cum mai putem privi noi în ochii oamenilor, de parcă ea ar fi provocat un dezastru, suferea ca un animal, îi venea mereu să plângă, avea ochii umezi, urduroși precum cei ai câinilor fără stăpâni sau părăsiți de aceștia, făcea totul în silă, mânca în silă, până și apa o bea în silă, pe stradă mergea ca o umbră, ferindu-se de lumină.

În plus, oamenii o acuzau că mințise, că îl învinuise pe nedrept pe preot, din cauza ei dăduseră oamenii foc bisericii și acum trebuiau să se ducă pentru orice  serviciu religios până în satul vecin.

 

Ar fi vrut să plece undeva, nu știa unde, dar se hotărâse să plece, să se despartă de locurile care îi fuseseră dragi și care, iată, acum n-o mai iubeau; i se părea că și copacii o priveau ostil, nici florile nu i se arătau zâmbitoare, se ofileau când le atingea cu mâna, ca și cum ar fi fost tăiate.

Dar lucrul care o înspăimântă cel mai mult era descoperirea că a rămas însărcinată, femeile au un instinct doar al lor, nu degeaba de mii de ani rămân însărcinate și nasc, ceva se schimbase în ea, nu știa precis ce, poate că punea mai ușor pe ea tot ce mânca, îi era mereu foame, simțea nevoia să mănânce tot timpul.

Nu putea discuta asta cu nimeni, cu siguranță că părinții ar fi dus-o la un medic pentru un avort, ținându-se cont de ce i se întâmplase,  era cel mai normal și legal acest lucru, dar ea voia să se mai gândească, era încă o copilă, dar altfel gândise ea toate aceste lucruri, ce va face atunci când va rămâne grea, va cânta tot timpul, va fi iubitoare și generoasă, veselă și bună cu toți și în primul rând cu minunea care căpătase sămânță și încolțise în pântecul ei.

Nu mai avea nicio prietenă, de când cu Tereza nici nu se mai putea gândi la așa ceva, prieten nici atâta și, chiar dacă ar fi avut pe cineva, o cunoștință, un vecin, cum să-i spui așa ceva și mai ales ce sfat să primești de la acesta.

Era însă o fată luminoasă, optimistă, negurile nu reușiseră să-i întunece tot orizontul, credea că viața merge înainte, că putea să trăiască normal, că, până la urmă, oamenii vor uita sau o vor ierta, sau și una și alta, rămăsese într-adevăr însărcinată, făcu un efort imens să-și amintească momentele acelea atroce, încercă să ghicească cine ar fi putut fi tatăl, îi luă pe rând, încurca momentele, durerile, trăirile, ejaculările lor, se întrebă dacă nu era vorba și de o competiție a spermatozoizilor, se luptau între ei și doar unul avea să învingă, dar cine, de fapt nu o interesa, nu mai avea cu cine să discute, toți erau morți, din cei trei posibili tați nu mai trăia niciunul, era o ironie tristă, sigur s-ar fi putut afla adevărul prin testul ADN, dar ce importanță mai avea asta, dacă se hotăra să păstreze copilul avea să lupte pentru amândoi, îl va crește bine, fără să-i lipsească nimic, în demnitate și curățenie.

Timpul trecea prea repede pentru ea, nu se putea acomoda cu noua situație, în fiecare zi se întâmplau lucruri noi, îl simțea cum se dezvoltă, nu mișca încă, nu făcuse niciodată niciun fel de excese, nu se gândea decât la copil, părinții tăceau, se gândeau și ei la ce era de făcut, cu siguranță că vor crește ei copilul, ce să-i faci,  asta era situația, sarcina devenise vizibilă, pântecele i se împlinise, se rotunjise, nu voma, nu avea grețuri, nu avea pofte, nu cerea nimic de la nimeni, fusese de vreo două ori la doctor care îi confirmase întâi sarcina, o înscrise apoi într-un registru, o programase, îi făcuse câteva recomandări, totul era bine, erau toate șansele să aibă o naștere ușoară, pe cale naturală, sigur că mai era destul timp până atunci.

Se mișca ceva mai greu, dar căuta parcă mișcarea, refuza să creadă că o femeie trebuie să stea luni de zile la pat pentru o naștere, începu să se gândească să și muncească, să mai câștige un ban, se gândi că e bine să învețe să croșeteze și să tricoteze, începu să adune jucării pentru copii, altădată ar fi trecut nepăsătoare pe lângă ele, acum o atrăgeau ca un magnet, nu era pregătită, era desigur la prima naștere, nu avea nicio experiență, doar dorința de a-i fi bine și ei și mai ales copilului.

Modificările erau rapide, fătul creștea acum ca un Făt – Frumos, lua în fiecare zi în greutate.

Se hotărî  să se spovedească Părintelui Ștefan, cu ocazia asta avea să-i ceară și iertare, deși ea nu spusese nimic despre el, dar așa interpretaseră cei de la poliție, doi de da pentru unul singur; Părintele Ștefan avea să o ierte, să-i dea cele mai bune sfaturi.

Zvonurile despre vindecările sale, despre ajutorul pe care îl acorda săracilor, văduvelor, oamenilor necăjiți, copiilor se răspândiseră mai de demult, se vorbea chiar despre minuni, de miracole, voia să o vadă Părintele și, de ce nu, să facă și cu ea o minune sau măcar să o lumineze, să-i spună ce trebuie să facă de acum încolo, ce cale avea să urmeze.

Așa că îl căută la peșteră, acolo primea el de obicei oamenii, dar se și mișca mult, răspundea oricăror solicitări, munca unui preot nu e o muncă de birou, chiar dacă sunt multe acte, chitanțe, socoteli, într-un cuvânt hârțoage.

Peștera nu era goală, îl așteptau răbdători oamenii, unii veniți de departe, căci faima lui se întinsese mult în ultimul timp, unii se gândeau chiar că e un sfânt în viață, erau doi-trei mereu, și, cu siguranță, el era unul dintre ei.

Majoritatea erau femei, multe în vârstă, dar și destule tinere, fiecare cu necazul sau cu păcatul său.

Bărbații erau mult mai puțini, nu se știa dacă veniseră pentru ei sau pentru altcineva – nevastă, vreun copil, vreo rudă.

Femeile sunt  mult mai credincioase, asta e clar, dar bărbații nu se dădeau nici ei duși, stăteau acolo și îl așteptau, deși la plecare  Părintele le spusese să nu-l aștepte, nu știa când se va întoarce, mai bine să revină peste câteva zile, un bărbat încercă să-l înduplece, dar la mine e un caz special, o urgență, însă Părintele îl  privi blând, dar ferm și îi răspunse:  toți cei care vin la mine au o urgență, plecase grăbit, la o altă urgență desigur, poate la căpătâiul unui muribund.

Se hotărî să-i asculte sfatul și reveni peste exact trei zile, se așeză cuminte la coadă, nu știa cât avea să stea până să-i vină rândul, uneori oamenii stăteau doar câteva minute, alteori câte o jumătate de oră, când îi veni rândul  se roși, apoi îi spuse, „eu sunt cea care se spune că v-am reclamat, dar să știți că nu e așa”, „știu tot – îi zise blând Părintele Ștefan –  și știu că nu ai fost vinovată și mai știu că porți în pântec pruncul zămislit cu unul din nemernicii aceia. Ai avut mare curaj, fată dragă, îi spuse asta cu o mare lumină în ochi și cu multă dulceață în vorbe, căci pruncul nu e vinovat cu nimic și e până la urmă un dar de la Domnul”.

Lucian Strochi