Costache Negruzzi a povestit și el despre această frumoasă grecoaică, într-o scurtă narațiune ce-i poartă numele: Calipso. Iată câteva scurte fragmente din acea povestire:

„Dar după o lună, m-am dus din Chișinău, și în primăvara anului 1823 m-am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Pușkin, și fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Câteodată însă, când ceteam poeziile marelui poet rus, și mai ales „Șalul negru”, aceste versuri ce sunt un poem întreg, făcute înadins pentru tânăra fată, îmi aduceau aminte de acea femeie cu chip îngeresc, și doream să știu ce se făcuse.”

„Într-o seară a lunii noiembrie 1824 – era viscol și ploaie – la poarta monastirei Neamțu ajunse un june om, care cerea voie să intre. Hainele îi erau străbătute  de apă, și el semăna obosit de osteneală. Portarul îl primi și îl găzdui până a doua zi când, după cererea sa, îl conduse dinaintea starețului. El arătă că, fiind un tânăr străin și orfan, voiește a se călugări. Starețul îl rândui spre ascultare la un bătrân sehastru ce locuia afară de monastire, în munte, unde el petrecu trei ani în cea mai mare cucernicie și umilință. Într-o dimineață, chemând sehastrul pre ucenicul din chilioara de alături,  și văzând că nu-i răspunde, se duse ca să vadă ce face, dar îl găsi dormind de  somnul cel vecinic.”

Și Negruzzi redă în continuare întocmai conținutul hârtiei, așa cum o găsisem eu.… De unde știa acele rânduri? Să fi fost sufletul meu refugiat vremelnic în al lui? Sau poate că tu erai Calipso și mi-ai povestit în vis tot ce se întâmplase cu tine. Cine să știe? M-am gândit și la  versurile  lui Pușkin, atât de pătimașe și de tragice.

Dar, într-o zi, prin 1980, craniul tău a dispărut. Eu eram la mănăstire și mă întrebam cine a furat acel craniu.

Și te-am visat chiar în acea noapte, erai tânără și frumoasă și mi-ai răspuns unei întrebări nepuse:

„Și sufletul trebuie să-și aibă un cuib. Și craniul e ultimul cuib al sufletului…”

Trupul meu și-a făcut datoria față de sufletul meu. L-a căutat, năucind spațiile și timpurile, prin mănăstiri și biblioteci, prin cărți, printre alte suflete. Și  l-am găsit în sfârșit. Dar nu mai era singur…

 

ÎNCERCAM SĂ SCAP DE VISE, DAR NU PREA REUȘEAM. ADORMEAM ȘI ELE VENEAU PARCĂ PE SUB UȘĂ, NEANUNȚATE, NEPOFTITE. ERA DE FAPT ACELAȘI VIS, MULTIPLICAT, CU MICI NUANȚE ÎNSĂ.

Eram pe o plajă pustie, privind amândoi marea. Păreai tristă, de parcă ai fi așteptat să vină spre tine cineva. Sau să pleci tu undeva, poate spre o insulă pustie.

Atunci te luam în brațe și tu te întorceai spre mine. Trupul tău se unduia, mă copleșea, deveneam același trup, împletit.

Îmi șopteai cuvinte monosilabice și credeam că e așa din cauza emoției. Erai îndrăgostită de mine, tot atât cât eram și eu de tine.

Observam cu uimire  că soarele se odihnea mai mult pe tine și corpul tău căpăta tot mai clar culoarea bronzului, un brun-roșcat cu o idee de galben în el.

Păreai un fruct care se coace și te bucurai, râzând, de acest lucru. Eu rămâneam parcă crud și neîmplinit.

Eram în vis și nu mă întrebam ce caut eu pe acel țărm cu o plajă îngustă de doar trei metri, dar cu nisip fin.  Te așezai apoi pe spate și închideai ochii. Știai ce urmează. Și pentru a nu-ți contrazice așteptarea, luam o mână de nisip și o presăram pe tine, undeva între sâni. Era ca o curgere de nisip într-o nisiparniță. Uneori vântul sufla și odată nisipul   ți-a ajuns în ochi. De atunci închideai ochii; de plăcere, dar și pentru a evita accidentul.

Casa mea era nu departe de țărm. Știam că e a mea, dar nu eu o construisem și nu eu o cumpărasem. Era probabil o moștenire sau cam așa ceva.

