Alții erau încântați. Statuia era o ciudățenie, fără îndoială. Dar nimeni nu văzuse o sirenă gravidă. Doar artistul care o realizase… Iar orașul avea să fie asaltat de turiști curioși. O atracție unică.

Doar noi doi știam adevărul. Eu eram cel care pângărisem în câteva rânduri statuia sirenei. Tu, pentru că tu erai ascunsă în acea statuie, erai însăși statuia.

Într-o noapte am fost prins în brațele tale. Deveniseră un clește puternic. Bronzul se întărise. Credeam că nu mai am nicio scăpare. Dacă nu muream, aveam să fiu linșat, lapidat sau măcar condamnat.

Apoi ai suspinat și mi-ai dat drumul. Pentru o clipă redeveniseși femeie.

Au urmat zile întregi de ceață. O ceață bătând în vânăt. Mai mult neagră decât albă. Oricum, nu se vedea la doi pași. Nu se mai vedeau nici statuia, nici vila marinarului. Era parcă un început de lume, când atmosfera nu se limpezise încă. Nu era o ceață umedă, părea mai degrabă o emanație a unui vulcan. Numai că emanația era rece și parcă prea puțin toxică pentru a înspăimânta pe cineva. De fapt, cel mai apropiat vulcan era la sute de kilometri.

Apoi, într-o dimineață târzie, spre ora 10, ceața a dispărut. Suluri de aer clar, limpede, curat, năvăleau peste negură, alungând-o, înlocuind-o. Nu știu de ce am avut senzația că era vorba despre minunea făcută de vreun sfânt soldat luptător, un nou Sfânt Gheorghe.

Spre uimirea tuturor, sirena a redevenit ceea ce fusese la începuturi: o femeie tânără, culcată, cerșind dragoste, voluptuoasă, ușor lascivă. Dar fără sarcina ei care trebuia să fi fost aproape de soroc.

Era o nouă iluzie optică? Nu cumva nu se întâmplase nimic curios și noi crezuserăm că era vorba de altceva? Nu știu dacă eram sau nu în vis, dar, oricum, înregistram a doua uimire a privitorilor. Comentau aprins ceva, gesticulau arătând spre statuie, dar, din păcate, filmul pe care îl vedeam era fără sonor.

Acum se vedea clar că un grădinar peisagist încerca să încadreze statuia, sirena, într-un labirint format din acea plantă care n-am știut niciodată cum se numește (buxus, merișor, cimișir?) și care forma un gard viu, care trebuia din când în când tuns, dichisit, suficient de lat și de înalt ca să nu poată fi încălecat, obligându-te să mergi numai pe anumite alei, care se întâlneau obligatoriu în fața statuii.

Era un adevărat labirint, într-adevăr, găseai cu greu intrarea, dar și mai greu ieșirea, trebuia să petreci în acel hățiș vreo două ore, dar nimeni nu părea deranjat de acest lucru. Apoi o tânără a descoperit ceva interesant, un obiect care ne-a pus pe toți pe gânduri.

În picioare, ușor înclinat spre față, cam așa cum e băiețelul Manneken Pis, emblemă a Bruxellesului, se afla un copil de bronz. Ducea un deget la gură de parcă ne-ar fi cerut tăcere sau să nu rupem o vrajă sau o taină, iar cealaltă mână era întinsă și arătătorul era îndreptat spre statuie, mai exact spre pântecul ei.

Parcă ne-ar fi cerut tuturor să se întoarcă de unde venise. Plecase fără voie, fără voia mamei, și se rătăcise. Și acum ar fi vrut să se întoarcă în pântec, unde se simțea protejat, ca într-un marsupiu.

Apoi cineva a observat că pruncul nu avea sex. Poate că avusese, dar acum părea mutilat, martelat. La început, în semiîntuneric, s-a crezut că e o frunză, pusă pudic acolo. Nu, sexul era pur și simplu zdrobit. Ca și cum cineva ar fi vrut să se răzbune. Prin el, pe altcineva. Pe cine? Pe presupusa mamă, cea care făcuse de râs orașul? Pe marinar? Pe sculptor? Greu de spus.

Și tot atunci cineva a venit cu o idee simplă, dar care a fost îmbrățișată de toți: copilul nici nu putea avea sex! Pentru simplul motiv că era un înger. Iar îngerii nu au sex.

