Între timp lecțiile noastre de rusă și de moldovenească (ea îi spunea română) continuau. Ea mă învăța româna, scriindu-mi poezii scurte de mare virtuozitate, haikuuri, o specie japoneză pe care o învățase de la o gheișă ajunsă la curtea țarului, căsătorită cu contele Lebedev. Îi culegeam toate aceste versuri ca pe niște perle. Le recita, țuguindu-și buzele și explicându-mi de ce erau atât de dificile și de valoroase. Le-am păstrat pe toate, ca perlele dintr-un șirag drag: MELANCOLII.   dure finaluri / cu două sinucideri / ce primăvară. MARTIE.  pluguri și dealuri / ce răsuflări divine / e primăvară. / CAVALCADĂ.  morți cai și vii cai / luna călare pe nori / echitație. / SPULBERAT, TIMPUL.  aprilie gri / negre zăpezi și flori / suflete roșii. / ÎN BISERICĂ.  o lumânare / trei bătrâne se roagă / viața rămâne. / MIT  firul Ariadnei nu e cumva / din pânza deșirată-a Penelopei / sau din țesătura lui Arahne. / MITOLOGICĂ.   două sirene /  mozaicuri romane/  pe tălpi regrete./  MINUNE.  o păpădie / rouă de lună plină / stea străvezie. / PRIMĂVARĂ.  stoluri de cocori / pana sărută ceruri / inima râde./ MENAJERIE  tigru maimuță / maluri ape și oameni / gratii pe ceruri. / IDILĂ.  floare de cireși / nori îngrădiți de soare /  alături noi doi. / CRĂCIUN  trei crăciunițe /   suflete dragi gemene /  ce fericire. / SCRIERE.  silabe pure / ieri pată pe vremuri azi / haiku și haiga / ÎNSEMNE.  fire și focuri / trei sonete secrete / rune nebune. / FRESCĂ.  aureolă / o imaginație /sfinți cu lacrimă. / STAMPĂ IMPOSIBILĂ.  mai iunie luni / suflete bucură-te /copaci flori ramuri. / ETERNITATE.   sate cu copii /ulițe drumuri cărări / nespuse povești./ 

Îmi spunea cu cochetărie:  „Ivan Ivanovici, numele tău are de șapte ori I, care este cifra inițierii, iar I este stâlpul pe care se sprijină cerul pe pământ. Așa că, Ivan Ivanovici Ilinski, primește aceste haikuuri cu onji terminate doar în „i” ca un buchet de flori roșii de ziua ta: SE RIDICĂ CEAȚA. vizibili pinii /  miri vișinii gri linii / văi căi sinilii./  ARHEOLOGIE.  sinilii linii / albi  vizigoți  mirifici / miri vii și visuri./ Și încă unul care are cuvintele terminate în „i”: IUBIRE MAGICĂ,  fluturi săruturi / muri scuturi ruturi ciuturi / scuturi fluturi.”

I-am dăruit și eu un sonet italian, despre copilărie: ADEVĂRATA  CREDINȚĂ  Singurii credincioși cu adevărat /   Sunt copiii: ei văd ce nu se vede; /  Doar ei citesc, necitind, străvechi vede / Și au sufletul doar din aur curat. //  Doar ei văd în frunze arginți,  monede /   Și-n orice piatră un rubin sau agat /   În șotron un ducat, pătrat, un palat /  Și  – n-ai crede – în scaun,  patrupede. //   Doar copii vorbesc cu o păpușă: / Cred în sacra lucrurilor iubire / Și în a cerului lunii privire, //  Că soarele însuși poate fi  mire, /  Că fiarele încap într-o mănușă./    Doar ei schimbă lumea cu-o nuielușă…/

