Botezul este simbolul împăcării dintre Dumnezeu și oameni, realizată prin moartea pe  cruce și prin învierea lui Iisus Hristos.

Botezul se face o singură dată, căci moartea și învierea au loc o singură dată.

Botezul este poarta de intrare în religia creștină. La început, botezul a avut loc în noaptea Paștelor.

Adevăratul botez era considerat cel realizat prin cufundarea completă a celui botezat în apă. Stropirea era practicată doar în cazuri de strictă necesitate (boli grave, în cazul morții inevitabile).

În basm avem apa vie și apa moartă. Apa moartă leagă trupul, iar apa vie îl însuflețește.

Moartea și învierea eroului au loc la un interval de timp foarte scurt.

Biserica veche a numit botezul „luminare” (gr. photismos). Se sublinia astfel schimbarea ontologică a celui botezat care vine din întunericul necredinței în lumina credinței.

Aurelius Augustinus credea că botezul reprezintă lucrarea lui Iisus Hristos drept cuvânt vizibil și lucrarea harului invizibil, care, prin actul vizibil al botezului, aduce lucrarea mântuitoare. După el, botezul este „lucrarea mântuitoare care lucrează împotriva păcatului strămoșesc.”

Botezul copiilor se generalizează începând cu secolul al VI-lea.

Thomas de Aquino l-a descris pe Dumnezeu drept cauza principală și apa botezului drept cauza instrumentală a acțiunii harului pentru iertarea păcatului.

A treia componentă a botezului devine intenția de a se săvârși botezul din partea sacerdotului.

În spațiul vestic, la catolici, botezul se făcea prin stropire.

În biserica ortodoxă, botezul este înțeles ca taină (misteriu), prima taină, care permite împărtășirea din celelalte taine.

Sfântul Chiril al Ierusalimului arată, în catehezele sale, cum cel botezat „se face părtaș în mod tainic vieții și morții lui Iisus Hristos”.

Cele trei scufundări în apă simbolizează cele trei zile petrecute de Iisus în mormânt.

La botezul copiilor, nașii de botez și părinții trupești mărturisesc în locul copilului sau în nume propriu credința în Iisus și făgăduiesc o educație creștinească a copilului botezat.

Formula de botezare la ortodocși estre fixă:

Se botează robul lui Dumnezeu…, în numele Tatălui. Amin. și al Fiului. Amin. și al Sfântului Duh. Amin. Acum și pururi și în veacul vecilor. Amin.

Botezul este săvârșit de un preot, dar, în cazuri excepționale, de urgență, poate fi făcut și de laici.

Dar poate cel mai greu într-un botez este alegerea numelui. E ales de obicei numele sfântului sau al sfintei ce se prăznuiește în ziua Botezului. Dar poate fi ales și la dorința părinților, a nașilor, chiar a altor rude. Poate fi și cu o notă de alint, prin diminutivare, poate proveni chiar dintr-o poreclă.

El primise, lucru rar, două nume la botez, unul devenind nume, celălalt prenume. Îl chema Ștefan și era mândru de numele lui.

Constată cu surprindere că oamenii nu prea au habar de semnificația numelui lor. Într-un fel, era normal. Majoritatea numelor vin din patru direcții, din patru zone culturale: ebraică, greacă, latină și doar câteva din cultura proprie.

Oamenii gândeau cam așa: mă cheamă ION, pentru că așa îl cheamă pe tata; pentru că așa l-a chemat pe bunicul; pentru că așa îl cheamă pe nașul de cununie. Dar câți știu că vine din ebraică și înseamnă Iahve a avut milă? Că este un lanț sub care circulă la români și la alte nații, sub diferite forme: Ioana, Ioan, Oana, Ioanete, Ioanichie, Ioanim, Ioanca, Ionea, Onea, Ionac, Ionașcu, Ionel, Ionela, Nelu, Nela, Ian, Ianoș, Hans, Jan, Jana, Gianina, Janina, Iohanes, Ioanis…

Dintre sfinți, reținuse pe: Sf. Ioan Botezătorul  Înaintemergătorul Domnului, Ioan Evanghelistul, Ioan Teologul, Ioan Hrisostomul (Gură de Aur), Sfântul Ioan episcopul Goției, Sfântul Ioan Postitorul,  Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Ioan Scărariul, Sfântul Ioan cel Milostiv, Sfântul Ioan de la Suceava, Cuviosul Ion Ucenicul, Preacuviosul Părinte Ioan Hozevitul Episcopul Cesareei, Sfântul Ioan Valahul, sau Românul,  Sfântul Ioan de la Prislop, Sfântul Ioan de la Râșca, Sfântul Cuv. Ioan Iacob de la Neamț, Hozevitul, Preacuviosul Ioan Cassian, Romanul, apoi Sfinții Ioan (Antioh, Arcadie, Dumitru, Alexe, David, Emanuel, Meletie).