S-au gândit apoi ce să facă cu mica statuie. Să o pună în preajma sirenei? Să o ducă altundeva, într-un parc public? Să o pună în fața Primăriei? Deocamdată au lăsat-o tot acolo, până când consilierii aveau să ia o decizie.

Numai că decizia au luat-o alții. Statuia copilului de bronz a dispărut într-o noapte, ca și când n-ar fi fost.

Și din nou au fost discuții. Că ar fi luat-o un prosper om de afaceri, mare amator de artă, desigur, prin intermediari, iar statuia se află acum la un loc sigur, ferită de privirile prea curioase. Că ar fi luat-o și ar fi topit-o țiganii, bronzul fiind atât de căutat.

Că ar fi luat-o marinarul, tot prin intermediari, desigur.

Doar eu și tu știam adevărul. Și cum nimeni nu putea pătrunde în visele noastre, el avea să rămână pentru totdeauna și pentru toți, o enigmă.

Apoi, la fel de neașteptat, a dispărut și sirena. Se săturase marinarul de ea? Se reîntorsese ea spre apele în care se născuse și din care venise pe pământ, tulburându-ne? Și dacă erau hoți, erau aceiași hoți care furaseră și copilul de bronz?

Când te-am întrebat mi-ai spus că ai luat copilul, copilul nostru, pentru a-l feri de răutățile și curiozitățile lumii.

Și mi-ai mai spus că l-ai ascuns într-o insulă din țara cu cele mai multe insule.

Mi-ai spus în cele din urmă că e vorba de Finlanda, care are peste 179.000 de insule și că nu vrei să-mi spui despre ce insulă era vorba. Așa că, dacă vreau  să-l mai văd, va trebui să cercetez fiecare dintre acele insule.

Apoi după o noapte lungă, clară, luminoasă, albă, ai dispărut și tu. Iar în ultimul vis mi-ai trimis un mesaj: O mamă nu își lasă niciodată singur copilul. Mai ales când este mic.

Mai târziu am înțeles că visul meu nu era decât una dintre întrupchipările tale, că aveam să ne întâlnim de mii de ori de acum înainte, așa cum o făcusem până acum, că îmi vei dărui din când în când copii, că doar dragostea noastră urca și cobora din ceruri, că uneori ne rătăceam printre alte destine, dar ne regăseam apoi, mai proaspeți, mai îndrăgostiți, mai hotărâți.

Și m-am cufundat într-un somn adânc, de parcă m-aș fi înțepat în deget cu un fus. Sau aș fi băut din apa Uitării. Sau… cine mai știe…

 

DACĂ  AR TREBUI SĂ ENUMĂR  TOATE CELE PESTE O SUTĂ DE TITLURI ALE MELE, SUNT SIGUR CĂ NIMENI NU AR AJUNGE LA CAPĂTUL ACESTOR RÂNDURI. LE AMINTESC DOAR PE CELE DRAGI INIMII MELE: MARELE TREZORIER AL REGINEI ȘI ȘEFUL ADMINISTRATOR AL FIICEI REGINEI, UNICA SA FIICĂ PE NUMELE DE NEFERU RE.

La care aș adăuga și pe unul neoficial, dar cel mai adevărat: acela de arhitect al Celor două Țări, adică a Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos.

Am fost arhitectul șef al lucrărilor de la Deir el-Bahri, după ce m-am ocupat de supravegherea carierei, a transportului și ridicării obeliscurilor gemene, cele mai înalte din lume, la intrarea în Templul din Karnak.

M-am mai gândit și la o hartă a cerului, cea mai veche din Egipt. Harta e împărțită în două secțiuni, reprezentând Cerul de Nord și Cerul de Sud. Iar poziția stelelor e semnătura numelui Reginei.

Până la urmă a ajuns să fie viitorul meu mormânt și nu al Reginei, așa cum îl gândisem inițial.

Merită să-l descriu acum, cât mai sunt încă în viață. Mormântul este desigur neterminat și își are intrarea printr-o scară abruptă descendentă care începe  într-o carieră de calcar. Scara are o lungime de 90 de metri și oferă acces la trei camere succesive aflate sub templul mortuar al lui Hatshepsut.

