Astfel, iubirea lui Hristos față de Biserică devine arhetipul căsătoriei, căci Adam a fost creat ca imagine a lui Hristos, iar Eva ca imagine a Bisericii. Prin prezența sa la nunta din Cana, Hristos reevaluează și ridică actul căsătoriei la funcția sa ontologică.

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum Hristos este cap Bisericii, trupul Său… Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea… Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe însuși trupul lor. Cel ce-și iubește femeia, pe sine se iubește. Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui… Taina asta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.

Leon al VI-lea considera astfel:

„Căsătoria se întărește prin binecuvântarea dată de preot, așa că dacă cineva se căsătorește fără să o aibă, această căsătorie este nulă.”

Prima rugăciune din slujba cununiei  se referă la ceea ce a făcut Domnul în Cana Galileei:

„Care pentru negrăitul Tău dar și multă bunătate, ai venit în Cana Galileei și nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăți că din voia Ta se face însoțirea cea după Lege și nașterea de prunci dintr-însa. ”

Ștefan se gândi la nunta lui, unde și când greșise el, unde, când și cum greșise ea.

Și chiar dacă ar mai fi avut dreptul la a doua sau chiar a treia cununie, era hotărât să nu se mai însoare vreodată.

Se mai gândi  și la două situații, despre care auzise: o mireasă venise gravidă la altar. Preotul refuză să-i cunune, dar mirii insistaseră, iar bărbatul își luă vina asupra lui. Până la urmă, mai mult pentru viitorul copil, preotul acceptă să-i cunune. Mult mai târziu, peste câțiva ani, aflase că de fapt copilul nu era al mirelui. Acceptase tânărul să se însoare pentru că o iubea sau pentru că fata era foarte bogată? Nu avea de unde să o știe… Nepătrunse sunt căile oamenilor…

A doua situație se referea la un haiduc, celebru prin zonă. Acesta surprinse pe un preot singur în pădure și îl duse acolo unde sălășluia el. Îi ceruse să-l cunune cu Maria, o fată timidă, tremurând de frig sau de frică, jurându-se că nu era începută, că încă nu o atinsese.

Preotul refuză la început, spunându-i că taina cununiei se săvârșește numai la altar. Haiducul îi arătă un brad măreț:

– Acela e altarul nostru.

De teamă, preotul sluji sub brad, rostind rugăciunea fără să sară vreun cuvânt.

Și cât a mai trăit haiducul, Maria a fost fericită cu el, dăruindu-i și doi copii, născuți acolo, pe cetină, în zăpadă, la umbra bradului.

Ultima taină era și cea mai grea. Atât pentru el cât și pentru credincios. Maslul însemna de fapt ungerea bolnavului, ungerea de pe urmă. E taina prin care un credincios bolnav se face părtaș prin ungerea cu untdelemn și rugăciunea preotului, de harul lui Dumnezeu, spre mântuirea  supranaturală a sufletului și adesea și spre vindecarea fizică a trupului.

Un text biblic explică Taina:

„Este cineva bolnav dintre voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, întru numele Domnului și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate se vor ierta lui.”

Elementele acestui sacrament sunt: semnul exterior  – ungerea cu untdelemn și rugăciunea preotului; efectul lăuntric al harului: iertarea păcatelor, izbăvirea celui suferind; instituirea indirectă de către Hristos: „În numele Domnului”.

Împărtășirea harului înseamnă unirea bolnavului cu Patima lui Hristos, mângâiere, pace și curaj pentru a suporta creștinește suferințele bolii sau ale bătrâneții, pregătirea pentru trecerea la viața veșnică, iertarea păcatelor, dacă a fost imposibilă spovedania bolnavului și chiar redobândirea sănătății, dacă acest lucru este spre mântuirea spirituală a bolnavului; datorită interdependenței între suflet și trup, întărirea sufletească poate influența și starea sănătății.

Poate primi maslul orice creștin și mai ales cei care încep să se afle în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneții. Este necesară spovedania în prealabil, dacă acest lucru este posibil. A fost întrebat dacă un bolnav se însănătoșește după maslu, mai poate primi maslul și a doua oară? Ștefan îi răspunse că da, căci omul nu avea de unde să știe că va supraviețui sau nu.

Altădată a venit la el o femeie, cu un câine în brațe. Câinele era bolnav și bătrân și femeia îi ceru să-i facă maslul. Îi răspunse că maslul e doar pentru oameni, pentru creștini.

Femeia plecă supărată:

„Și el e un suflet. Face de zece ani parte din familie. Și are mai puține păcate ca mine…”

Se gândi la muribunzii pe care îi vedea, pe cei mai mulți, pentru ultima oară în viață. Le suporta greu ochii. Oamenii îl priveau fix, încercând să ghicească de la el adevărul. Nimeni nu vrea să moară, deși, dincolo, îl așteaptă viața veșnică.

Constata însă că, după spovedanie, ungere și rugăciune, oamenii deveneau destinși, senini, ca și cum ar fi văzut ceva frumos dincolo, o grădină cu flori de toate culorile…

Era convins că acei oameni aveau să ajungă în Rai. Căci prin vrerea Domnului, Raiul trebuie să fie mai încăpător decât Iadul…

Rămase nemișcat, gânditor câteva ore. Recapitulă, mult mai rapid însă, fără să se mai oprească la toate amănuntele, Tainele.

Într-un târziu se ridică mulțumit. Da, de acum era pregătit pentru lungul drum care îl aștepta…

Lucian Strochi