Și pentru că ea l-a însoțit pe Yeshua  până la moarte, Ea poate să treacă cu El „dincolo de moarte” și să fie primul martor al Învierii.

Fiind acest martor privilegiat al Învierii, ea devine astfel „apostolul apostolilor”, ea e cea care primește misiunea de a-i anunța pe frații săi „Vestea cea Bună” a „iubirii mai puternice decât moartea.”

Ea devine astfel „inițiata” Sophia, consoarta lui Logos, revelatoarea misterelor, și tocmai asupra acestor aspecte vor insista Evanghelia lui Toma, a lui Filip  și cea care îi este direct atribuită Evanghelia Mariei.”

Sunt multe rânduri revelatoare despre relația cu totul specială între Mine și Maria Magdalena.

Iată ce se spune în Evanghelia lui Filip, și eu cred că acest Filip a înțeles bine:

Maria le spuse:

„Ceea ce nu v-a fost dat să auziți vă voi vesti eu: am avut o viziune a Învățătorului și I-am spus: „Învățătorule, Te văd azi în această înfățișare.”

El răspunse: „Preafericito, tu cea care nu te tulburi la vederea Mea. Acolo unde este nousul, acolo este comoara.”

Și ce frumos și înțelept grăiește Maria în Evanghelia sa despre suflet:

„Sufletul zise atunci: De ce mă judeci? Eu, eu nu am judecat. Am fost asuprit, dar eu nu am asuprit; nu am fost recunoscut, dar eu, eu am recunoscut că tot ce este compus va fi descompus, atât pe Pământ, cât și în cer.”

Petru nu a iubit-o pe Maria. Aflăm asta și din Codexul de la Berlin:

„Petru fugea din fața oricărei femei. De fapt, în ceea ce o privește pe fiica sa, fiind plăcută la vedere și pentru că provocase deja un scandal din pricina formelor sale frumoase, el s-a rugat și ea a paralizat. Grație autorității tatălui său, Petronela (care este numele fiicei lui Petru) va muri sfântă, virgină și martiră.”

Dar Eu am văzut în ea Femeia: mamă, soră și păstrătoarea tuturor gândurilor, rândurilor și imaginilor mele, trecute și viitoare.

Se pare că eu am iubit-o…

Și ea va fi cea care va păzi Arhiva mea și memoria Lumii.

Și, prin ea și prin fiicele ei, prin visele și vorbele ei, Eu mă voi întrupchipa mereu.

SE CUVINE SĂ ASCULTĂM TROPARUL GLASUL AL 4-LEA ÎN SPUSA ROMÂNEASCĂ: „CU ÎNȚELEPCIUNEA CA ȘI CU RAZELE SOARELUI AI LUMINAT FILOSOFII PĂGÂNI / ȘI CA O LUNĂ PREALUMINOASĂ, CARE STRĂLUCEA ÎN NOAPTEA NECREDINȚEI, / ÎNTUNERICUL L-AI GONIT; / iar pe împărăteasă o ai încredințat, dimpreună și pe prigonitorul l-ai mustrat, / de Dumnezeu chemată, fericită Ecaterino! / Cu bucurie ai alergat la cămara cea cerească, către Hristos, Mirele cel preafrumos, / și de la Dânsul te-ai cununat cu cunună împărătească. / Înaintea Căruia împreună cu îngerii stând, / roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă pomenirea ta.”

Și troparul glasul al 4-lea în varianta slavă:

„Mielușeaua Ta, Iisuse, Ecaterina strigă cu glas tare: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc / și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc / și împreună mă răstignesc, / și împreună mă îngrop cu Botezul Tău / și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; / și mor  pentru tine, ca să  înviez pentru Tine; / ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine, / cea care cu dragoste mă jertfesc Ție. / Pentru rugăciunile ei, ca un  milostiv, mântuiește sufletele noastre.”

Și troparul glasul al 5-lea  în varianta greacă:

„Să lăudăm mult slăvita și nobila a lui Hristos mireasă, / cucernica Ecaterina, ocrotitoarea Sinaiului și apărarea lui, / care este și sprijinul nostru și întărirea și ajutorul nostru; / care cu sabia Sfântului Duh / strălucit a redus la tăcere înțelepții fără de Dumnezeu; / și fiind încoronată ca o mucenică, acum cere mare milă pentru noi.”

Uneori  nu rămâne nimic din trecerea unui om  pe această lume. Mai ales dacă nu are copii. După mine au rămas aceste cântece.

Și preaînvățatul Dionisie din Furna, cel ce dă canoane pentru toate icoanele, spune despre mine că Sfânta Mare Muceniță Ecaterina se zugrăvește tânără, înveșmântată ca  o împărăteasă, având o coroană pe cap, iar în mâini ținând o cruce și o ramură de finic. Și alături de mine se zugrăvește și roata pe care am fost chinuită, cu țepi mari de fier la exterior.

