Am urcat dealul. Era o biserică străveche, din secolul al IV-lea. Venerată și din cauza vechimii ei. Erau și în ea cărți străvechi, dar am simțit că sufletul meu nu se născuse acolo. Nu eram singur, ci cu un grup întreg de români. Vorbeam românește între noi, destul de tare, așa cum vorbesc străinii când se află într-o țară străină.

La poalele dealului era un bătrân cu o barbă lungă și o flașnetă.   Ne-a auzit vorbind. Când am coborât dealul, au răsunat Valurile Dunării de Iosif Ivanovici și Valsul Gramofon al lui Eugen Doga. Ne-am hotărât să-i dăruim bătrânului îmbrăcat în rubașcă, cu flașnetă, semănând cu un mujic dintr-o izbă siberiană, o sumă de bani, ruble desigur.

O fetiță cu ochi imenși, albaștri, i-a întins și ea bătrânului o copeică. Bătrânul a refuzat banii noștri, dar a acceptat copeica fetiței. Ne-a spus:

– Eu vin aici de ani buni din plăcere. Am auzit că sunteți români, veniți de departe. Și am vrut, pentru câteva clipe, prin muzică, să fiți acasă. Sunteți oaspeții mei și am vrut să vă simțiți ca acasă. Copeica o iau pentru că mi-a fost dăruită de un suflet curat. Și pentru mine moneda asta nu are preț…

Am trecut și pe la Efes, să văd Biblioteca lui Tiberius Julius Celsus Polemaeanus, construită de fiul său, ca mormânt și bibliotecă pentru tatăl său, fost consul roman și guvernator al Asiei. Biblioteca adăpostea 12.000 de manuscrise. Pe unul dintre ele găsisem amprenta sufletului meu și al tău îngemănată, ca două frunze presate într-una. Dar sufletele noastre fugiseră la invazia goților din 262. Biblioteca a fost  incendiată, rămânând  doar fațada, e drept impunătoare, cu opt coloane și șapte intrări, supraetajată. În fața intrării  s-a construit o fântână. Eu eram Celsus. Și fața mea se oglindea în apa ta. Tu te numeai Pulheria. Și fântâna a fost una dintre primele noastre nuntiri.

Am trecut și pe la Biblioteca imperială din Constantinopol, numită și Biblioteca lui Constanțiu. Constanțiu al II-lea nu era un oarecine, era unul dintre fiii lui Constantin cel Mare.

Sufletul meu își găsise vremelnic adăpost în pieptul lui Constanțiu. Tu erai Sara și deveniseși soția mea.

Am avut o viziune, un vis ciudat. Ți l-am povestit și tu mi-ai spus:

– Sunt oameni care scriu istoria, așa cum e tatăl tău. Sunt oameni care rescriu istoria și sunt la fel de importanți ca și primii. Așa că du-ți visul până la capăt. Și tu ai dat poruncă să fie copiate textele care au fost salvate după incendiul din Alexandria. Aproape o sută de mii de manuscrise, majoritatea dintre ele grecești. Fără această bibliotecă, Elada nici nu ar fi existat. Așa s-au salvat totuși o pagină din 200, din cât s-a scris în greacă, de-a lungul secolelor.

Dar biblioteca a dispărut în urma celei de a Patra Cruciade, când soldații creștini au furat tot ce au putut duce și au incendiat tot ce a rămas. Apoi, după refacerea bibliotecii, aceasta a fost distrusă definitiv în 1453, când otomanii au cucerit orașul.

Și sufletul tău și al meu s-au ascuns într-o carte și așa am reușit să scăpăm.

Și acea carte era Despre viețile și doctrinele filosofilor și e scrisă de Diogene Laertios.

Ne-am întâlnit și la Casa înțelepciunii din Bagdad. Acolo sufletele noastre au citit documente fără de preț, din surse grecești, din China, din India și din tot Islamul. Dar ne întâlneam nu doar în bibliotecă, ci și în sălile de lectură, unde vorbeam cu traducători, oameni de știință, scribi, scriitori, preoți, medici,   în arabă, persană, aramaică, greacă sau latină.

