Singurul meu curaj era să-i înmânez, cu toată emoția versurile.   Iată-le: UN VIS CIUDAT MĂ APĂRĂ DE MINE  (o legendă) într-un târziu când ochii i-am deschis / mi-am dat seama că avusesem azi-noapte un vis / se pogorâse din ceruri tocmai de sus / poate chiar Dumnezeu poate însuși Iisus / s-a apropiat de mine luând chip de cavaler /și mi-a spus: după cum vezi  coborât-am  din cer / ești domnița mea iubită la luptă azi plec / cu un ochi râd în altul lacrima mi-o înec / știu că mă iubești peste lume peste timp și fire / și-ai să mă aștepți să fim mireasă și mire / dar îți voi încredința lucrul cel mai de preț / ochiul meu mândru necruțător blând și isteț / ochiul care desface lumina  și-o toarce grăbit / pentru tot universul cu migală ivit și tivit / îl voi ascunde de toți numai tu vei ști unde / acolo unde nici gândul nu poate pătrunde / mi-l voi apăra cu o centură de castitate / nu de fier cu lăcat nu ca pe-un zid de cetate / ci cu pleoapă divină de sfinți sau de îngeri / o voi închide ușor fără durere fără să sângeri / în tine va sta va dormi va gânguri vor toarce / culori lucruri întâmplări până mă voi întoarce / spune-i himen floare de crin lotus în apă / eu îl voi numi ceea ce este adică pleoapă / a zâmbit mi-a sărutat mâna și pe frunte / era frumos ca un brad ca un izvor de munte / s-a risipit în văzduh ca și cum n-ar fi fost / de atunci mă întreb de-al visului tâlc și rost / de ce îmi ceruse cavalerul cu zeci de cuvinte / să-l aștept la fereastră și să fiu cuminte / de ce voia să guste el cel întâi strugurii / de ce voia să îmi sărute el primul mugurii / să culeagă el primul într-o toamnă cântând via / de ce îmi ceruse să-i apăr lui ochiul și mie fetia / plecase fără veste dispăruse undeva parcă în sus / iar eu de-atunci apăr ochiul și pleoapa lui Iisus / astăzi port cu credință de maică  straiul cernit  / de când am aflat că Iisus a fost ca rege răstignit / iar ochiul lui  s-a preschimbat într-o noapte–n icoană / iar pleoapa lui însângerată și plânsă năframă / CUM AM VRUT SĂ-L ÎNȘEL PE DUMNEZEU – Visam că voiam să trec o punte cam instabilă, scânduri pe funii. La capătul punții, un bătrân ezita să o treacă.  L-am încurajat și l-am luat de mână. Cu teamă, tremurând de frig și de frică, m-a urmat totuși.  Ajunși pe malul celălalt, m-a întrebat: „Chiar nu mă recunoști?” M-am uitat mai bine la el și mi s-a părut  acum luminos și puternic, departe de bătrânul care cerea ajutor. I-am răspuns: „Iartă-mă, Doamne, că nu te-am recunoscut!” „Asta e bine! Ai ajutat un bătrân neputincios, oarecare, deci ești un om bun.  Cere-mi ceva… Dar să fie un singur lucru, cu șapte fețe.” M-am gândit să-i cer lumina, adică spectrul ei. Dar ce să fac cu el? Dacă aș fi fost pictor, aș fi avut poate nevoie de culori. Să-i cer un portativ cu cele șapte note muzicale? Ce să fac cu ele? Dacă aș fi fost privighetoare… Și atunci m-am luminat și am spus: „Dăruiește-mi Doamne, șapte litere.” „Bine, dar nu uita să fie diferite și să faci din ele doar un cuvânt.” Și eu am cerut: a,e,o, d,g, r,s,t . Domnul a zâmbit, dar numai pe jumătate: „Așa sunteți voi, oamenii, ai cerut opt litere în loc de șapte. Iar opt e doar cifra mea. Așa că… fie , dar să