Dar tabloul care mă emoționează cel mai mult este Logodna mistică a Sfintei Ecaterina a lui Polidoro da Lanciano, venețianul. Pruncul Iisus trece inelul logodnei mistice pe degetul meu. Martorii acestei logodne sunt Madona, Iosif și Ioan Botezătorul (copil). Și poate și tabloul lui Lorenzo Lotti din 1524 înfățișând aceeași logodnă.  Dar sunt atâtea capodopere care nemuresc această sfântă logodnă, pictate de Correggio, Giovanni Antonio Bazzi, Fra Bartolomeo, Hans Memling, Lorenzo Venețianul, Paolo Veronese, Piero di Cosimo, Sassoferrato, Jusepe de Ribera și mulți alții.

Iar cele mai adevărate cuvinte care s-au spus despre mine mi se par acestea:

„Cu Duhul sfânt umbrindu-te, te-ai logodit cu mirele tău ceresc, spre a căpăta viață nemuritoare.”

Sunt multe legende despre mine. Unii cred că pătimirea mea a fost influențată de episodul uciderii Hypatiei, de către mulțime, în Alexandria, în 414.

Alții leagă viața mea de cea a Doroteei, o creștină nobilă care a refuzat avansurile lui  Maximin Daia, fapt pentru care a fost exilată. Alții spun că Ecaterina nu ar fi numele meu adevărat, ci că l-am primit după convertirea mea la Creștinism și ca urmare a minunilor pe care le-aș fi făptuit.

Povestea vieții mele e simplă. M-am născut la Alexandria, în anul 287, ca fiică a lui Constus,  guvernatorul  Alexandriei din Egipt, în timpul domniei împăratului Maximian (305-313). Despre mama nu se știe aproape nimic.  Încă din fragedă copilărie m-am dedicat studiului. Mama mea era creștină și m-a trimis la propriul ei duhovnic care locuia într-o peșteră. I-am spus părintelui că nu mă voi căsători decât cu cineva care mă va depăși în frumusețe, bogăție, celebritate și înțelepciune.

Părintele m-a ascultat și mi-a spus:

„Eu cunosc un tânăr care te depășește în toate. Frumusețea lui e mai strălucitoare decât strălucirea soarelui, toată creația se supune înțelepciunii lui, bogățiile lui sunt răspândite în întreaga lume, la care se adaugă nespusa sa noblețe.”

Recunosc că mi-am dorit cu fervoare să-l văd. Părintele mi-a dăruit la despărțire o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. M-am rugat toată noaptea și mi-a apărut în vis Preasfânta Fecioară, care mi l-a trimis pe divinul său Fiu să mă vadă. Dar Fiul și-a întors fața de la mine spunând că sunt urâtă, din neam de rând, săracă și fără minte, ca orice tânără, fără a fi spălată cu apa Sfântului Botez și fără pecetea Sfântului Duh. M-am întors adânc mâhnită și întristată la Părinte, povestindu-i visul. El m-a primit cu dragoste, m-a învățat credința creștină, m-a îndemnat să-mi păstrez puritatea și castitatea și, în cele din urmă, după ce m-am rugat fierbinte, a săvârșit taina Sfântului Botez. Și noaptea mi s-a arătat în vis Maica Domnului cu Pruncul.

Acum Domnul m-a privit cu tandrețe și mi-a dat un inel – un dar fără preț de la Mirele Ceresc.

În vremea asta, împăratul Maxentius a venit la Alexandria pentru o sărbătoare păgână. Era la începutul domniei sale și și-a dorit o sărbătoare fastuoasă, cu o participare foarte numeroasă. Au fost sacrificate mii de animale, peste tot eram biciuiți de fumul și mirosul jertfelor, eram înconjurați de flăcări și agitația mulțimii era și ea neobișnuită. Împăratul s-a gândit să aducă și jertfe umane și a aruncat în foc aproape o sută de adepți ai lui Hristos care nu  s-au lepădat de El nici în timpul torturilor.

Atunci m-am hotărât să merg la împărat, în dorința de a ușura soarta acelor oameni nevinovați.

Mi-am mărturisit credința într-un singur Dumnezeu și am denunțat cu înțelepciune greșelile păgânilor. Cred că împăratul a fost uimit atât de îndrăzneala, cât și de frumusețea mea. A poruncit strângerea celor mai învățați oameni, 50 de retori, care să mă învingă și convingă. Dar i-am învins cu înțelepciunea și credința mea. La sfârșit au crezut și ei în Hristos și au fost arși din porunca împăratului furios.

Maxentius a încercat să mă ademenească, promițându-mi bogății și faimă. L-am refuzat și atunci m-a supus unor teribile torturi și m-a aruncat în închisoare.  Împărăteasa Augusta a dorit să mă vadă și a mers la închisoare împreună cu comandantul armatei și un detașament de soldați. Fața mea era deja învăluită în Harul Dumnezeiesc, așa că nu a fost greu să convertesc la creștinism pe împărăteasă și pe soldați.