Dar, în secolul  al XII-lea, orașul a fost invadat de armata mongolă a lui Hulagu Khan. Acesta a ucis tot ce a găsit viu în cale, iar cărțile le-a ars. Au murit peste un milion de oameni și tot un milion de cărți au fost distruse. Hulagu Khan era nepotul lui Genghis Khan și a atacat Bagdadul în1258.

Califul Al-Musta’ Sim a fost luat prizonier și ținut într-o cușcă pentru a muri prin înfometare. Dar Hulagu Khan s-a răzgândit și a poruncit ca prizonierul său să fie înfășurat în covoare și să treacă peste el călăreții. Caii mongolilor erau singurii care pășeau peste orice.

Unii au spus că sângele regal al califului nu trebuia să fie mânjit de noroi, de pământ. Alții au spus că dimpotrivă, sângele otrăvit al califului nu trebuia să mânjească pământul. Unii au spus că dacă sângele califului ar fi ajuns în pământ, memoria pământului le-ar fi spus celor din Bagdad că pământul acela e al lor.

…Când am ajuns în Pergam, mărturisesc că m-am rătăcit. Mă așteptam la un oraș destul de mic, dar, în realitate, așa cum am pățit și eu, erai derutat de construcții grandioase, precum Teatrul Elen, Templul lui Demeter, Sanctuarul zeiței Hera, Sanctuarul zeiței Athena, Poarta lui Eumenes, Sanctuarul lui Traian, Altarele regilor din Pergam, Attalus I și Eumenes al II-lea, Templul lui Dionisos, Complexul de terme, Palatele regale, Agora din nordul orașului, dar, în primul rând, de biblioteca din Pergam; apoi Via Tecta sau Drumul Sfânt, strada care ducea spre Sanctuarul lui Asclepios și Templul Zeiței Isis.

Orașul e în provincia Eolia, la 26 de kilometri de Marea Egee, pe un promontoriu din partea de nord a râului Caicus. A fost capitala Regatului Pergam în perioada elenistică a dinastiei Attalide, între  281 și 133 î.e.n.

De fapt, Pergamul e citat în cartea Apocalipsei ca fiind una dintre cele șapte biserici din Asia.

Dar ceea ce îl face nemuritor este faptul că aici a fost inventat pergamentul. Povestea e simplă. Dinastia Ptolemeilor, geloasă pe dezvoltarea orașului și pe renumele bibliotecii, a sistat exportul de papirus.

Numai că bibliotecarii au înlocuit papirusul cu pergamentul, o piele fină de vițel, atent tratată și care permitea chiar scrierea pe ambele părți, pergamentul fiind mult rezistent decât papirusul, care nu putea fi scris decât pe o parte și era mult mai friabil.

Am ajuns acolo sub înfățișarea lui Marcus Antonius. Tu erai regina mea, Cleopatra, ultima regină a Egiptului. Ca dar de nuntă ți-am oferit 200.000 de volume.

Mai fusesem o dată pe aici, atunci când în templul zeiței Isis sau Serapis, Bazilica Roșie, la câteva sute de metri de Acropole, în anul 92 e.n., a ars Sfântul Antipa, primul arhiepiscop al Pergamului, numit la porunca Sfântului Ioan, unul dintre cei 12 apostoli.

O mulțime furioasă l-a prins și l-a închis într-un taur de fier, pe care apoi l-au pus în flăcări, taurul fiind reprezentarea zeului Apis.

Dar sufletul meu nu s-a născut aici și am aflat asta și din viziunea pe care am avut-o atunci când m-am scăldat la Izvorul Sfânt și l-am visat pe Asclepios.

Apoi am ajuns în Cezareea Maritimă. Acolo a fost biblioteca primilor creștini din Palestina.

Sufletul meu migrase în cel al lui Origene. Dacă aș fi știut prin ce chinuri aveam să trec, aș fi ales poate alt trup. Tatăl meu a fost Leonida, martirizat de împăratul Septimius Sever în 203. Aveam 18 ani și aș fi vrut să mor alături de tata. Mama mi-a ascuns însă hainele și nu am putut ieși gol în stradă. Am încercat să conciliez neoplatonismul cu teologia lui Clement Alexandrinul. Am fost coleg de școală cu Plotin și am fost elevul maestrului Ammonius Sacca.

