LEGENDA PELICANULUI

Se spune că pe aceste meleaguri domnea un împărat puternic și nu avea decât o fată la care ținea ca la ochii din cap. Voia să o mărite cu un împărat pe măsură. Dar fata s-a îndrăgostit de un pescar chipeș și s-a drăgostit cu el. Când a fost să nască, nu s-a găsit nicio barză care să aibă curajul să aducă în zbor copilul. Până la urmă s-a milostivit de prințesă o barză mai bătrână și mai miloasă și a adus la castel copilul. Dar pentru asta a trebuit să-și întindă mult pielea pliscului, să poată ascunde acolo copilul. Atunci, împăratul a blestemat pasărea să rămână cu pliscul atârnând ca o gușă și să nu aibă dreptul să aleagă alte ținuturi, decât cel al Deltei. Berzei i s-a spus pelincanul, de la pelincile în care era înfășat pruncul, și apoi pelicanul.

LEGENDA STURIONULUI

Pe aceste meleaguri domneau doi frați, împărați puternici. Înainte de moarte tatăl lor a hotărât să împartă împărăția în două, pentru fiecare frate – o jumătate: jumătate de împărăție era a apelor, adică a fluviului, iar cealaltă jumătate era a pământului. Împăratul Pământului avea o fată frumoasă, cum nu era alta pe lume, iar celălalt împărat un flăcău, cel mai mândru chip de sub soare. Atât de puternică era dragostea între cei doi tineri, încât au trecut peste orice opreliști. Împăratul Apelor a furat prințesa pentru fiul său și a ascuns-o sub ape. S-a înfuriat Împăratul Pământului, blestemându-și fratele și nepotul: „Să vă prefaceți pentru totdeauna în pești. Și icrele să vă fie negre, ca păcatul vostru, iar carnea voastră să fie atât de dulce și de fragedă încât să vă caute tot timpul pescarii. Și blestemul să aibă putere, până când nu veți mai fi.” Și așa se spune că au apărut pe lume sturionii.

AM PRIMIT DE LA TINE UN TEXT TULBURĂTOR. ÎȚI CERUSEM    SĂ-MI SPUI   –  SAU SĂ-MI SCRII – CUM MĂ VEZI.

L-am citit cu îngândurare:

„Soarele dansa. Nu era obosit, nu avea vedenii, aerul nu se ridica, tremurător şi clar, fierbinte. Soarele dansa, într-adevăr.

„Astăzi aşa trebuie să fie”. Ajunsese în vârf. Greu, foarte greu, pentru că nu se putea ajuta de mâini.

Ştia că îl priveau cu mirare, cu îngăduinţă, aşa cum priveşti un om sărac cu duhul.

„Nu am mâini, dar am aripi” – le-ar fi răspuns, dacă l-ar fi întrebat. Dar ei nu îl întrebau nimic, îl urmăreau doar cu privirea, pieziş, cum te priveşte o pasăre.

Adică avea mâini, dar ele îi erau pline. Ţinea în stânga arcuşul, în dreapta vioara. Nu se temea de fiare, îl urmăreau vrăjite sau doar curioase. Căprioare, vulpi, lupi, mistreţi, mai rar râşi şi urşi. Şi păsări. Numai că ele zburau ceva mai departe, din copac în copac, zburau în linişte, mai departe de el, să nu-l supere fâlfâirea aripilor lor grele.

Pe unde trecea, rămâneau în urmă poteci. Înguste, mărunte, cât să treacă un om sau un animal.

Nu-l învăţase nimeni să cânte; sau poate că nici nu cânta. Sunetele semănau cu vântul, cu susurul izvoarelor, cu unele triluri de păsări. Se strecurau şi zgomote, înfundate, seci, alteori cu ecou, cum e în pădure.

Numai când ajungea sus, deschidea larg braţele a îmbrăţişare, pentru toţi munţii ce se îngrămădeau la picioarele lui. Ca un artist care îşi îmbrăţişează publicul: nu strângând braţele, ci, dimpotrivă, deschizându-le larg, cât putea de larg, prelungindu-şi braţul cu lungimea arcuşului şi a trupului viorii.

Încercă să numere culmile. Avea privirea bună. Şi timpul era frumos, cerul limpede, incredibil de albastru. Numără pe rând: una, două…, trei…, douăsprezece…, exact douăzeci şi patru. Aşa şi trebuie să fie. Cel puţin astăzi. Ştia că numai astăzi soarele dansează. Numai astăzi şi încă într-o zi, tot de solstiţiu, cerul se deschide.

Culmile se arcuiau domol, ca nişte dealuri, numai culorile lor – erau roşietice, vineţii, albe, cenuşii, sinilii – arătau că nu sunt dealuri, ci munţi.

Nici vârful  nu era vârf, ci o pajişte, o păşune a raiului. Ca o cetate, numai că meterezele erau, ciudat, mai jos şi zidurile se înfruntau acolo, la cel mult zece metri sub tine; acolo urcuşul erau cu adevărat greu.

Jur împrejur văile erau adânci, verzi-albăstrii, verzi de la brazi şi albăstrii de la aerul rece, tare, care coborâse şi cerul până în văi. Soarele dansa, aruncând lumini şi umbre în poiană, părea că încearcă  mişcări grele, un dans complicat, o frântură dintr-o horă sau altceva; îşi puse hotărât sub bărbie vioara şi trecu energic peste strunele ei arcuşul. Sunetele ieşeau curios, când sincopate, de parcă ar fi pus prea mult sacâz pe arcuş, când ample, mai lungi decât o vale.