În ziua următoare am fost dusă din nou în fața curții de judecată și am fost amenințată că voi fi trasă pe roată, dacă nu mă dezic de credința creștină și nu aduc ofrande zeilor. Dar eu l-am mărturisit cu tărie pe Hristos și m-am apropiat de roata de tortură. Un înger a lovit puternic instrumentele de tortură, care s-au rupt în bucăți, lovindu-i pe păgânii care treceau prin preajmă.

Împărăteasa Augusta și 200 de soldați au mărturisit credința lor în Hristos și au fost decapitați.

Împăratul Maxentius cel Crud a încercat încă o  dată  să mă ademenească, propunându-mi să mă căsătoresc cu el. Dar eu eram logodnica Mirelui Ceresc, Hristos, căruia i-am consacrat virginitatea și, după o rugăciune către El, mi-am pus capul pe butuc și am fost decapitată.

Abia prin anul 800 s-a spus că îngerii mi-au dus trupul pe Muntele Sinai din Egipt, acolo unde, în 549, împăratul Iustinian I a ridicat Mănăstirea care acum îmi poartă numele și care are hramul Schimbarea la Față. După cum, și cel mai înalt vârf din Sinai, cu altitudinea de 2641 de metri a fost numit Sfânta Ecaterina. Un istoric sceptic m-a anulat pur și simplu, afirmând că eu am fost doar „o invenție inspirată pentru a fi o contrapartidă la povestea filosoafei Hypatia”. Numai că Hypatia a trăit mai târziu, din 370 până în 415.

Dar prima istorisire a vieții mele apare doar în anul 866 în menologiumul lui Vasile I.

Locul unde se află mănăstirea care îmi poartă numele e plin de istorie: aici a văzut Moise rugul aprins și tot aici e Capela Sfintei Elena, Marea Împărăteasă.  Acum mănăstirea este și un depozit celebru de artă creștină timpurie, arhitectură și manuscrise cu anluminuri.

O scriitoare declară și ea că eu nu am existat, ci că sunt „un compozit trasat pe amintirea despre femeile persecutate pentru credința lor. Multe aspecte ale patimilor sale sunt în mod clar legendare…”

Românii cred că eu sunt sora Sfântului Nicolae și că îi pot apăra pe oameni de boli și nebunie. De ziua mea nu lucrează, crezând că îi voi pedepsi pe cei care îmi nesocotesc ziua, trimițând foc asupra lor.

Dar eu supraviețuiesc și prin datini și obiceiuri. Se spunea că fetele nemăritate care posteau de ziua mea își aflau repede ursitul. La fel, femeile măritate, dacă posteau, reușeau să-și determine soții să se îndrepte.  În Franța, femeile nemăritate care au trecut de 25 de ani se numesc „caterinette” și își trimit de ziua mea cadouri una alteia, iar prietenii le fac cadou bonete galbene (semnificând credința) și verzi (semnificând înțelepciunea).

Dar de mine și-a adus aminte și eroina Franței, Jeanne d’ Arc.  Eu am fost vocea distinctă, cea mai puternică, pe care a auzit-o. De ea mă leagă multe lucruri: a fost virgină, a învins în confruntări filosofice și religioase prelați și teologi, a murit  strigând numele lui Iisus Hristos. A fost acuzată de toate bolile, de la epilepsie, migrenă, tuberculoză la  schizofrenie. Și eu și ea am convins soldați să ni se alăture.

Dar astăzi eu, Ecaterina, mă întrupchipez  în mii de înfățișări. L-am întâlnit pe Iisus. Luase chipul unui preot tânăr.

Am hotărât să fiu mireasa lui, dar numai după ce ne unim prin logodnă sfântă de șapte ori.

Ne-am logodit întâi într-o peșteră ce se numește Voalul Miresei, poate și din cauza unei cascade care amintește de un voal.

Ne-am logodit apoi într-o biserică cu nume ciudat, Tainici, aflată între două stânci, ascunsă ochiului ce alege drumul pietruit.

Ne-am logodit și pe muntelecu 23 de vârfuri până în nori ce amintește de păianjen și eu eram în leagăn de mesteacăn  și în spatele meu se deschideau văi și munți, ca într-o respirație divină.

Ne-am logodit sub un arbore sfânt, adus tocmai din îndepărtata Indie, și care are flori în loc de frunze.

Ne-am logodit la prima biserică aproape păgână, nu departe de un sanctuar dacic.

Ne-am logodit la mormântul unui sfânt care îi era drag preotului și despre care credea că era un nou Iisus (eu cred că Iisus e preotul).

Aștept și ultima logodnă, poate în Sinai, poate la Alexandria. Până atunci rămân doar sufletul Ecaterinei din Alexandria, Ecaterina din Sinai.

Și mă risipesc cu generozitate în toate Ecaterinele, de la țărănci până la mari împărătese, de la preotese la poetese, de la tămăduitoare la judecătoare…

Lucian Strochi