La 18 ani am fost pus în fruntea școlii catehetice Didascaleion din Alexandria. Am crezut în virtute și în faptul că sufletul nu trebuie să părăsească trupul în timpul vieții omului. M-am ferit de tentații, castrându-mă.

N-am iubit nicio femeie și nici nu m-a iubit vreo femeie în afară de tine, care mi-ai apărut ca mamă a împăratului Alexandru Sever, Iulia Mamaea, care m-a chemat  în Antiochia. Am stat acolo 12 ani și m-am întors la Alexandria unde am locuit până în 230. De acolo am plecat întâi la Athena, apoi la Cezareea Palestinei, unde am fost hirotonit preot de către episcopul Teoctist de Cezareea.

La Cezareea am întemeiat o școală teologică. Am fost aruncat în închisoare din porunca împăratului Decius, unde am stat doi ani.

Mi-am privit în oglindă  sufletul și am văzut că el este imaterial, dar închis în trup. Originea sa este aceea de spirit descins direct din Dumnezeu, dar în momentul închiderii în trup sufletul mi-a înghețat. Sunt convins că sufletul meu se va întoarce la Dumnezeu și astfel va fi salvat. Sunt convins că prin asceză și prin autocunoaștere, sufletul meu reface legătura pe care am pierdut-o cu Dumnezeu. Îl am ca sprijin pe Iisus Hristos, al cărui spirit, deși s-a întrupchipat, nu a pierdut nimic din identitatea sa divină.

Biblioteca teologică din Cezareea Palestinei a plecat din biblioteca mea și  San Panfilo, ucenicul meu, a adunat Biblii din  toată lumea și și-a dedicat viața găsirii și achiziționării de texte antice. Din aceste texte, peste 30.000 la număr,  s-au adăpat Grigorie Nazianen, Vasile cel Mare, Sfântul Ieronim și mulți alții. Biblioteca a existat până în anul 638, când a fost distrusă de către persanii sasanizi.

Sufletul meu se salvase încă o dată și a plecat spre Tibet, la mănăstirea Sakya, Pel Sakya, adică Pământ alb. Mănăstirea e retrasă la 25 de kilometri de un  pod care se afla la 127 de kilometri vest de Shigatse pe drumul către Tingri.

Mănăstirea a fost fondată în 1073 de Konchok Gyelpo. Singura clădire care a supraviețuit timpului  Lhakang Chempo, inițial o peșteră la baza muntelui, a fost construită în 1268 de dpon-chen Sakya Sangpo. Biblioteca Sakya  se află pe rafturi de-a lungul pereților sălii mari. Aici se găsesc multe volume scrise cu litere de aur, paginile au o lungime de peste 1,5 m și o lățime de 18 centimetri. Pe marginea fiecărei pagini sunt anluminuri, iar primele patru volume au în ele imagini ale celor o mie de Buddha. Cărțile sunt legate în fier.

Sufletul meu s-a ascuns o vreme într-o scoică cu vârtejuri care se întorc de la stânga la dreapta. Doar Lama are voie să sufle în ea și numai atunci când cererea e însoțită de un dar de șase uncii de argint.

Și doar când sufletele noastre s-au răsucit și înnodat, am înțeles că ne-am contopit. Și sufletul tău era suflul lui Lama.

Recent a fost descoperită, închisă într-un zid, o imensă bibliotecă de 84.000 de suluri. Are 10 metri înălțime și o lungime de 60 de metri.

Aici, la Sakya, am înțeles că nici măcar sufletul nu se poate ascunde și, paradoxal, asta  mi-a dat speranța că într-o zi voi afla unde s-a născut sufletul meu.