Alături se înălța vila unui marinar. Îl văzusem doar de două ori, era mai tot timpul pe mare, voia probabil să se „fixeze” în curând pe uscat, dar nu putea uita nici marea, așa că vila părea un elegant și necesar compromis.

Ne iubeam de parcă noi descoperisem atunci iubirea, credeam că fără noi lumea avea să se prăbușească, iubirea noastră dădea un sens acestei lumi, haosul se cosmiciza. Eram flămânzi de dragoste, însetați de iubire, cum mi-ai mărturisit-o odată, într-un moment de adâncă și albastră melancolie.

Apoi au început să se petreacă lucruri ciudate cu noi, între noi. Pur și simplu dispăreai noaptea. Asta se întâmpla în timpul somnului meu, nefiresc de adânc. Am crezut chiar că îmi pui un somnifer în mâncare sau în băutură, ca să poți pleca nestingherită. Unde plecai, nu știu.

Te întorceai spre dimineața, când eu încă dormeam și te cuibăreai liniștită la pieptul meu.

N-am crezut o clipă că mă înșeli cu un alt bărbat, dar cu siguranță era vorba de o taină adâncă, de un blestem, de un jurământ făcut  cuiva (de ce? cui?).

Aș fi vrut să vorbim despre disparițiile tale, dar mi-a fost frică să nu te pierd de tot. Așa, cel puțin ziua, erai a mea. Era ca un basm invers, în care o broască, un  șarpe, chiar un zmeu deveneau dimineața un prinț sau o prințesă, după caz.

Vecinul s-a hotărât să-și decoreze grădina cu o statuie. A ales o sirenă, seducătoare, aproape lascivă. Se zvonea chiar că marinarul avea să pună și o instalație de sunet care să redea un tulburător cântec de sirenă. Sirena avea să fie luminată într-o lumină albastră, amintind de limpezimea și culoarea adâncurilor.

Îmi era frică să nu se sfarâme vraja, să nu te pierd, vremelnic sau pentru totdeauna. Și totuși te-am urmărit când te-ai ridicat ușor de lângă mine și ai plecat, aidoma unei somnambule. Poarta grădinii se deschidea singură, așa că ai ajuns ușor în preajma sirenei. Ai îmbrățișat-o, te-ai contopit cu ea. Te-ai topit în ea. Ai dispărut, ca și cum nu ai fi fost vreodată sau ai fi fost dintotdeauna o sirenă. Ai stat așa nemișcată, până spre dimineață. Te-ai întors în casa noastră, în camera noastră, la fel de ușor cum plecaseși. Nimeni nu a văzut nimic, nici măcar eu. Am simțit aceste lucruri, le-am intuit, le-am perceput. Dar nu cu simțurile comune…

În acea dimineața am făcut dragoste sălbatică, disperată, de parcă eram conștient că te voi pierde cât de curând. Iar tu mi-ai șoptit tulburată:

„Cred că de acum sunt cu adevărat a ta. Și nu singură.”

Lucrurile ciudate au continuat. Echipa de spălători ai plajei (sau a orașului – nu știu prea bine) a început să fie nemulțumită. Statuia era tot timpul murdară, curios, în cea mai intimă zonă.

S-a crezut că e vorba de porumbei. Ei au o atracție deosebită în a pângări statuile. Dar cineva a observat că era imposibil. Găinațul ar fi căzut în altă parte.

Cineva, un profesor bun de istorie, și-a amintit că statuia Afroditei a lui Praxiteles fusese pângărită de un obsedat sexual. Și aici era vorba de același lucru. Numai că Afrodita era femeie, iar aici era o sirenă.

Dar, lucrul cel mai ciudat a fost că, la un moment dat, sirena, își rotunjise vizibil pântecul, ca orice femeie însărcinată. S-au căutat explicații: unele curioase, altele absurde. Cum să rămână gravidă o statuie și mai ales o sirenă?

Unii au cerut ca statuia să dispară. Era o rușine pentru oraș, o blasfemie, o bătaie de joc.

Nimeni nu știa cine făcuse asta și de ce. Voiau să se răzbune pe marinar? Era o glumă? Cum și când fusese înlocuit originalul?

Lucian Strochi