LOCURILE PE UNDE TRECEA PĂRINTELE ȘTEFAN ERAU TULBURATE DE LA ORDINEA LOR FIREASCĂ. DE MULTE ORI SE PORNEAU FURTUNI FĂRĂ VESTE SAU PLOI TORENȚIALE, CARE UMFLAU REPEDE PÂRAIELE ȘI LE TRANSFORMAU ÎN TORENTE.

Soarele era ascuns mereu după nori negri sau vineți. Ceața năvălea dinspre văi și urca spre dealuri sau spre munți. O ceață groasă, de nu vedeai la doi pași. Erau și vânturi puternice care, nu o dată, doborau copacii, smulgeau acoperișuri, ba mai luau în vârtej și câte un animal.

Se gândeau oamenii care să fie cauza. Păcatele lor, multe și grele?

Dar oamenii au păcătuit de când se știu și nu credeau că acum oamenii păcătuiau mai mult decât altă dată.

Se îndepărtaseră oamenii de la Cele Sfinte?

Bisericile era neîncăpătoare în fiecare zi și creștinii își cam respectau credința și obiceiurile, datinile.

Să fi fost de vină defrișările, schimbarea cursului apelor, toate acestea fiind tăieri pe obrazul naturii? Greu de spus.

Sau faptul că acum omul credea că poate să facă orice: să disloce munții, să scobească prin munți tunele, să facă drumuri asfaltate în locul potecilor, să construiască unde le trecea prin cap case și vile, să-și sape cariere de unde să ia tot ce își doreau, de la nisip la piatră, să scoată din măruntaiele pământului sarea, țițeiul, cărbunele, metalele?

 

Sau poate Dumnezeu îi pedepsea pentru că ucideau și batjocoreau animalele, punându-le să muncească din greu, mutilându-le,    mulgându-le, tunzându-le, ucigându-le, călărindu-le, încărcându-le adesea cu poveri peste puterile lor, bătându-le, punându-le în lanțuri, după gratii sau dresându-le, adică chinuindu-le?

Mereu își spuneau: dar asta a făcut omul dintotdeauna și a mai fost câteodată pedepsit cu molime, cu războaie, cu cutremure, cu incendii si inundații.

Dar parcă acum natura îi pedepsea mereu, în fiecare zi…

Și oamenii au observat că, pe unde trecea Părintele, ziua se lumina și apărea soarele. Ca și cum ar fi avut o putere magică asupra naturii. Pâraiele își intrau în matca lor, vânturile se potoleau, cețurile se retrăgeau ca și cum n-ar fi fost, furtunile parcă dispăruseră.

Chiar și toamna era blândă și înspre spre iarnă era „o vară indiană”, cu temperaturi incredibile, de până la plus 20 de grade și nu câteva grade bune sub zero, cum ar fi fost normal…

Unii nu îi atribuiau niciun merit: s-a schimbat clima, acum iarna se va prelungi până în mai, va avea tot trei luni, dar a fost amânată; e vorba de încălzirea globală, nu mai sunt iernile de altădată, ploile erau rare și oamenii erau îngrijorați că nu era destulă apă în pământ, pentru grâne și plante; deșerturile vor ajunge până la noi, deja au ajuns la noi șacalii, iar râurile au început să sece. Nu vor mai fi patru anotimpuri, ci două, sau poate unul și acela extrem de capricios.

Și totuși, pe unde trecea el pomii înfloreau a doua oară, salcâmii, liliacul, chiar prunii. Dar e drept,  asta se mai întâmplase și altădată, nu numai acum. Natura păcălea natura și zăpăcea copacii, florile, animalele și oamenii.

Oamenii îl așteptau cu drag, dar și cu un soi de teamă, pe parcă urma să le spună cine știe ce lucruri neplăcute, să-i anunțe cine știe ce cataclisme. Aveau și nu aveau încredere în el, în profețiile lui, în puterea lui de a schimba natura.

Unii spuneau că uneori, mai ales la vreme de seară, părea inundat într-o lumină ciudată, intensă, dar discretă, care îi decupa tot conturul.  Un fel de aură, dar pe care numai unii o observau, ceilalți nu.

Dar toți știau despre el că este preot, că preoții sunt făcuți pentru a ajuta oamenii, măcar cu vorbe blânde.