Apoi, de ziua ei, i-am dăruit un poem despre suflet: MINUNATA ȘI ASCUNSA POVESTE A SUFLETULUI TĂU   sufletul tău are chef de joacă / de e soare sau promoroacă / mi-a spus caută-mă prinde-mă dacă poți / și a rupt-o la fugă / într-o rugă / fără saboți / fără roți / l-am căutat prin toate femeile lumii / de la începuturile humii / de pe toate meridianele / în toate codanele / l-am căutat în brune roșcate / blonde negrese mulatre / printre bătrâne stând pe bancă la poartă / bătute de timp și iertate de soarte / păzind onoarea pierdută a fetelor de la țară / nu o singură oară / printre copilele cu sânii abia înmuguriți / în arginți auriți / în iubiți / unde nu se ascunde o femeie / în curcubeie / nimic ca și cum n-ar fi fost / l-am căutat în prințese adormite /printre termite / în cenușărese / și alte florărese / în maștere în farmazoane / în danteluri și alte zorzoane / în zâne păgâne / în sfintele de care gem creștine calendare / în zare /  în iele / l-am căutat cu detectoare de inele / de metale / cu nuiaua fermecată / ca pe apă ferecată / în cenușa din vatră / în lemn și în piatră / în aer în vânt / în pământ / în gaură de șoarece sau de șarpe / în noapte în cifra șapte / în zeițele din ceruri / în cântece cu lerui leruri / ba am trecut de două ori cu privirea prin tine / de unde să știu că isteață / semeață / îl ascunseseși în mine/

Și pentru că mă provocase, invitându-mă la virtuozitate, i-am trimis un poem în monorimă: ÎNTRE RÂNDURI  între rândurile scrise / mai găsim în manuscrise / multe gânduri sinucise / unele idei admise / adulterele comise / multe fapte-abil descrise / jurămintele promise / tratate-n secret decise / scrisori pentru mulți închise /și mai afli        pare-mi-se / cele mai intime vise / și speranțele ucise / între rândurile scrise / găsești altele deschise / formulări ferme concise / afirmații contrazise / multe lucruri interzise /  atât de abil trimise / pe tăcute astfel zise / de atâtea minți proscrise / între rândurile scrise / cântecele lui Ulise / și istorii cu Anchise / (Afrodita îl iubise) / tot ce mintea ta primise  / neștiutele abise / sau mirosuri de caise / hotărârile emise / falsele albe permise / între rândurile scrise / tot ce lumea suferise / tot ce sufletul ferise / tot ce-n viață nu pierise…

Iar de ziua micului Antioh, i-am dăruit un poem despre cai, pentru că prințul își dorea un cal adevărat: CAII DE LEMN   adevărații cai sunt caii de lemn / numai ei se pot roti doar la un semn / fără bice fără alt îndemn / doar ei pot trece peste oameni în zbor / fără să atingă vreun nor / fără să se întreacă  să se ajungă / fără să se muște fără să se-mpungă / doar ei se lasă călăriți de copii cuminți / lăsați liberi fără părinți / aproape de taraba cu sfinți / dar pentru că oamenii se tem de vise / neînvinse deschise decise / le pun cailor cătușe de lemn / să nu zboare ca vulturii sau mai demn / dar caii se leagănă și se răzbună / încălecând pe-o jumătate de lună / clătinând  despărțind lumile astrele / și mai ales privirile copiilor albastrele…

Jocul acesta de-a „răvașele” era pe jumătate vinovat, pe jumătate nu.