Privi în depărtare şi avu certitudinea că natura întreagă se oprise pentru o clipă, nu avu orgoliul să creadă că pentru el sau pentru muzica lui, ci poate pentru a-şi trage pentru un moment răsuflarea; avu un sentiment de spaimă, era vinovat că oprise  – chiar şi pentru o clipă numai – mersul firesc al lucrurilor şi renunţă.

Ascultă în linişte, adulmecă liniştea, dacă aş putea să o cânt vreodată, simţea în nări miros de cimbrişor şi de flori de sânziene, flori albe şi galbene, privea în văi cum se bulucesc valuri de linişte, ca nişte nori străvezii, mai străvezii decât aerul însuşi, îşi trecu uşor limba peste buze, erau sărate şi dulci deopotrivă, întinse mâna şi pipăi aerul, ar fi vrut abia atunci să afle din ce e alcătuit şi cum de reţine, ca un burete, atâta linişte.

Nu am mâini, dar am aripi, da, era un răspuns bun la o întrebare nepusă; nu trecea neobservat, îl ştiau bine pădurarii, tăietorii de lemne, ţapinarii –  într-un cuvânt pădurenii, căci mai erau în pădure şi ciobani, şi văcari, şi culegători de ciuperci şi de fructe, şi călugări, şi ţigani, şi turişti, şi geologi, şi orăşeni, şi botanişti, zoologi, biologi, şi mineri, şi drumari, şi mecanici, şi şoferi la tafuri, tractoare sau camioane; îl ştiau bine şi, pentru că nimeni nu îl oprise, nu îl întrebase vreodată ceva, prinseseră a se ţese legendele în juru-i, ca o plasă subţire de păianjen: ba că era un tânăr care înnebunise pentru că îl părăsise iubita, ba că era un profesor de muzică al cărui băiat,  singurul băiat,  murise acolo, pe munte, şi el înnebunise şi cânta aşa, în speranţa deşartă că băiatul său, singurul băiat, îl va auzi cândva şi se va întoarce, ba că fusese un muzician vestit, dar care înnebunise la un concert şi de atunci cântă doar arborilor, fiarelor şi păsărilor, ba că ar fi fost chiar un înger pogorât printre noi, trimis de bunul Dumnezeu să facă bine oamenilor, să-i ajute la greu pe drumeţi sau pe oamenii pădurilor, dar el nu făcuse aşa, nu se ştia de ce, şi Dumnezeu îl pedepsise să-şi piardă aripile şi în locul lor  să-i crească vioara şi arcuşul, unii jurau că vioara şi arcuşul îi sunt lipite de mâini, crescuseră aşa, în prelungirea mâinilor, direct din carne, aşa cum creşte unghia sau gheara; pentru bărbaţi era o umbră, nu ştiau adică ce chip are, dacă e tânăr sau mai în vârstă, nu poţi spune despre o umbră ce vârstă are; trecea pe lângă ei, se obişnuiseră cu asta, ba chiar li s-ar fi părut curios să nu-l vadă într-o zi, trecând pe lângă ei, urcând la munte sau coborând de pe munte; femeile însă se închinau, făcându-şi două-trei cruci repezi, şi înclinând uşor capul înainte, poate că era un sfânt sau chiar un înger, cine să mai ştie.

O singură dată se oprise, atunci când fusese înmormântarea tăietorului de lemne; sus, în vârful dealului, acela tăiase un fag şi îl lovise în cădere copacul, era un fag alb, ciudat, alb ca un mesteacăn, din aceia cărora li se spune ucigaşi, pentru că pe mulţi îi nenorociseră sau îi omorâseră fagii aceia albi, îl lovise doar o creangă, dar creanga era mai groasă decât un braţ vânjos, fusese lovit la cap şi gura i se umpluse repede de sânge şi sângele prinse a se prelinge şi din urechi şi oamenii au înţeles că nu mai pot face nimic; aşa că i-au îndeplinit doar ultimele dorinţe, să-l dezbrace până la mijloc pentru că nu mai avea aer şi plămânii i se zbăteau ca o inimă, şi apoi l-au înmormântat chiar acolo unde murise, aşa a vrut el şi oamenii i-au îndeplinit această dorinţă, e drept cam curioasă, cam neobişnuită, după cum neobişnuită fusese şi pielea omului, albă, neobişnuit de albă, de parcă nu ar fi văzut-o niciodată soarele, albă, dar plină de semne ciudate, vineţii, întâi au crezut că era aşa de la lovituri, dar nu era aşa, pielea îi era acoperită de zeci de desene făcute parcă de cineva priceput, cu un creion chimic, cineva desluşi misterul, omul ăsta e tatuat, avea pe spate, pe piept, pe braţe, frunze de stejar şi de arţar, de salcâm sau de salcie, capete de păsări ciudate, unele întâlnite doar în steme, pajeri şi vulturi, altele cunoscute, capete de privighetori, de grauri, de porumbel sălbatic, dar şi capete de fiare, care mai de care mai sângeroase şi mai fioroase, de lup, de râs, de mistreţ, de urs, de jder sau de nevăstuică. Nici umerii nu erau goi, pe unul se odihnea un soare cu multe raze, pe celălalt luna… Sub sânul stâng o singură stea, roşie, de sânge.

Lucian Strochi