Dar istoria e uneori nedreaptă.

În 1462 Biserica Sfântului Eugeniu a fost transformată în geamie, atunci când a avut loc cucerirea Trapezuntului de către Mohammed Cuceritorul.

Printre minunile sfântului Eugeniu se numără vindecări miraculoase de lepră, holeră, ciumă, tifos și boli ale mlaștinilor, probabil malarie, apoi învieri, mai ales ale celor înecați în mare.

În urmă cu un secol, a fost descoperit într-o peșteră, unde s-ar fi adăpostit Sfântul, un pergament în care Sfântul își mărturisește o tulburătoare poveste de dragoste pentru o frumoasă a locului, pe numele ei Maria.

Și Maria iubea nespus marea și și-ar fi dorit să moară amândoi fericiți în nisipul plajei, mângâiați de valurile calde ale mării.

 

ȘTIA CĂ E NEVOIE DE EL, MAI ALES ACOLO UNDE OAMENII SE FERESC SĂ AJUNGĂ. TEAMA, FRICA, SPAIMA SUNT MAI PUTERNICE DECÂT NOI. ȘI TOTUȘI SUNT OAMENI ÎN SUFERINȚĂ, MURIBUNZI SAU RĂPOSAȚI FĂRĂ LUMINĂ, IAR EL, CA PREOT, DAR ȘI CA OM, TREBUIA SĂ AJUNGĂ LA EI.

Nu știa mare lucru despre lepră. De mic copil aflase că e un lucru rău. Să nu fii lepră! –auzea pe cineva către altcineva. Adică să nu fii rău, turnător, josnic, cu două fețe. Mă rog, tot ce se putea mai rău.

Apoi a aflat că e o boală. O boală de piele, gravă. I se păru pe jumătate cinică, pe jumătate amuzantă, împărțirea ei în două boli: dacă aveai mai puțin de cinci pete, aveai o boală paucibacilară; dacă aveai mai mult de cinci, era o formă multibacilară.

Mai știa că lepra își face cuibul în locuințe sărace și se transmite prin „picături respiratorii”. Sau prin scuipat.

Nu se știe dacă e contagioasă sau cât de contagioasă este.

S-a dus până la Tichilești, în județul Tulcea, la singurul sanatoriu unde conviețuiesc cei bolnavi de lepră. Acum sunt doar zece pacienți. Împreună cu personalul sunt douăzeci și șapte. Ultimul medic a murit în mai, anul acesta.

A călătorit trei zile și trei nopți. Pe jos, dar și în căruță. Drumurile sunt prăfuite, denivelate, uneori noroioase, întortocheate.

„Și cu sens unic” – adăugă un localnic cu umor negru.

Oamenii nu păreau derutați de moartea doctorului Răsvan. Trăiau de atâta timp împreună, încât nașterea, bolile, căsătoria, moartea li se par firești.

Un moșneag hâtru, cu ochi sclipind de șiretenie și de deșteptăciune îl întrebă:

– Ce se naște dintr-un lepros și o leproasă?

Părintele ridică din umeri. Nu voia să greșească tocmai acum, la început.

Moșneagul îl ajută:

– Eu. Adică tot un lepros. Mama mea avea 14 ani când a ajuns aici.   I se spunea pantera, din cauza petelor. Tata avea 19 ani și era militar. Rătăcise drumul spre casă, era din Isaccea, foarte aproape. A văzut-o pe mama și i-a căzut dragă. A rămas aici, deși nu era bolnav. A rămas ca voluntar. Apoi s-a îmbolnăvit și el. A fost o dragoste frumoasă, dar cu un singur copil, eu. Adică Vasile…

Cimitirul era destul de mare. Avea peste 300 de cruci. Spitalul se construise la începutul secolului al XIX–lea. A fost dărâmat de bulgari prin 1916. Reconstruit în 1928. Mereu renovat de atunci.

În 1946 spitalul avea 180 de pacienți. Majoritatea erau baptiști. Dar și „stiliști”, musulmani, ortodocși și catolici.

Toate națiile și toate religiile – râdea o femeie știrbă. Dar ne înțelegem bine.

Istoria leprei e fabuloasă. Nu se știe de unde vine. Unii zic că de pe valea Gangelui, alții că din Persia și a fost adusă de armatele lui Alexandru Macedon în Europa, întâi în Grecia și Italia, apoi pe mai tot continentul.

Alții cred că vine din Africa, de acolo vin toate bolile grave, din Valea Nilului.

E descrisă în Levitic, în capitolul XIII, vers. 1-46. Mulți cred că lepra are mai multe forme, între care și Lupus erythematodes și Lupus vulgaris, care nu e altceva decât o tuberculoză dermică.

Erau colonii de leproși în toată Europa, dar cea mai cunoscută era leprozeria din Aachen.

Mulți cred că lepra nu era cunoscută în timpul lui Iisus Hristos. Alții, mai puțini, cred că, dimpotrivă, Iisus ar fi vindecat bolnavii de lepră.

Și totuși, în trei Evanghelii (Matei, Marcu, Luca) este consemnată vindecarea unui lepros, atunci când Iisus a coborât de la munte, urmat de o mare mulțime.

Atunci un lepros i-a ținut calea, a îngenuncheat în fața lui și i-a spus:

„- Doamne, dacă Tu vrei, poți să mă cureți”.

Iisus a întins mâna și l-a atins pe lepros. Unii susțin că l-ar fi sărutat chiar. Oricum Iisus  i-a spus:

„-Vreau, curățește-te!”

Și omul s-a vindecat imediat. Iar Iisus i-a cerut să nu spună nimănui asta, ci să se ducă la Preotul lui și să-i ducă darul cuvenit și rânduit de proorocul Moise, ca mărturie.

Dar fostul lepros a răspândit vestea că s-a vindecat, că a fost vindecat de Iisus, iar acesta nu a mai putut intra în cetăți, ci doar să stea în afara lor, în pustie, rugându-se. Iar oamenii veneau la el de pretutindeni.

În Evanghelia lui Luca, se mai consemnează și vindecarea celor zece leproși.

Pe când călătorea între Samaria și Galileea, la intrarea într-un sat, a fost întâmpinat de zece oameni bolnavi de lepră. Ei nu s-au apropiat prea mult de El, dar i-au spus:

„- Iisuse, învățătorule, ai milă de noi!”

Iar Iisus le-a răspuns:

„- Mergeți și vă arătați preoților”.

Dar până să ajungă la preoți, cei zece s-au vindecat de lepră.

Dar numai unul dintre ei, un samarinean, când a văzut că s-a vindecat, s-a întors,  slăvindu-L cu glas tare pe Dumnezeu. S-a aruncat la picioarele lui Iisus și i-a mulțumit. Iisus l-a întrebat atunci, de față fiind  și alții:

„- Nu au fost curățați de lepră toți zece? Unde sunt ceilalți nouă? Nu s-a găsit niciunul să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care e de alt neam?”

Și întorcându-se spre cel îngenuncheat i-a spus:

„- Ridică-te și du-te; credința ta te-a mântuit.”

Toate astea Ștefan le spunea oamenilor strânși cu toții în biserică, satul avea și o biserică, la început baptistă, dar care acum era a tuturor.

Cândva bolnavii de lepră, ca și cei de pestă, de sifilis, de holeră și de alte boli grave și despre care se credea că sunt transmisibile, purtau cu ei pârâitori și clopote și clopoței, ca să-i avertizeze pe ceilalți, să se ferească de ei.

Lucian Strochi