El își purta cu sine biserica – așa cum frumos spusese un bătrân. Se ducea el la oameni, nu aștepta să vină oamenii la el. Și, pe unde ajungea el, făcea numai bine.

Refuza orice bani sau orice produse din natură; era un Preot fără arginți și asta îi incomoda pe mulți, căci erau obișnuiți să recompenseze bunătatea cu ceva, mai mult sau mai puțin.

Și superiorii lui erau supărați sau măcar deranjați. De unde atâta trufie, să refuzi ce ți se oferă? Și mai era ceva. Nu-i căuta, nu le cerea sprijinul, nu venea cu nimic la ei, așa cum făceau atâția alții.

Și misionarismul lui deranja. Trecea fără opreliști prin parohii, prin episcopii, eparhii, nu își căuta colegii, așa cum ar fi fost firesc, ca între frați de aceeași credință.

Erau deranjați și cei de la alte culte, dar asta conta poate mai puțin. Nimeni nu-i putea reproșa ceva concret, că face ceva contrar dogmelor, religiei în general. Doar că, într-un fel, oamenii îl considerau un taumaturg.

Adică un urmaș al lui Asklepsios, al lui Iisus sau al unora dintre Apostolii creștini, de la Grigorie Taumaturgul, ucenic al lui Origen, primul sfânt pe care Biserica l-a numit taumaturg.

Desigur, oamenii se refereau în primul rând la acea vindecare prin atingere, de obicei prin puterea mâinilor, lucru pe care îl știau bine și    preoții-medici egipteni. Numai că la el părea altceva, mai mult, era vorba și de puterea gândului și a întregului trup.

Se întâmpla ca iarna, când trecea prin zăpadă, să i se deschidă poteci. La fel când trecea prin pădure, prin locuri neumblate.

Îi ajuta pe oameni, învățându-i să pescuiască doar cu o vărguță. Încerca apa, spunea și îi îmbărbăta spunându-le, aici e mult pește. Și oamenii găseau peștele ascuns până atunci.

Din orice izvor făcea o apă tămăduitoare, de parcă ar fi adăugat, într-o apă obișnuită, fier, calciu, sodiu, potasiu, magneziu.

Poate că izvoarele erau așa dintotdeauna. Dar el știa să le găsească și să-i îndrume pe oameni să le caute.

Oamenii spun vrute și nevrute: cineva spunea că l-ar fi văzut pășind pe ape, fără să se ude.

Dar adevărul adevărat era că, foarte aproape de locul indicat, se afla și o punte de lemn, foarte joasă, și cineva putea crede că treci prin apă când tu treceai de fapt pe punte.

Se spunea că putea opri ploaia, zăgăzui apele; îmblânzea fulgerele, abătea seceta, alunga norii de grindină și îi lăsa doar pe cei albi și nevinovați.

Dacă se întâmpla să treacă pe uliță și să  întâlnească  o femeie cu un copil și acesta plângea, copilul se uita la el, ducea o mânuță la gură și se oprea din plâns. Ba, nu o dată, îl arăta mamei cu degetul și chiar îi zâmbea.

Se spunea chiar că, trecând pe lângă o casă unde o femeie se străduia să nască, a făcut un semn spre casă, ca și cum ar fi simțit durerea femeii, și femeia s-a liniștit și apoi a născut un copil cu părul blond, ce părea de aur.

Uneori, la răspântii, când se odihnea și el pe o buturugă sau pe un bolovan, veneau la el oamenii și i se plângeau ba de una, ba de alta și pentru toți avea o mângâiere: o mână sau o vorbă.

Vindecase oameni de piele: de piele ce cădea de pe om, de piele vânătă ca după o lovitură. Avea cu el o traistă și în ea se găseau de toate, tot soiul de alifii, frumos mirositoare. Îi dădea pe oameni cu acele alifii și pleca mai departe. Și, în scurt timp, pielea redevenea albă și proaspătă, ca acea de copil.

Îndrepta oase frânte și oamenii se simțeau mai bine și nici nu mai trebuia să treacă pe la medici, să li se pună oasele în ghips. La fel și cu entorsele.

Dar cel mai mult erau impresionați oamenii de vindecările orbilor și surdomuților. Degeaba le explica Părintele că el nu face minuni, dar că se uită cu multă atenție la om.

Lucian Strochi