A doua oară în viață, în 1723, după moartea Prințului Dmitri Constantinovici, Maria a trebuit să se ocupe de întreaga familie, atât de educația fraților săi, (Antioh promitea să fie un geniu!), cât și de moșiile familiei, numeroase, dar împrăștiate, la Pokrovka, la Ulitkino, la Nijnii Novgorod, la mănăstirea Ivanovo, la  Murașkino, la Devicii, la Kartmazovna.

În acest timp, ca un adevărat vârtej, Maria întreținea relații cordiale cu familia Trubețkoi, cu Stroganov, cu Saltâkov, cu Osterman, cu          A. I. Ușakov, cu prințul Cerkasky. Avea un suflet  unic, dăruind tuturor ceva din preaplinul energiilor sale, iar testamentele ei sunt extraordinare, nimeni nefiind uitat, oricât de „mărunt” ar fi fost.

E preocupată de orice „suflet”: În timpul acestui incendiu, am pierdut un câine drăguț – Pearl, și două pisici pe care le regret mai mult decât casa mea. Multe lacrimi am vărsat pentru moartea lor”.

Această femeie energică, avea și momente de reverie și de melancolie. Aflăm din nou despre ea: „La un moment dat gândurile o îndemnau să se ducă la mănăstire pentru a se călugări. Mănăstirea urma să o construiască din propriile-i resurse financiare. Serghei, fratele ei, a făcut-o să renunțe la acest gând. Și dacă prințesa Maria Cantemir a renunțat la a se călugări, nu a renunțat la gândul ei de a construi instituții de caritate. Tot cu ajutorul său a fost ridicată și biserica din Ulitkino (Maryino), unde a și fost înhumată.” –își aminteau apropiații ei.

Pe lângă mine, care am ținut un jurnal din 1721 și până la 9 august 1757 Maria Dmitrievna a mai avut un biograf, pe Leonid Maikov, un om corect, onest, sobru, dar care a lăsat multe observații de finețe. Iată câteva:

„Cu o energie remarcabilă, prințesa Maria a început să repare pagubele cauzate gospodăriei sale de acest incendiu … în primele două luni reușind să construiască un nou depozit, o pivniță, o casă din piatră și una de lemn”; „era femeia cea mai cultă” din Rusia primei jumătăți a sec. al XVIII-lea”.

La rândul său, citează dintr-un raport al unui ambasador: „Regina este înspăimântată de noua înclinație a Monarhului către fiica domnitorului moldovean (Dmitri Konstantinovici Kantemir). Ei pretind că a rămas însărcinată de mai multe luni.

Tatăl ei este o persoană inteligentă. Împărăteasa se teme că soțul ei, că în situația când fata va da naștere unui fiu, ar fi înclinat să divorțeze pentru a se căsători cu amanta sa, care va da tronului un moștenitor de sex masculin. Această teamă izvorăște și din faptul că au existat situații anterioare similare”.

Notații din jurnalul meu:

„Fratele Antioh, care suferea de o boală cronică, a murit în martie 1744 la vârsta de 35 de ani.

Pe cheltuiala ei, Maria i-a adus rămășițele pământești de la Paris la Moscova și le-a îngropat lângă tatăl ei, în biserica mănăstirii grecești Nikolski.

În 1745 la Moscova și-a obținut în instanță moștenirea și, la cererea ei, la Ulitkino s-a construit biserica   Sf. Magdalena, unde, în cele din urmă a fost îngropată și ea.

Maria, ultima  și cea mai mare dragoste a lui Petru I, a murit la 9 august 1757.

Avea doar 54 de ani când un accident neașteptat, stupid ca toate accidentele, i-a curmat viața.

La o plimbare cu șareta, a căzut din aceasta, după ce caii s-au speriat și au luat-o la goană. Accidentul i-a fost fatal, murind în chinuri după două ore…

A murit fără a fi cunoscut un alt bărbat decât Petru.

