Atunci îi spuse ce îi trecuse tocmai atunci prin gând, ca o străfulgerare:    „… îngăduie, Părinte să stau aici până mi-o veni sorocul, nu te voi incomoda, dimpotrivă, te voi ajuta cu tot ce îmi ceri” – și îl privi senină, așteptându-i hotărârea.

Părintele se încruntă puțin, îi apăru o cută între sprâncene, dar apoi se lumină:

– Bine, fata mea, te primesc cu inima deschisă, dar eu nu prea am nici de unele, du-te acasă, ia-ți toate cele trebuitoare și pe urmă întoarce-te…

Așa și făcu și se întoarse la peșteră, iar părinții nu îi spuseseră mai nimic, fă cum te îndeamnă cugetul și simțirea, că oricum ai făcut totul după capul tău, dar te primește omul acela pe care l-ai ponegrit, fără voie, e drept,  dar l-ai batjocorit și l-ai umilit?

Luase multe lucruri pentru ea, veșminte, multe lucruri pentru viitorul copil, scutece, deși, desigur, avea să nască la o casă de nașteri, o maternitate și nu într-o peșteră.

„Părinte – îi mai spuse într-un moment de răgaz – , am venit aici pentru ca pruncul meu încă nenăscut să se curețe de toate păcatele părinților săi, iar eu să primesc lumina și iertarea și binecuvântarea ta”.

„Amin” – rosti  preotul și o sărută pe frunte, pecetluind astfel între ei un legământ care nu mai avea nevoie de alte cuvinte.

La exact șapte zile, Anastasia născu.

Nu se auzi din parte-i niciun geamăt, niciun strigăt, doar primul țipăt al copilului, biruitor ca un sunet de goarnă, răsunând în toată peștera.

Și ea  se ridică și îi tăie cordonul care îl mai lega de ea, cu dinții, deși ar fi avut pregătită și o custură cu lamă ascuțită, îl reteză hotărâtă, așa cum fac de sute de ani țărăncile, la adăpostul unei căruțe, apoi, cu o ață de lână roșie, subțire, dar puternică,  legă ce mai rămăsese din ombilic, cât mai aproape de piele.

Se ridică hotărâtă, senină, triumfătoare, mergând spre oamenii care se aflau la gura peșterii:

„Iată fiul meu”.

Apoi se îndreptă spre Părinte, își făcu o cruce și îngenunche.

Preotul o ajută să se ridice și o puse chiar în patul său, căptușit cu paie și cu blănuri.

În peșteră era cald, izvorul acela miraculos nu secase, așa că acum era acolo lumină și căldură.

Și cei care văzuseră totul se închinară cu multă uimire și smerenie, scena le amintea de Nașterea Domnului, totul era scăldat   într-o lumină neobișnuită, puternică, nepământeană, sacră.

Iar oamenii care priviră cerul, jurară cum, la nașterea pruncului, se aprinsese pe ceruri o stea, mult mai strălucitoare decât celelalte.

Fata, ținând în brațe pruncul, se duse la ea acasă, dar pruncul, sănătos și rumen la naștere se chirci, se încreți  și se învineți și atunci ea se întoarse la peșteră și-i spuse Părintelui:

„Îngăduie, Părinte, acestui copil să trăiască. Și nu poate trăi decât aici, în curățenie și lumină. Nu mă alunga, lasă-mă să stau cu el până ce se va vindeca.”

Anastasia rămase în peșteră vreme de vreo trei săptămâni.

Într-o seară, Părintele Ștefan îi spuse:

„Fată dragă, și eu sunt un copil din flori. Pruncul tău e mai fericit, căci el își va cunoaște Mama și o va iubi. M-am gândit la mine, eu nu   mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Mereu am alergat prin această lume, mereu nu mi-am găsit o casă a mea, iar atunci când am găsit-o, ea era blestemată. Am un prieten care a ajuns Episcop. Mi-a trimis vorbă prin oameni, că mă iubește, că mă admiră, să-l caut și va avea grijă     să-mi dea o parohie. Asta dacă vreau să mă odihnesc după atâta alergătură. Dar pentru asta va trebui să mă însoțesc cu o femeie. Așa e legea la noi, nu poți să ai o biserică dacă nu ai întâi o familie. Familia pe care am avut-o s-a dus, am rămas singur. Așa că, dacă vrei,      însoțește-mă. Nu îți ceri să fii femeia mea, asta vei alege singură și nu acum. Ce spui?”

Anastasiei nu îi venea să creadă, îl privi cu nespusă dragoste și îi răspunse: Te însoțesc oriunde, și la capătul pământului. Și te voi iubi cum iubesc acest prunc și încă mai mult. Iar dacă Domnul ne va îngădui și se va milostivi de rugăciunile noastre, vom avea și alți prunci, care vor fi ai noștri.

El se aplică asupra ei și o sărută pe frunte: Bine atunci, mâine plecăm de aici.

 

UN PREOT NU E PREOT ADEVĂRAT DACĂ NU CUNOAȘTE TAINELE. ADICĂ TOATE TAINELE: BOTEZUL; MIRUL; EUHARISTIA; SPOVEDANIA; HIROTONIREA; CUNUNIA; MASLUL.

Personal, le cunoștea pe toate. Încercă să recapituleze, ca și cum ar fi citit și în inimă și poate și în trup. Așadar, Sfintele Taine. Sunt șapte, cifră magică. E viața unui om, întreagă, cuprinsă între aceste paranteze.

La început, Botezul.

Pe plan spiritual e participarea personală la moartea și învierea lui Hristos. La origine, în greacă se spunea baptizeim, însemnând a cufunda, a scufunda.  E o curățire rituală. Sunt multe legende legate de botez.

Naaman, căpetenia oștilor siriene, era bolnav de lepră, s-a cufundat hamartia  – folosit cu sensul de șapte ori  – în apele Iordanului și a recâștigat curățenia trupească. Făcuse asta la porunca proorocului Elisei.

Mulți cred că primul botez a fost cel al lui Hristos. Nu, a fost al lui Ioan. Ioan a primit apoi numele de Botezătorul, pentru că boteza lumea.

Ioan l-a botezat pe Iisus, dar și pe unii dintre ucenicii lui. Ioan i-a botezat pe toți cu un botez al pocăinței și a cerut tuturor să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos.

Există și o formulă ce trebuia rostită la Botez. O găsim în Evanghelia Sfântului Matei:

„Și apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.”

În chiar prima sa predică, Sfântul Petru cheamă oamenii la botez, în ziua Cincizecimii și promite darul Sfântului Duh acelora care se vor pocăi și se vor boteza spre iertarea păcatelor:

Iar Petru a zis către ei:

„Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă este dată făgăduința și copiilor voștri și tuturor celor de mai departe, pe câți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”

În Epistola către Romani, Sfântul Pavel ne înfățișează botezul ca fiind „îngropare și înnoire a vieții”. Botezul este o retrăire a îngropării și învierii lui Hristos.

Prin Sfântul Pavel se face o distincție clară între omul vechi, al păcatului, și omul nou care îl urmează pe Hristos. Apa botezului omoară și învie simultan.

Lucian Strochi