Am mai stat în Tibet. Am citit multe cărți, între care Cartea Tibetană a Morților. Ca prin somn, mi-am adus aminte de minunatele cuvinte sanscrite și tibetane despre suflet, trup, destin, lumină, divinități. Le-am cules cu grijă, cum culege un pescuitor de perle, perlele. Le-am trecut  pe toate, în liste lungi, pentru a-mi aminti mereu de ele, invitându-i și pe alții să le cunoască și să le recunoască, inclusiv pe tine. Iată câteva:

▼Adi-Buddha = primul Buddha sau Buddha originar; primul izvor al înțelepciunii, din care provin ceilalți Buddhas ▼Adi–Kāya  =  primul corp ▼Akasha =   eter și cer ▼Akasha- Garbha =   sânul eterului și sânul cerului ▼Akshobhya =   Neînduplecatul ▼Aloke =   lumina ▼Amitabha  =  lumina fără limite, imperceptibilă ▼Amogha-Siddhi        =   Atotputernicul ▼Arborele Sal  =  arborele sfânt al indienilor; Buddha s-a născut și a murit la umbra lui ▼Bardo (tibetană) = între două stări între moarte și renaștere, stare intermediară, stare de trecere ▼Bardo Thődol  = Cartea tibetană a morților, adică Eliberarea prin ascultare în starea de după moarte ▼Bhagavan = Învingătorul  ▼Bodhi                     = înțelepciune desăvârșită ▼Buddha = Iluminatul ▼Călăuze = litanii ▼Chag-Na-Dorje = cel cu sceptrul în mână, puternic în alungarea demonilor ▼Chenrazi = „cel care privește în jos”, Marele Milostiv ▼Dākinī = mergătoarele cerului, zeități feerice, personificări ale diferitelor forțe psihice din noi ▼Deva    = înger, aproape zeu ▼Dharma = adevărul în sine, legea, cuvântul, scrierile ▼Dharma-Dhātu = înțelepciunea vine de la vid ▼Dharma-Kāya = corp al înțelepciunii, înțelepciunea eternă, lumina originară, fără început și fără sfârșit și fără culoare ▼Dharma-Rāja = Zeul Morții care ține într-o mână o sabie, în alta oglinda karmei și poartă un lanț de cranii la gât, păzitorul dreptății, Regele adevărului ▼Dhyāna = gândire, meditație ▼Dhyāni-Buddhas = Buddhasii meditației, cinci la număr: Vairochana, Vajra-Sattva, Ratna-Sambhava, Amitābha, Amogha-Sidhi ▼Dibpanamsel = un bodhisattva, înseamnă „pur și clar de întunecări” ▼Dőlma = țara, liberatoarea, mântuitoarea, are douăzeci și unu de nume, printre care Dolma cea verde și Dolma cea albă ▼Dorje = sceptrul tibetan, simbolul puterii universale asupra lumii materiei ▼Elemente: foc, pământ, apă, aer, eter ▼Rang-Snang (Rang = Sinele, Snang = lumina) = „lumina sinelui” sau lumina interioară, imaginea propriilor noastre reprezentări ▼Gandhema = o Dākinī, având ca atribut o cupă din care se ridică miresme ▼Ghirdhima – de la gita  = cântec; o Dākinī care ține în mână o liră, întruparea muzicii și a cântecului ▼Gőkarma=  o Dākinī, „cea cu frâu alb”, întregirea feminină a lui Amitabha ▼Guru = învățător; guru tuturor gurilor  este Buddha ▼Hayagrīva = unul din cei patru paznici ai porții, „regele cu patru capete” ▼Heruka=  un fel de zeu, puternicul izgonitor de demoni ▼Interlect  =  de la „inter-legere”, adică a citi printre rânduri, a depista ▼Jampal = Cel cu glas blând, zeul care personifică înțelepciunea mistică ▼Kalpa = un mare interval de timp, de sute de mii de ani ▼Karma = caracterul, rezultatul legic al faptelor omului ▼Krotishaurima = Buddha feminin, mama mânioasă, contrariul lui Buddha Heruka ▼Kshitigarbha = sânul, matricea pământului ▼Lāma     = preot ▼Lasema = frumusețea personificată ▼Loka = lume, adică „ceea ce este trăit”. Sunt șase loka:  Deva-Loka = lumea zeilor sau a îngerilor, albă la culoare ▼Asura-Loka = lumea titanilor, verde la culoare ▼Nara-Loka = lumea oamenilor, galbenă la culoare       ▼Trisan-Loka = lumea