Am privit afară. Cerul se limpezise, totul în jur se mișca, apăruseră păsări și jivine, până și iarba parcă crescuse. Am ieșit din grotă. Am găsit o creangă ruptă. Am plecat să caut ceva de mâncare.

Abia acum am înțeles că nu mai eram singur, că trebuia să aduc mâncare pentru amândoi.

La început, creanga m-a ajutat să dau jos din copaci câteva fructe. Am strâns câteva, nu prea multe și le-am dus la peșteră. I le-am pus în față. A început să le mănânce imediat, hămesită.

Am făcut drumul de mai multe ori, până când am crezut că fructele acelea aveau să ne ajungă. Apoi am căutat apă. Am găsit câteva frunze mari, am făcut din ele un căuș mai mare ca palmele mele, am adus apă de ploaie în acel căuș. A băut apa abia mai respirând. Apoi m-a lins pe față, mulțumindu-mi.

Mă gândeam că sunt totuși un copac, un copac umblător, parcă mereu nemulțumit de pământul ce avea să-i adăpostească și să-i iubească rădăcinile.

Timpul trecea repede, atât de repede, încât nici nu știam că există. Vedeam doar cum se schimbă culoarea frunzelor, cum țâșneau, printre frunze, fructele, cum se schimbă culoarea cerului, cum vântul venea cu alte și alte mirosuri…

Și sălbăticiunea de lângă mine se schimbase. Pântecele i se rotunjise, la început am crezut chiar că a mâncat prea mult sau că își face, grijulie, provizii.

Venea lângă mine, deveneam o singură ființă, lucru, un fenomen al firii. Intram în ea și ea în mine, apoi, când eram o sigură ființă, începea acea vibrație unică, care ne cutremura, ne despica, ne unea, până când, parcă speriată de despărțirea brutală, din mine pleca  o rășină ciudată, care să ne acopere rănile.

Rășina mea se unea cu rășina ei și atunci, răpuși de plăcere, ne prăbușeam cu fruntea în sus, privind cerul sau tavanul peșterii.

Am crezut că tot ce se întâmplă între noi se întâmplă numai cu noi, dar apoi, privind cu mai multă atenție în jur, am observat că și celelalte sălbăticiuni erau traversate de aceeași febră, se cutremurau la fel ca noi, deveneau la fel de drăgăstoase ca noi. Privirea lor și privirile noastre erau surori, aveau aceeași lumină și căldură, aceeași bucurie.

Apoi a venit acea noapte magică, luna și-a tras peste ea pleoapa, de rușine, de bucurie, de durere și din ea a plecat, plăpând, un fruct viu, scăldat într-o lumină atât de strălucitoare că nu o puteam privi.

Și apoi, ca și cum tot universul s-ar fi cutremurat din țâțâni, un plânset de fruct, un geamăt de porți deschise, un val care nu mai cobora, ci rămânea acolo sus, suspendat în bucurie. Acum erau tunete și trăsnete, dar totul era blând și de noi s-au apropiat, curioase și invidioase, celelalte sălbăticiuni.

Iar fructul cel viu se răsucea, cerșind parcă ceva, lumina lui, o altfel de lumină decât cea pe care o priveam noi, o lumină din adâncuri. Tu erai creanga supusă, obosită, dar victorioasă.

Și din nou am fost împreună copacul dorințelor, cu ramurile întinse spre cer, cu rădăcinile întinse spre adâncuri, egale ramuri și rădăcini, la fel de însetate de apă și de lumină, la fel de obraznice și de timide.

Fructul nostru s-a lipit întâi de pieptul meu și m-a ciupit cu buzele. Apoi s-a îndepărtat de mine și a căutat sălbăticiunea. A găsit sânii ei și un lichid alb, mirosind a proaspăt și a început.

Și a venit noaptea, ca o pătură, și am putut adormi fericiți, senini, după multă vreme de zbucium.

M-am apropiat din nou de sălbăticiune. Dar ochii ei, atât de plini de dorințe nu mai ardeau pentru mine, ci pentru mica sălbăticiune de alături. Eram tot noi, dar altfel, ca și cum ne-am fi unit fără putință de despărțire.

Îmi lipseau cuvintele, nu știam încă ce sunt, dar aveam nevoie de lumină și de întuneric, nu doar de umbrele lucrurilor.

Și apoi mintea mea s-a despicat și am înțeles că, pentru fiecare emoție, trebuie să fie un sunet, că sunetele însemnau stări și sentimente, că acele prime cuvinte imitau sunetele naturii, dar și ale inimilor noastre, erau sunete ciudate, uneori cât o clipire de ochi, alteori cât o privire de pândă.

Am început să scoatem primele sunete și atunci le-am auzit și pe ale celorlalte sălbăticiuni. Ba chiar înțelegeam ce spun acele sunete. Auzeam ce își spun frunzele, copacii, apele, norii, animalele mici și zglobii ce se jucau mereu între crengi sau cele mai mari și mai leneșe. Înțelegeam ce își spun între ele păsările în zbor, ce își șoptesc stâncile care ne adăposteau.

Plecam urechea la pământ și ne auzeam pașii, cei făcuți și cei pe care urma să îi facem.

Și am mai înțeles că noi vom stăpâni lumea, pentru că noi vom descoperi cuvântul, cuvintele și prin cuvinte vom lega lucrurile între ele și ne vom apăra de fiare și le vom îmblânzi.

Și cuvintele au început să curgă la vale, precum apa și nu le vedeam pentru că erau străvezii ca undele și la fel de înșelătoare. Le-am descoperit pe rând: întâi șuierături, țipete, sunetele pure, pentru durere, pentru bucurie, pentru fiecare treaptă pe care aveam să o urcăm.

Erau, aveam să aflăm mai târziu, cuvinte care nu se despărțeau de obiecte, plângeau, gemeau, scrâșneau, uneori chiar cântau, dar nu se despărțeau de lucruri.

Lucian Strochi