Așa a fost la început și la Tichilești, tot satul răsuna de clopote și de pârâituri, pocnitori, dar apoi cineva a remarcat că aici toți erau bolnavi și atunci, cine și de la cine să ia boala și așa au renunțat la aceste avertizări.

Totuși Ștefan întâlni pe stradă un moșneag cu mustățile răsucite în sus, cu plete lungi și cenușii pe care o căciulă mare nu reușea să le acopere. Omul purta opinci și, ca un fel de broderie și bordură, opincile aveau pe margini clopoței mici.

Ștefan îl întrebă de ce mai poartă clopoței. Omul ridică spre el doi ochi verzi, plini de uimire:

– Port clopoțeii ca să le spun furnicilor să se ferească, să nu le calc și să le strivesc.. Căci și ele sunt făpturi ale Domnului. Numai că ele sunt harnice, aleargă tot timpul și nu privesc în sus. Și atunci nu pot să se ferească de mine. Așa că le feresc eu.

– Și mai sunt și păsările, care și ele trebuie să se ferească, pentru că nu știu dacă aerul din jurul meu e bun sau nu. Și chiar oamenii, numai că noi, oamenii, ne-am cam obișnuit cu boala.

Ștefan dădu din cap că a înțeles. Îl uimi bunătatea omului, ca și înțelepciunea lui. Și dragostea lui pentru tot ce era viu și „făptură a Domnului”.

Părintele rămase la Tichilești vreme de o săptămână. În fiecare zi făcu lucruri importante pentru oamenii de acolo. Îi spovedi, îi împărtăși, făcu slujbe la mormintele tuturor, de dimineața până seara.

Apoi, simțindu-se parcă înfrățit cu acei oameni care îl uimeau prin firesc, care nu se plângeau de nimic, care nu aveau nici preot și nici medic, dar care se ajutau între ei și trăiau în bună înțelegere, încercă să-i vindece.

Trecând ușor mâna peste pielea lor însemnată, trezindu-le granuloamele nervilor, punându-le sângele în mișcare, redându-le vederea limpede și dezvoltându-le din nou capacitatea de a simți durerea, vindecându-le petele roșiatice, brune, „cap de leu”, peste tumefieri și chiar ulcerații…

Așa că  le propuse, celor care doreau, să-l caute în odaia pe care o închiriase și să încerce să-i vindece.

Le spuse că totul va fi fără costuri, fără dureri, că se bazează pe energiile lui, pe pasele pe care avea să le facă bolnavilor, pe ceaiurile,  tincturile din ierburi aromatice, „de leac”, a căror putere tămăduitoare o știa foarte bine.

Spre surpriza lui, veni la el doar o femeie între două vârste, robustă, stăpână pe ea, căreia oamenii locului îi spuneau în glumă, dar și cu respect, „Primăreasa”.

Aceasta fu poftită pe un scaun, se așeză elegant pe el, trecându-și palmele pe sub fusta lungă să nu o șifoneze, îl privi drept în ochi și îi spuse:

– Părinte, ai venit la noi cu gândurile cele mai bune și noi am apreciat asta. Morții noștri aveau nevoie de o slujbă. Noi, cei vii, aveam nevoie de o spovedanie, deși la noi păcatele sunt mai puține și în general cunoscute de toată lumea.

V-ați oferit să ne vindecați. Dar aici sunt cel puțin două probleme. Noi nu ne considerăm bolnavi. Noi nu mai suntem bolnavi. Nu suntem în carantină. Oricare dintre noi poate pleca unde vrea. Unii chiar au copii sau chiar părinți în altă parte. Și totuși rămânem aici. Și asta pentru că suntem o singură familie, aceeași familie. Apoi  ce s-ar întâmpla dacă, acceptând ideea vindecării, unii dintre noi s-ar vindeca și alții nu?

Și mai e ceva:  Ne spuneți că aveți energie cât să vindecați un sat întreg. Vă credem. Numai că noi nu avem nevoie de această energie. Dar poate că în altă parte a acestei țări sunt oameni care chiar au nevoie de această energie. Nu ar fi păcat să o irosiți aici?