Mormântul propriu-zis e realizat în cretă Tarawan, în care s-au sculptat statuile și s-au realizat tavanele. Diagrama cerească e formată din două panouri pe care sunt descrise constelații circumpolare sub formă de discuri. Fiecare panou e împărțit în 24 de secțiuni sugerând o perioadă de timp de 24 de ore, cicluri lunare și zeități sacre ale Egiptului. Impresionantă e constelația Meskhetyu ce va fi numită mai târziu Carul Mare.  Dintre figuri și stele mai importante sunt  Sirius, Orion, Ursa Mare, Dracul. Cele patru cercuri din dreapta sus se referă la cele patru luni de Akhet (de inundație), adică perioada dintre iulie și octombrie.

Cele două cercuri din stânga sus și cele două de sub ele se referă la anotimpul Peret (sezonul de plantări și însămânțări), adică perioada dintre noiembrie și februarie.

Cele patru cercuri din dreapta se referă la sezonul Shomu (sezonul de recoltare), adică perioada dintre martie și iunie.

Harta de pe panoul sudic reflectă conjuncția specifică de planete din anul 1534 î.e.n., în jurul longitudinii lui Sirius. Apar clar planetele Jupiter, Saturn, Mercur și Venus.

De fapt acest tavan este în parte și copia gigantică a unui papirus cu o diagramă cerească.

Am încercat, pentru prima oară, să surprind în acest plafon astronomic atât religia divină, cât și aspectele pământești ale vieții noastre de zi cu zi, adică agricultura și alte munci. Am proiectat viața noastră pe cer și zeii ne-au răspuns și ne-au încurajat. Astfel calendarul nostru este diferit de cel al sumerienilor și al babilonienilor.

Calendarele astronomice nu s-au limitat la tavane, ci au apărut și pe scândurile de sicriu, pe bărci, pe temple, pe tot felul de suprafețe și obiecte.

Mi se spune Senenmut sau Senmut, Senemut, Seenmout care se traduce prin „fratele mamei”. Noi nu avem dreptul să purtăm nume. Noi purtăm porecle. Numai zeii au dreptul la nume. Iar noi încă nu suntem zei. Pe tata îl chema Ramose, adică Rămuros, iar pe mama Hatnofer. Am avut trei frați (Amenemhet, Minhotep și Pairy) și două surori (Ahhotep și Netrethor).

O familie numeroasă, destul de săracă, dar fericită.

Nu m-am căsătorit niciodată. Am fost fericit singur și am avut o singură iubire: să-mi slujesc regina, pe Hatshepsut.

Când am cunoscut-o, era prințesă regală, fiica cea mai mare a faraonului Tutmes I și a consoartei sale, Ahmose. Tutmes I a avut și o concubină care i-a dăruit un băiat care s-a numit Tutmes II.

Regina Hatshepsut a domnit începând cu  anul 1497, din Dinastia a XVIII-a. A avut de luptat cu un dușman puternic, cu Ineni, consilier regal și arhitect. S-a născut în anul 1508 și avea să trăiască, după spusa astrelor, 50 de ani.

A purtat barbă și îmbrăcăminte masculină. Amon-Ra i-a vorbit mamei sale când aceasta era însărcinată cu ea.

Regina Hatshepsut a fost fiică, soră, mamă, soție de faraon și faraon. S-a căsătorit cu Tutmes II care era fratele ei vitreg. Unii spun că ar fi avut cu el o fată pe Neferu Re.

Sunt unul dintre puținii care știu adevărul, asta și pentru că sunt tutorele administrator al fiicei reginei, minunata Neferu Re.

Regina a fost binecuvântată la naștere de însuși Amun:

„Bine ai venit, fiica mea dulce, preferata mea, Regele Egiptului de Sus și de Jos, Maat ka ra

Hatshepsut. Tu ești faraonul, luând în stăpânire cele Două Țări.”

Tutmes I, tatăl ei, a spus pe patul de moarte:

„Această fiică a mea, Khnumetanum Hatshepsut – să trăiască! Am numit-o ca succesor al meu pe tronul meu… Ea va îndruma oamenii în toate sferele palatului, să vă conducă. Ascultați cuvintele ei, uniți-vă la porunca ei.”

Am participat și la celebra și uriașa expediție a Reginei în Țara Punt. Am plecat cu cinci nave cu pânze de peste 21 de metri lungime cu 210 marinari soldați și cu 30 de vâslași. Țara Punt era celebră prin aurul ei, prin rășinile aromate, prin abanos și fildeș. Dar și prin smirnă și tămâie. La întoarcere am venit cu 31 de copaci „sfinți”, pe care i-am plantat la Karnak…

Lucian Strochi