Își mai aminti că numele de Sânziana vine de la Sanctus Dies Iohannis…

Mai erau și alte nume răsărite din rădăcina și din trunchiul lui Ion, printre care, demne de reținut și pentru că nu te-ai fi gândit că provin de la Ion, reținuse câteva: Iancu, Onilă, Ienăchiță, Neșu, Oancea, Nacian, Oncu, Cicu, Uncu, Nicioaia, Nucă, Sâmziana, Zana, Cosânzeana, Vancu, Ivănuș, Enache, Ancău, Ene, Enescu… Un singur nume, dar cât să populezi cu el un dicționar…

Ar fi fost o erezie să botezi toate ființele cu nume? Oricum oamenii fac acest lucru, îndeosebi cu câinii, pisicile, caii, cu toate animalele domestice. Mai mult chiar, numele sunt alese anume pentru anumite animale: Azor pentru câine, Ghiță pentru porc, Pissy pentru pisică… .

Dar ce te faci cu arborii, cu pomii, cu copacii, cu arbuștii, cu florile? De ce munții, văile, apele, orașele, satele, stâncile, peșterile să aibă un nume, numai ale lor, dar copacii nu? Nu ajunge să-i spui că e prun, măr, păr, cireș, gutui. Ar merita să-i botezi cu alte nume: Aurel, Gică, Marcel, Aglaia, Elena, Maricica… Oamenii fură nume de la flori: Margareta, Gherghina, Sânziana, Bujor, Ghiocel, Viorica… De ce nu ar fi și invers?

Dar o erezie și mai mare ar fi aceea să vrei să botezi lucrurile. Deși oamenii au botezat munți, ape, sate, văi, drumuri, orașe, țări, ținuturi, deșerturi, păduri. În fond, fiecare lucru trebuie să poarte un nume. Dar fiecare lucru trebuie să poarte și un nume care să fie numai al său.

Oamenii își botezau lucrurile. Botezau navele, mașinile, vilele, casele, fântânile, troițele. Numele lor le găseai și pe pietre de mormânt. Dar Ștefan voia să boteze fiecare lucru cu un nume care să fie numai al său. Masa, de pildă, să se numească Simina. Scaunul, Simion. Ibricul să se numească Nicolae. Și așa mai departe. Copiii i-au sugerat acest lucru. Ei botezau fiecare lucru, dându-le un nume. Și mai erau și poreclele. Aici era mai ușor: te uitai la un lucru, îl priveai cu toată atenția și apoi îi dădeai numele, adică porecla. Ceainicul era Bosumflatu, robinetul –  Certărețu, umerașul – Sluga. Și așa mai departe.

De fapt, tot ce este în natură este creația lui Dumnezeu și trebuie să îi poarte, într-un fel sau altul, numele…

A doua taină era Mirungerea. Prin mirungere, o persoană botezată primește darul Duhului Sfânt prin ungerea cu ulei sfințit de Sfântul Sinod al unei biserici. Mirungerea semnifică participarea personală a celui botezat la Pogorârea Sfântului Duh.

La ortodocși, mirungerea este aplicată în mod normal copiilor imediat după botez și înainte de primirea primei Sfinte Împărtășanii de către o persoană.

Mirungerea se face cu Sfântul Mir care este un amestec de 40 de substanțe aromate și ulei pur de măsline. Creștinul este uns cu acest ulei, în semnul Sfintei Cruci,  pe frunte, pe ochi, pe nări, pe gură, pe urechi, pe piept, pe spate, pe mâini și pe picioare. De fiecare dată când unge cu Sfântul Mir, preotul spune Pecetea Darului Duhului Sfânt. Sfânta Taină a Mirungerii este o extensie a Cincizecimii, adică acea zi în care Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Apostolilor. Prin mirungere o persoană devine membru al poporului lui Dumnezeu: mirean sau laic.

Epistolul Kallistos de Diokleia explica: „Prin mirungere fiecare membru al bisericii devine profet și primește o parte din preoția împărătească a lui Hristos, toți creștinii deopotrivă, prin mirungere, sunt chemați să acționeze ca martori conștienți ai Adevărului. Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate.”

Ștefan știa prea bine că va avea mult de lucru cu două Taine, dintre care prima era Spovedania sau Pocăința. Mărturisirea păcatelor trebuie făcută de către un penitent în fața unui preot care poate să îi dea dezlegare precum și confirmarea de reintegrare în trupul Bisericii, de care omul se despărțise prin păcat. Penitența are două faze: spovedania (mărturisirea păcatelor) și iertarea păcatelor, după impunerea unor canoane, de obicei rugăciuni.

Cel mai bine a definit pocăința liturghistul Robert Taft:

„Pocăința nu e o întoarcere spre sine, nici o concentrare asupra disciplinei personale, de genul unui atletism duhovniceasc, ci o  deschidere spre o viață nouă și, prin aceasta, deschidere spre ceilalți.”

Lucian Strochi