Mirosul a fost ultimul dintre simțuri. Oamenii nu știau ce să creadă. Era un simț care te înconjura, fără să-l vezi, fără să-l pipăi, fără să-l auzi.

Unii au crezut că mirosul vine de la zei.

Zeii erau siguri că mirosurile vin de la oamenii.

Miroseau florile: trandafirul, crinul, zambilele, narcisele. Miroseau ierburile, crude sau ofilite. Mirosea fânul. Miroseau rufele puse la uscat. Mirosea ploaia, iasomia, regina nopții. Miroseau plantele: menta, busuiocul, tarhonul, melisa, cuișoarele, vanilia, scorțișoara, ghimbirul, șofranul, mărarul, pătrunjelul, leușteanul, usturoiul, ceapa, hreanul.

Dar miroseau și hoiturile și oamenii s-au întrebat ce miroase, viața sau moartea. Unii spuneau că viața miroase, că numai un om viu miroase.

Moartea nu miroase, nu se vede, nu se aude, nu se pipăie, nu se gustă. Nu e percepută de simțuri. Moartea e moarte și atât.

De fapt miroseau hotarele dintre viață și moarte. Peștele stricat, cartoful putred, uleiurile râncede, fecalele. Și focul și aerul și pământul și apa.

Apoi oamenii au înțeles că au nevoie de toate simțurile.

Și atunci când le-au adunat și când le-au pus în preajma capului, și au văzut cu ochii și au auzit cu urechile și au gustat cu limba și au mirosit cu nasul și au pipăit cu pielea, abia atunci au fost oameni.

Și s-au recunoscut și au cuvântat și s-au înălțat pe două picioare și au rămas așa, într-o veșnică uimire.

Iar cuvântul a adunat frumusețea culorilor, sunetele perfecte ale muzicii, pipăitul tuturor lucrurilor, gustul lor unic, parfumurile reale sau doar bănuite.

Și atunci bărbatul a văzut cât de frumoasă e o femeie, i-a auzit curgerea de cascadă, a pipăit toate cutele sufletului ei, toate gândurile și toate dorințele ei, a gustat răcoarea buzelor și laptele cald ce țâșnea din ea, a mirosit parfumurile ei neasemuite, căci o singura femeie miroase ca o grădină întreagă.

Iar femeia și-a privit în ochi bărbatul și l-a văzut, auzit, pipăit, gustat și mirosit dintr-o singură privire. Dar privirea aceea avea culoarea, sunetul, gustul, pipăitul și mirosul eternității.

 

CERUL S-A SPART PE NEAȘTEPTATE. AM CREZUT CHIAR CĂ PĂMÂNTUL ȘI MAREA S-AU RĂSTURNAT ȘI CĂ CERUL ERA ACUM DEDESUBT. AȘA DE TARE PLOUA.

Apa mă biciuia îngrozitor, învinețindu-mă. Am găsit o grotă în care m-am adăpostit. Îmi era frig, pieile îmi fuseseră sfâșiate, eram gol, gemeam ușor și așteptam ca prăpădul de afară să ia sfârșit.

Uitasem de foame, uitasem de somn, de oboseală, începusem să cred că am avut noroc că am găsit acea grotă, peșteră, scobitură uriașă în stâncă sau ce va fi fost.

Am privit fulgerele, am auzit tunetele, am tresărit la trăsnete.

Eram și nu eram o fiară. Nu era nimeni în jur, doar pietre – și acelea prăbușite, rostogolite, sparte.

Îmi lipsea ceva și nu știam ce.

Nu primisem cuvântul, nu știam că există. Fiecare lucru avea o umbră și acea umbră trebuia să fie cuvântul.

Trebuia să fiu atent cum aveam să văd umbrele, în așa fel ca, dacă cineva ar fi vrut să afle de la mine ceva, să-i pot arăta lungimea umbrelor, lățimea lor, poate și culoarea, dacă ar fi fost culoare.

Adică să recunoască acea umbră. Sau cuvânt. Sau cum s-o fi numind.

Apa curgea vijelios, luând copaci prăbușiți, trunchiuri mai vechi, pe jumătate putrezite, negre sau verzi. Nu se vedea nicio sălbăticiune, niciun animal, nicio pasăre.

Cerul părea că se scurge undeva spre o margine, despre care nu știam nimic. Mă hotărâsem să ies. Trebuia să mă încălzesc. Învățasem ceva de la fulgere și trăsnete. Ardeau, dureau, dar aduceau și lumina și căldura.

Aveam nevoie de lumină și de căldură. În curând avea să fie noapte. Sau cel puțin așa credeam.

Și atunci, în acel moment, când încă nu mă hotărâsem ce să fac, în grotă s-a strecurat o sălbăticiune. Semăna și nu semăna cu mine. Am observat că are mai puțin păr și că nu e atât de înaltă ca mine.

Asta m-a făcut să cred că eram mai puternic, că, dacă ar fi trebuit să ne luptăm  pentru grotă sau pentru altceva, pentru hrană, eu aș fi învins.

Așa că nu m-am temut de sălbăticiune. Curios, nici ea de mine.

S-a apropiat de mine, m-a mirosit cu atenție, m-a pipăit de parcă aș fi fost un copac, m-a lins, încercând să vadă ce gust am. Apoi s-a lipit de mine. Și ei îi era frig. Și, oricum, eu eram cald.

Mărturisesc că și mie mi-a plăcut căldura ei. Am îmbrățișat-o. M-am lipit de ea.

Apoi am simțit că ceva din mine s-a răzvrătit și acel ceva parcă m-a părăsit, trecând în ea, trădându-mă.

Am stat așa lipiți și am simțit că suntem doi copaci care nu își despart, ci își unesc tulpinile.

Nu descoperisem cuvintele, dar ne înțelegeam din priviri. M-a privit recunoscătoare, o primisem bine, o acceptasem, între noi nu avea să fie nicio luptă.

Apoi am început să tremurăm. Și culmea, nu ne era frig. Era altceva, dar nu știam ce e. Am adormit mulțumiți, uitând de foame și de sete.

Când m-am trezit, sălbăticiunea se agita prin peșteră, căutând ceva de mâncare. Poate fructe, poate rădăcini.

Credea că eu sunt stăpânul peșterii, că adunasem acolo provizii, neștiind că eu nimerisem acolo doar cu ceva timp înaintea ei.

Lucian Strochi