În ianuarie 1725, Petru I moare, iar Maria s-a retras la moșia ei din Dmitrovsk unde a dat naștere unui fiu, care nu putea fi decât rodul dragostei ei cu Petru I.

Tot acolo a și botezat copilul,  dându-i numele după cel al tatălui ei, Dmitri. Ulterior, băiatul a fost crescut până la 10 ani în cel mai mare secret de către călugărițele din mănăstire. Ce s-a mai întâmplat în viața urmașului lui Petru I este trecut la capitolul „secrete ale istoriei”, adică nu se cunoaște încă.

Parcă știind că avea să moară, m-a chemat pe 6 august la ea și mi-a spus, privindu-mă țintă în ochi: „Ivan Ivanovici, știu cât m-ai iubit. Și mie mi-ai fost drag și în două rânduri am fost la un pas să-ți cer să fii al meu. Un singur lucru m-a oprit atunci: teama ca nu cumva Petru să afle și asta să te coste viață. Dar te-am iubit, dragul meu.”

Mărturisesc că am plâns toată noaptea…

 

DRAGUL ȘI NEPREȚUITUL MEU, DE DOUĂ ORI PRINȚ,

ÎȚI SCRIU ACUM, LA CEAS TÂRZIU DE NOAPTE, DAR NU VOI DATA ACEASTĂ SCRISOARE, DIN MAI MULTE MOTIVE. ÎN PRIMUL RÂND PENTRU CĂ MULTE DIN CELE MĂRTURISITE DE MINE SCAPĂ DE TIRANIA PREZENTULUI. Aș vrea ca ele să fie valabile cât vom trăi sub același cer și vom fi mângâiați de aceleași raze. În al doilea rând, mă tem, dintr-o superstiție de femeie slabă. 

Am din nou febră, am temperatură mare, „aproape de cea a păsărilor”, cum glumește doctorul Mihail Nikolaevici. Sper să nu dureze două luni ca după nașterea scumpului nostru Nikolai Sergheevici.

Am aflat ce se va întâmpla cu tine. Înainte de Crăciun, vei pleca cu alți douăzeci de „criminali de stat” în Siberia. Ești condamnat la 10 ani de închisoare.

Le-am spus tuturor că te voi însoți. Tata e nemulțumit, ar fi vrut să fiți iertați, au trecut doi ani, ce a fost a fost, Țarul s-a întrecut pe sine, spânzurându-i de două ori pe cei cinci eroi. Ce mai are cu voi?

Am vrut să te văd, să te vizitez măcar, dar m-au oprit la poarta fortăreței. Nu am primit aprobare. I-am scris țarului și am cerut să fiu și eu exilată.

I-am scris că și eu știam de revolta voastră, așa că se cuvine să împart cu tine pedeapsa.

Țarul mi-a răspuns, rugându-mă să renunț la gândul de a te însoți. Scrisoarea e lungă. Mai întâi vorbește despre tata, „eroul Rusiei, generalul Nikolai Nikolaevici Raevski, cel care l-a învins pe Napoleon”. Apoi despre mama, Sophia Konstantinova, nepoata celui mai mare savant al rușilor, marele Mihail Lomonosov. Îmi cere să fiu la înălțimea lor.

Apoi îmi spune că, dacă vreau să te urmez, el nu se va opune. Mă sfătuiește  să-l las pe fiul nostru Nikolai la Sankt Petersburg, pentru că e plăpând și pentru că așa își va păstra toate rangurile și demnitățile de acum și viitoare.

Mă amenință apoi că, dacă voi naște alți copii, aceștia vor fi doar iobagi, nu nobili. Nu am voie să iau cu mine niciun fel de bijuterii, ci o singură însoțitoare, care va fi, după cum te aștepți și tu, blânda Mașa.

Am aflat că vei pleca împreună cu celalalt Serghei, Serghei Trubețkoi, și țarul a comentat ironic că aveți nume predestinate, de „sclavi”. Dacă e așa, eu voi fi, până la moarte, „sclava sclavului”, „sclava sclavului meu”.