folosești numai tu cuvântul”, a mai spus. Și a dispărut ușor, într-un nor. Iar eu am scris pe nisip cuvântul DRAGOSTE. Dar nu  l-a citit nimeni… ÎNALTA FEBRĂ   febra mi-a inversat simțurile / dulcele devine amar / și amarul tot mai dulce // s-au amestecat simțurile / te pipăi cu privirea / te miros cu toate sunetele // degetele văd contururile corpului tău / buzele mele gustă albastrul / ochilor tăi întredeschiși // iar orele nopții cad sonor / precum merele coapte / precum buzele iubitelor pe pieptul meu // s-au amestecat simțurile / sentimentele gândurile / și cred că mă iubești nespus // deși m-ai părăsit demult / sufletul mi-e mai greu decât trupul / mă pierd în gustul silabelor notelor // și văd o nouă credință părăsindu-mă / am nevoie de o nouă febră / mai înaltă magică unică // pentru ca totul absolut totul/ să fie vină să revină / normal la anormal / IUBIRE –  ai coborât în mine ca-ntr-o fântână / neținându-mă de mână / și mi-ai băut sufletul necazul / și ți-ai răcorit obrazul / cu răcoarea gândurilor mele / cu subțioară de stele / iar eu cumpănindu-mi izvoarele / ce veneau de neunde de la Marele / îți descopeream sânii ca pietre de râu / abia rotunjite / abia descojite / ferindu-se de apa până la brâu / când ai coborât în mine eram fântână / de la începuturi adică bătrână / acum sunt lumina / deplina divina / din care se adapă umbrele / și alungă-n descântec ielele / inelele /sumbrele / NU-MI PLACE FEMEIA PE CARE O IUBESC –  nu-mi place femeia pe care o iubesc / aș fi vrut să aibă părul negru ca abanosul ca antracitul / sau blond adică galben ca otrava ca spicul / ca îngerii renascentiști / ca pruncii în colțuri cu aripi prea triști / sau roșu precum cărămizile templelor antice / sau castaniu ca frunza de nuc brumată toamna / ea are părul albastru sau mai degrabă străveziu precum cerul / precum infinitul / sau violet ca parfumul de gențiană / aș fi vrut să aibă ochii albaștri ca păpădia / sau verzi precum ametistul irlandez dacă există / sau căprui precum gutuile obosite uitate pe fereastră / ea are ochii adânci atât de adânci încât / mă țin de balustradă / să nu amețesc când îi privesc de pe treptele catedralei / nu-mi place femeia pe care o iubesc / are buzele umede uneori sângerii / ca zmeura proaspăt culeasă / și eu le-aș fi vrut uscate de patimă de dor / arse de soarele negru al melancoliei / aș fi vrut să aibă brațe frumoase cu degete de pianistă / dar brațele ei seamănă prea mult cu gâtul de lebădă / aș vrea să-mi spună vrute nevrute / cuvinte moi nespuse și nesupuse / și ea tace privindu-mă înțelept și așteptând vorbele mele / aș fi vrut să fie femeie și ea era fecioară / aș fi vrut să fie fecioară și ea era madonă / aș fi vrut să fie vis și ea era aievea / aș fi vrut să fie pasăre și ea era doar femeie/Maria devenise o femeie superbă, incredibil de frumoasă și de inteligentă. Bărbații roiau în jurul ei, lăsându-și nevestele, amantele, surorile, uitându-le pur și simplu, abandonându-le, nemaiavând ochi decât pentru ea. Dansa minunat, avea o voce superbă, cristalină, de soprană, recita inspirat, nimeni nu știa dacă versurile erau ale ei sau erau traduse de ea din nu se știe ce poet francez sau englez.