animalelor, albastră la culoare ▼Preta-Loka = lumea spiritelor nefericite, roșie la culoare ▼Hung = de la Huno, a cădea sau căzut, infernul, negru la  culoare ▼Mahā-Kāla  = o formă zeiască, în care apar concentrate toate formele reprezentate și imaginate ale zeităților blânde ▼Mahlaima =  o Dākinī și anume „cea care ține cununa de trandafiri” ▼Makara =  leu de apă, un monstru mitologic ▼Mandala  =  cerc magic  desenat cu nisip, diferit colorat pe nisip, sau o reprezentare geometrică precisă din ofrande sau, de cele mai multe ori, un desen care întotdeauna pleacă de la un punct, cu cercuri grupate, concentrice, după toate cele patru direcții cerești, fiind după formă cu totul asemănătoare și numai la culoare diferite, creat ca ajutor în concentrare ▼Mahāyāna = Calea cea Mare ▼Maitreya =  iubire, Buddha care trebuia să vină ca ultimul trimis pe acest pământ, pentru a înnoi oamenii; prin iubire divină, în plan uman, coloana vertebrală ▼Mantra   =  cuvânt magic, dar nu cuvântul  care face magia, ci intonarea potrivită, care cel mai adesea este arătată de un învățător ▼Mudrā =  semn mistic, care constă într-o poziție deosebită a mâinilor, brațelor și corpului. Mudrā fascinației: degetul mare și inelarul se ating , degetul arătător și cel mic stau în sus și mijlociul atinge podul palmei ▼Nirmāna-Kāya =  corp schimbător sau corp divin al încarnării, partea Înțelepciunii eterne care de bună voie se încarnează în formă umană ▼Nirvāna =  a ieși în afară din încâlceala simțurilor și dorințelor, a atașării de trecător, „stingerea flăcărilor dorințelor egoiste”. „A găsi Nirvana” înseamnă a ajunge la recunoașterea de sine, a obține autoeliberarea. ▼Padma Sambhava =  sfânt și mare maestru yoga, care a adus buddhismul în Tibet. Numele său înseamnă „Născutul din Lotus” ▼Petali, Pramoha =   zeițe ale cimitirelor ▼Preta spirite nefericite ▼Pushpema = personificarea înfloririi ▼Rakshasa  =  ființă demonică gigantică, cu înfățișare umană și puteri supranormale ▼Raina Sambhava =  „născut din giuvaer”, Valorosul, unul din cei cinci Buddha, personificare a elementului pământ ▼Sādhanā =  devoțiune desăvârșită, un drum spre desăvârșirea de sine prin împlinirea exactă a riturilor ▼Samādhi =  starea de desăvârșită absorbire de sine, în deplină liniște, în care gândul devine una cu obiectul gândit ▼Samanta Bhadra =  Atotbunul ▼Samanta Bhadrā =  Atotbuna ▼Sambhoga-Kaya =   înțelepciunea relevată, reprezentată de cei cinci Buddha, fiecare de altă culoare ▼Sangsāra =  învârtejire, eternă răsucire în lume a lipsei de pace, a amăgirilor ▼Sangay-Chanma =  Cea cu ochii lui Buddha ▼Shak =  principiul feminin aparținând oricărei zeități ▼Shishya =   elevul unui Guru ▼Siddhic =  magic, dotat cu forțe supranaturale, care poate realiza o legătură telepatică ▼Silabe, cele șase =   -cea mai obișnuită rugăciune scurtă din Tibet: Om mani padme hum, adică O, tu din floarea de lotus, milostivește-te de noi ▼Stupa =  pagodă ▼Tahdol =  o mică lucrare tibetană care constă în întregime din mantras. Se atașează  mortului o copie care  se arde cu el ▼Tantra =  tratat religios de obicei scriere yoga ▼Tathā-gata =   „care a mers pe același drum”, adică drumul de eliberare din Sangsara, adică un Buddha, simbol al nucleului tuturor meditațiilor și adevărului ▼Vajra-Sattva =  personificare a apei, a „Înțelepciunii Asemenea Oglinzii”, unul din cei cinci Buddha celești ▼Vatrochana =  „cel care se face vizibil în forme”, Tată-Mamă, cel care unește pozitivul cu negativul, soarele central,simbol al tuturor meditațiilor și al adevărului.

Lucian Strochi