Scrisoarea e în franceză, dar, ca să îmi facă plăcere sau poate să mă impresioneze, are și câteva rânduri în germană și engleză. Brusc și fără nicio legătură, amintește și de patru poezii pe care mi le-a scris Alexandr Sergheevici Pușkin și mă întreabă dacă într-adevăr îmi sunt dedicate și dacă eu aș fi muza.

Îmi mai scrie că e impresionat de modul cum dansez și cum călăresc. Cred că vrea să îmi arate că e bine informat și poate că sunt totuși o femeie iubitoare de petreceri, sugerând subtil că toate acestea vor dispărea în Siberia.

Mă mai întreabă dacă mi-am botezat fiul în cinstea sa. Nu-i voi răspunde, dar ar trebui să știe că numele de Nikolai înseamnă „victoria poporului” și nu a tiraniei.

Sper ca aceste rânduri să ajungă la tine. Am plătit bine pentru ca acest lucru să se întâmple.

Cu toată dragostea, soția ta, prințesa ta, Maria

 

Dragule, neprețuitule, Prințul meu dintotdeauna și pentru totdeauna,

Poate mă vei certa, dar am fost la o vestită ghicitoare. Mi-a spus multe lucruri interesante și câteva ți le împărtășesc și ție. În primul rând sunt bucuroasă că scrisoarea mea trecută a ajuns la tine. Am plâns de bucurie când am aflat asta. Poți să mă consideri o femeie slabă, dar nu sunt așa decât atunci când e vorba de tine.

Dar să ne întoarcem la ghicitoare și la ghicit. Ghicitoarea m-a fixat cu ochii ei negri de vrăjitoare și mi-a spus că noi doi vom trăi mai mult decât țarul, iar tu mai mult decât mine. Normal că m-a bucurat acest lucru. Mi-a mai spus și că ne vom bucura și de libertate și că noul țar va îmbrățișa ideile decembriste.

Mi-a mai spus că voi mai avea cu tine încă trei copii, dintre care doi vor trece și în secolul următor, un băiat și o fată.

Când voi muri, voi muri de inimă, dar nu de inimă rea. Și mi-a mai spus ceva. Că numele noastre vor rămâne pe veci prin cărțile care vor fi scrise, avându-ne ca personaje. Ghicitoarea e o femeie surprinzător de cultă și chiar mi-a dat câteva nume:  Lev Tolstoi, Alexandr Pușkin și Nicolai Alexeevici Nekrasov.

Și poți să zâmbești: mi se va spune multă vreme „prințesa Siberiei”. Și Siberia e mai multe de trei pătrimi din Rusia!

Mi-a spus și cum vom pătimi. Vor fi peste o sută de conspiratori exilați. Vorba mea: „Locul meu este lângă soțul meu” a făcut ceva vâlvă. Douăsprezece soții de decembriști au hotărât să mi se alăture.

Mi s-a transmis chiar azi că mi-au fost retrase toate titlurile și va trebui să renunț la cele mai multe dintre bunuri. Oricum, țarul a pierdut  mult din popularitate. A fost un val de simpatie după asasinarea contelui Mihail Andreevici Miloradovici, dar apoi, când s-au rupt funiile și condamnații s-au prăbușit la pământ, unul dintre ei, cred că Kondrati Râleev, care și-a rupt și piciorul atunci, a strigat: „Nici măcar nu pot spânzura un bărbat în Rusia!” Dar țarul a poruncit să se vină cu funii noi, groase,de la corăbii. Dar a încălcat legea pământului. Și mulțimea a tălăzuit spre eșafod.

Vei suferi dragul meu. Vei coborî în ocnă, în minele de argint și de plumb.   S-a dorit să vă îmbolnăviți și să muriți acolo. Nu se va întâmpla asta. Blestemul împletit al soțiilor îl va atinge pe țar și el va muri înecat în propriul său sânge, ținându-se de gât, sufocat de pneumonie.

Dragul meu, împreună vom învinge! A ta, dintotdeauna și pentru totdeauna, Maria

Lucian Strochi