Nu s-a căsătorit niciodată, deși avusese multe propuneri, pe care însă le-a respins politicos, dar ferm; după  Ivan Dolgoruki, deja amintit,  i-a refuzat „printre alții pe viceguvernatorul capitalei de nord, Feodor Naumov sau pe prințul georgian Alexandr Bakarovici” – spunea un contemporan.

Maria avea deplină încredere în mine și mi s-a confesat în mai multe rânduri. Îi plăcea să fie admirată, poate chiar invidiată. Dar, de iubit, nu  l-a iubit decât pe Petru. Îi admirase statura uriașă, hotărârea, frumusețea. Se temea de el, îl iubea în taină de la 11 ani, de când îl văzuse pentru prima oară. Era un bărbat chipeș, neînfricat, avea 40 de ani și părea un  om providențial. Dar nu i-a devenit amantă decât peste zece ani, în iarna lui 1721, când Petru i-a făcut o vizită neașteptată și i-a cerut să fie a lui. I-a spus chiar că, dacă va rămâne gravidă cu el și îi va face un băiat, ea va fi viitoarea țarină. Maria nu îl mai iubea atât de mult. Auzise de iubitele lui, de moartea groaznică a Mariei Hamilton, pe care o decapitase cu doi ani în urmă. Dar, curios, Prințul Dimitrie, care o iubea mult, i-a cerut chiar el să facă „sacrificiul suprem”: „E spre binele nostru, al tuturor, al familiei noastre și al poporului nostru. Dacă vei fi țarină, vei putea elibera de turci amărâtul nostru popor.” A acceptat.   Mi-a mărturisit apoi că l-a acceptat cu greu. Se aștepta ca Petru  să fie violent, ca deflorarea ei să fie mai mult un viol. N-a fost așa, Petru o iubea și i-a mărturisit că de acum încolo nu va putea iubi decât femei inteligente ca ea. A rămas însărcinată, credea că va naște o fată, pentru că bărbații puternici au fete, printr-un ciudat capriciu al naturii.

La Sankt Petersburg, Maria îl primea pe Petru în casa părinților. Pentru a salva aparențele veneau la ea în vizită și Menshikov, Fyodor Apraxin, precum și ambasadorul francez Kampredon.

Când în mai 1722 Petru a părăsit Moscova, îndreptându-se spre              Nijni-Novgorod, Kazan și Astrahan de unde trebuia să înceapă campania persană, era însoțit de Dimitrie Cantemir și de Maria, însărcinată. În 1723, Cantemir a primit titlul de Prinț al Imperiului și, după cum era de așteptat, și Maria a primit titlul de prințesă.

Maria a fost otrăvită la porunca lui Peter Andreevici Tolstoi, omul Ecaterinei, țarina. Supușii lui Petru I o admirau pe prințesa venită din Moldova pentru că era frumoasă, elegantă, sclipitor de inteligentă și de educată. Prin contrast, pe Ecaterina mulți o considerau o „țărancă analfabetă, nedemnă de tronul Rusiei”. Bolnavă, scăpând cu greu cu viață, Maria s-a retras la Dmitrovsk, proprietatea Cantemireștilor din Oryol unde curând prințul Dimitrie Cantemir va și muri.

Am crezut că, după moartea Prințului, Maria mă va „licenția”. Nu a fost așa. Ținea la mine, avea încredere și m-a pus să-i gestionez toate actele, toate afacerile, unele încâlcite, altele curioase.

Dar, după moartea tatălui ei, Maria a devenit o altă femeie. Și-a apărat frații cu tenacitate, s-a luptat feroce pentru avere familiei, a renunțat la orice ambiție personală. A „schimbat” trei țarine, iar atunci când s-a pregătit să moară, m-a pus să-i redactez două testamente destul de diferite.

La moartea prințului i-am scris ultimele rânduri personale: moartea are o mie de nume viața doar unul / moartea are o mie de verbe viața doar unul / moartea are o mie de înfățișări viața doar una / moartea are o mie de pseudonime viața niciunul / și cu toate astea credem că știm mai multe despre viață / și cu toate astea nu știm nimic despre moarte / viața e o crimă cu autori necunoscuți / moartea e o crimă cu prea mulți autori.

Lucian Strochi