Dragul meu, iubitul meu Prinț,

Te văd în grădină, cultivând și culegând trandafiri pentru iubita ta. Eu stau în bibliotecă, dar nu citesc, privesc pe fereastră. Sunt mândră de biblioteca noastră. Are exact 3.000 de volume. Adică exact numărul soldaților ieșiți în acea iarnă în Piața Senatului. O carte pentru fiecare om!

Ascult muzica la cutia de muzică italiană pe care mi-ai dăruit-o.     Mi-am pus în joacă și ochelarii de operă ca să te văd mai bine.

Aș fi vrut să fiu mai aproape de natură, de lucrurile simple, dar mărturisesc că am o slăbiciune pentru mobilierul Empire pe care am reușit să-l achiziționăm și pe care îl invidiază atâția.

Departe, în zare, văd apele Baikalului. Astăzi sunt liniștite, ca sufletul meu. Închid ochii și revăd imagini dragi mie. Te văd un bărbat frumos, suplu, cu mijloc subțire, ca de femeie, cu părul castaniu, ușor ondulat, cu privirea pătrunzătoare, care m-a fermecat și m-a înspăimântat.

Aveam doar 20 de ani, nu mă sărutase niciun bărbat, nici măcar tatăl meu, care mă iubea atât de mult, dar mărturisesc că, ajunsă acasă după bal, am avut un vis de dragoste.

Atunci am fost prima dată a ta, încercând toate ezitările, stângăciile, crispările și chiar lacrimile. Dar te iubeam nemărginit, Serghei, și mi se părea că doar tu ești Prințul, iar ceilalți bărbați din jurul tău nu sunt decât niște aghiotanți.

Atunci mi-am dat seama că cerurile se deschid, că tu coborâseși de acolo, pentru a mă lua de mână și a urca împreună spre castelele nemaivăzute unui ochi de pământean. Ai fost atât de blând cu mine, m-ai mângâiat cu  gingășia unor petele de floare, poate chiar ai trecut peste trupul meu un trandafir. Eu țineam ochii închiși, obrajii îmi erau îmbujorați, inima bătea puternic.

Nu știam prea multe despre dragoste, mama nu-mi spusese mai nimic, ea era preocupată doar de zestrea mea, aflasem că prima dată va fi dureros, va curge și puțin sânge, dar te iubeam prea mult ca să mă doară cu adevărat, îmi ziceam.

Îmi doream nebunește un copil de la tine, eram convinsă că atunci când ne vom uni pentru prima dată, voi rămâne însărcinată, așa cum cred și copiii când se joacă de-a mama și de-a tata.

Apoi a fost nunta fastuoasă, cu mulți ofițeri care își agitau caraghios săbiile, în semn de prietenie, dar n-am înțeles niciodată de ce trebuie să porți și o sabie când dansezi sau când ești într-un salon, cine amenință pe cine, uniformele sunt frumoase și ele evidențiază bărbăția unui tânăr, nu ai nevoie de sabie, dar nu eram eu care să fac regulile și legile, jocurile și tot acel spectacol, pe jumătate solemn, pe jumătate teatral, chiar comic,  iartă-mă că ți-o spun.

Dar eu nu aveam ochi decât pentru tine, singurul bărbat pe care      l-am privit câteva clipe a fost tata, avea ochii în lacrimi, cred, sper să fi fost lacrimi de bucurie. Dansai minunat, aveai pasul ușor și o mișcare elegantă, naturală, de parcă dansul ar fi fost un mers divin spre astre.

Apoi prima noastră noapte împreună, înaltă, magică, incredibilă… Nu mai pot să scriu. Te pregătești să intri în casă. Nu știu dacă voi avea curajul să-ți trimit această scrisoare…

Totuși o semnez, a ta Prințesă, Maria

 

Dragul meu, neprețuitul meu, de două ori Prințul meu, mirele meu astral,

A venit și acea noapte albă, unică, incredibilă, care ne-a trecut în lumea iubirilor veșnice. Aveai vocea unui înger. Nu am auzit îngerii vorbind, dar așa trebuiau să vorbească. Pe jumătate suspin, pe jumătate cântec. Nu te-am întrebat nici atunci, nici mai târziu,  dacă înaintea mea ai mai avut pe cineva. Normal ar fi fost să fi avut, căci aveai cu 15 ani mai mult ca mine, deci erau 15 ani de experiențe, de viață trăită.

Dar totul s-a petrecut de parcă tu ai fi întâlnit pentru prima dată o fată, iar eu pentru prima dată un băiat.

Nu prea știam ce să facem, ne lăsam legănați de iubire, curios, aș fi vrut să fi avut o experiență anterioară, ar fi fost mult mai simplu, poate că și mai firesc, sau tu să fi cunoscut o femeie sau mai multe, dar totul era nou, un amestec de joacă și de poveste, de lucruri știute care de fapt erau neștiute, care veneau din noi și plecau tot în noi.