Ștefan nu îi răspunse. Femeia avea într-un fel dreptate și, prin ea, tot satul.

Își făcuse treaba aici: de preot, de duhovnic, de om. Acum ar fi timpul să plece. Și chiar plecă a doua zi, cu noaptea în cap. Așa că nu-l conduse nimeni la plecare.

Se întoarse vreo trei sute de kilometri într-un arc de cerc, spre răsărit și spre nord. Ajungea în zona bălților. Doar privită de la distanță, priveliștea părea mirifică: un cer curat, albastru, copaci verzi, cu trunchiuri puternice, străjuind malurile, balta de o limpezime incredibilă, așa încât, oricât de adâncă ar fi fost apa, tot s-ar fi văzut pietrișul de pe fundul ei.

Și totuși, cu mai puțin de o lună în urmă, aici avuseseră loc cele mai puternice inundații din acest secol: apele râului, murdare, gălbui, pline de fecale și de resturi putrezite, năvăliră în bălți. Peștii muriră primii, apoi chiar și broaștele.

Oamenii, neavând ce face, băuseră din acea apă. Se feriseră ei cât se feriseră, aleseseră apa care li se păruse mai curată, ba chiar o filtraseră, trecând-o prin nisip; fuseseră avertizați că se pot îmbolnăvi, dar nu aveau ce face.

Omul trebuie să bea apă. Și nimeni nu îți aduce apă atunci când tu ești înconjurat de ape.

Și oamenii începură să se îmbolnăvească. Mai întâi vomau, apoi fecalele erau moi, albicioase, cu aspect de orez încă nefiert, „ca niște muci” – cum spunea un copil, aveau dureri incredibile de intestine.

În mai puțin de o săptămână, toți erau deshidratați, sufereau de frig și chiar temperatura corpului lor scăzuse, le apăruseră riduri pe față, pe mâini și pe corp, fața se lungise, devenise suptă, cu oasele proeminente. Oamenii arătau acum de parcă ar fi purtat, în loc de cap, cranii.

Apoi se instalară febra, dezorientarea, coma cu erupții cutanate.

Oamenii făcură pneumonie, parotidită și chiar septicemie.  Mureau pe capete. Cam 85 dintr-o sută. Și erau câteva sute de bolnavi.

Dar cumplite erau și crampele musculare. Oamenii urlau de parcă erau torturați. Și, într-un fel, chiar erau.

Cineva și-a dat în sfârșit seama că era vorba de holeră. Acum oamenii aruncau var  în fântâni, beau apa numai după ce era fiartă, dar continuau să vomite, să piardă substanțele minerale, să se deshidrateze.

Oricât de ciudat ar părea, pierderile de lichid puteau ajunge, la un om voinic, și la 25 de litri pe zi.

Oamenii erau rupți de lume. S-a aflat târziu despre catastrofă. Au venit ajutoare. Bolnavii au fost internați, li s-au dat pe cale orală soluții ce conțineau glucoză, clorură de sodiu, carbonat de sodiu, clorură de potasiu.

Apoi medicamente, îndeosebi ciclofloxacină, sulfamide.

Dar boala își făcea de cap în continuare. Și oamenii mureau, e drept  mai puțin ca la început.

De vină era vibrionul holeric, bacilul Koch, cel care producea toxina holerică.

Holera a început ca boală în Valea Gangelui, căci acolo oamenii nu țineau cont de igienă, considerând apa fluviului ca fiind sfântă.

Din India, holera a ajuns la Londra, cea mai mare epidemie fiind cea din 1854.

Robert Koch a cultivat și izolat vibrionul în 1883.

În Războiul Crimeii, în doar trei ani, tot cam atunci când epidemia făcea ravagii la Londra (1853-1856), au murit, din ambele tabere, mai mulți soldați din cauza holerei decât pe câmpul de luptă.

Ultima mare epidemie de holeră a avut loc în Peru, la sfârșitul secolului XX, când în America Latină s-au înregistrat  peste 400.000 de cazuri.

Lucian Strochi