Maria îmi cerea mereu să scriu despre copilărie, despre copii, îmi cerea să mă copilăresc. Și eu lăsam tratatele științifice, corespondența Prințului și scriam versuri pentru copii, despre copii și copilărie: DE-A DATUL PESTE CAP ȘI DE-A DURA – pe un deal noi copiii învățasem un joc / unii spun de noroc alții de nenoroc / în iarbă ne dădeam peste cap / voiam să fim înger sau drac / făt-frumos sau vreun alt voinic / din basme dar nu ieșea nimic / ba mai mult să vezi fârtate / rămâneam așa pe jumătate / ne voiam vultur sau porumbel / și din noi zbura un vânturel / ne voiam balaur sau zmeu / dar rămâneam curcubeu / ne voiam ileană cosânzeană / și rămâneam pe jumătate icoană / și așa mai departe/ semn că lumea asta mereu se împarte / desparte ca în oglinzile sparte / așa că am schimbat figura / am hotărât să ne dăm de-a dura / numai că era un adevărat chin / nimeream mereu în fân sau în spin / în hohot sau în suspin / așa că am hotărât să mergem cuminți / așa cum am aflat din părinți / și de basme de aminteam arareori / numai de crăciun și de alte sărbători / iar semnul trecerii noastre pe acel deal / jumătate vis jumătate  real / pe care oricând și astăzi m-aș duce / a rămas însemnat cu o cruce / la singura răscruce / ZMEUL – îmi spunea bunica / când era atâtica /  adică măsurat /curat / de la cap la picioare / cât un deget de mare / dacă vrei să prinzi zmeul / de coadă / n-ai nevoie de coardă / sau de funii / cum spun unii să-l prinzi / ori între oglinzi / ori la capăt de curcubeu / asta dacă tu ești făt-frumos și el zmeu / de atunci caut capătul curcubeului / să-i vin de hac zmeului / și l-am prins / l-am învins / și restul din basme se știe/ numai că zmeul era de hârtie/  CULORILE SUFLETULUI – odată doamna învățătoare dintr-a patra / pe care o chema Nu mai știu cum Cleopatra / a fost chemată / să se prezinte de îndată / la cancelarie / avusese loc o avarie / sau ceva foarte grav / de s-a ținut un conclav / ce a durat o oră / între timp noi o pusesem de-o horă / iar băieții erau pe jos / pentru că jucasem și lapte gros / mă rog gălăgie / urgie / hărmălaie / de parcă ardea ceva cu vâlvătaie / în loc să ne ia la bătaie / se făcuse o liniște de se auzea cântând și calul / a urmat extemporalul / trebuia să scriem despre a sufletului culoare / ce credeam fiecare / adică ce culoare să aibă și de ce mai ales / am ales / acea culoare / am scris ce ne-a trecut prin cap la fiecare / roșu a spus o fetiță isteață bălană / l-am văzut cum iese așa dintr-o rană…/ albastru  a scris un băiețel / cu priviri de oțel / și părinți ingineri / ieri / am privit spre cer și era albastru / și sufletul semăna cu un astru…/ negru / că ori de câte ori cineva moare / și sufletul lui se îndreaptă spre ceruri / spre soare / integru / femeile mai ales se îmbracă în negru / galben a spus Despina / pentru că sufletul e ca lumina / verde a scris Tanța / pentru că sufletul mai ne e speranța /  alb precum Preacurata / așa mi-a spus tata / a spus cu ochii mari / un băiețel cu ochelari / mă apucasem vă spun drept frica / eu nu scrisesem nimic / tu băiete de ce nu scrii nici un rând / nu ai nimic în gând / eu cred… am răspuns / fără vreun gând ascuns / că sufletul nu are / nicio culoare / că e ca raza de lumină străveziu / pentru că este viu / n-am vrut să pun pe hârtie / cine știe ce prostie / dar lumina se desface în culori / uneori / dacă are vreun motiv / vezi ROGVAIV / sau curcubeul pe cer după ploaie / atunci când lumina se-ndoaie / eu cred că sufletul le cuprinde pe toate / ceilalți copii își dădeau coate / chicoteau râdeau în hohote / clasa dăduse iarăși în clocote / învățătoarea nimic nu a mai spus / a privit și ea în sus / și a găsit cu cale / să nu ne mai dea extemporale…/

I-am scris și versuri de dragoste, dar Maria Dmitrievna nu mi-a răspuns la ele decât cu un zâmbet sau o privire lungă, visătoare, care promitea totul și nimic.

Îmi era rușine de mine: eram îndrăgostit până în vârful urechilor de această ființa care putea fi chiar fiica mea. Era nefiresc și nedrept de frumoasă. Avea o eleganță în mișcări, trupul, mâinile, gâtul, privirile, totul curgea. Sânii deveniseră obraznici, abia mai puteau fi ținut ascunși sub mătase, vorbele ei se rotunjeau: când leneșe, când visătoare, când chemându-te, când alungându-te.

Eram bucuros de intimitatea noastră de două ore zilnic, mă temeam ca nu cumva Prințul să îmi dea alte însărcinări, sunt sigur că atunci m-aș fi ofilit ca o plantă fără apă și fără lumină. Mă luptam cu mine, îmi spuneam că nu am nicio șansă, în primul rând pentru că era Prințesă, apoi pentru că și ea era îndrăgostită, dar… de altcineva.

Lucian Strochi