Atunci când ai alunecat în mine, chiar dacă m-a durut puțin, așa cum te doare o tăietură când te dai cu săpun, nu mai mult, când te-am simțit că ești al meu, am știut că nimeni și nimic nu ne poate despărți, nici măcar moartea.

M-ai inundat fierbinte, ți-am simțit sămânța, generoasă, am știut atunci că eu sunt brazda și tu plugul, un plug ciudat care despică brazda, dar o și însămânțează.

Am știut atunci că fiul nostru se va naște și că noi vom fi fericiți. Eram sigură că va fi băiat, n-aș putea să-ți explic de unde aveam această certitudine, femeile cred că au un simț în plus față de bărbați, normal până la un punct, căci ele sunt păstrătoarele eternității noastre ca oameni, te-am întrebat cum vrei să-l numim, îl botezam în apele noastre, păgân, pentru ca el să se poată naște și să fie botezat a doua oară, atunci când va intra în rândul oamenilor. Eu aș fi vrut să-l cheme Serghei, ca pe tatăl său, dar tu te-ai opus, mai bine Nicolai, căci asta înseamnă „victoria poporului”, iar tu deși erai prinț, ai fi dorit ca adevăratul stăpân al pământului să fie poporul.

Ai adormit cu capul între sânii mei și pentru o clipă te-am visat copil, păreai neputincios, aveam nevoie de mâinile mele, de sânii mei, de laptele meu, de mângâierile mele, de buzele mele, de ochii mei.       Te-am mângâiat și tu ai început să crești, până ai devenit imens, acum eu eram o copilă în brațele tale, îmi venea să-ți spun tată, dar tu m-ai privit adânc în ochi și mi-ai spus: „Iubito, ai pupilele atât de dilatate că aproape nu se mai vede irisul, nu mai știu ce culoare au ochii tăi”, și   ne-am iubit din nou, cu disperare, de parcă a doua zi avea să vină un cutremur devastator, de parcă marea s-ar fi umflat ca spuma laptelui și   ne-ar fi acoperit  după ce dăduse în clocot, ne străduiam să fim o singură ființă, eram un singur suflet, dar acum voiam să fim și un singur trup și tu mi-ai spus într-unul din acele moment de vagă relaxare, zâmbind, suntem acum o funie, o singură funie, o funie ciudată, împletită din raze de lumină și mi-e mi-a plăcut asta și mi-am promis că nu voi uita această imagine niciodată.

Aș vrea să-ți mai scriu, mi-am făcut curaj, dar ochii sunt inundați de lacrimile care au uitat să curgă.

Noapte bună, Prințul meu, A ta, pentru totdeauna, așa cum pe pământ și în ceruri, Maria

 

  Dragul meu, Prințul meu, iubitul meu soț,

M-am întrebat de ce nu ai încredere în mine. Poate pentru că voiai să mă protejezi sau considerai că tot ce urma să se întâmple nu era o treabă de femeie, poate pentru că ați jurat să păstrați secretul și tăcerea… Eu știam multe, mult mai multe decât îți închipui. Aveam 12 ani când mai mulți ofițeri tineri din regimentul de gardă Semionov au înființat o societate secretă pe care au numit-o Armata Salvării sau Fiii adevărați și credincioși ai Patriei. Era mai mult o societate patriotică și culturală, decât una revoluționară. Abia  când a intrat în ea Pavel Pestel a devenit mai radicală. Apoi, după cum știi, a fost revolta din 1820, înfrântă brutal și societatea s-a suspendat anul următor. Apoi au apărut grupările, cea de Sud, sălbatică, dorindu-și republica și reforma agrară și cea de Nord, mai blândă, cu prietenii tăi Muraviev, Trubețkoi și Obolenski în frunte…

Nu știu de ce îți scriu toate astea, pe care le știi mai bine decât mine. Poate pentru a te convinge că noi, femeile, cunoaștem și altceva decât clavirul, dansul și rochiile.

Tata nu a fost niciodată de acord cu tine, ce căuta un general între anarhiști, rebeli, conspiratori. Pentru civili mai merge, dar pentru un militar este de neiertat.

Apoi toate au intrat într-un vârtej și cu greu am putut înțelege câte ceva. Mai întâi, răpus de febră tifoidă, a murit iubitul nostru țar Alexandr Pavlovici Romanov, Împărat al Rusiei, Mare Duce al Finlandei, Rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei.

Ciudat, multe din faptele și întâmplările sale sunt legate de cifra 7. S-a născut în 1777 și a murit la 47 de ani. Apoi a fost mascarada cu alegerea lui Constantin Pavlovici ca țar al Rusiei. Dar Constantin nu și-a dorit tronul. Îi ghicise o vrăjitoare că dacă îl va accepta, va muri asasinat ca atâția alți Romanovi, între care cel mai apropiat era chiar tatăl său, Pavel I. Și atunci și-a asumat public titlul de împărat Nicolae, fratele său mai mic. Numai că Societatea Nordică îi jurase credință și veșnică supunere lui Constantin.  S-a hotărât că toți comandanții de regimente să refuze depunerea jurământului de credință pentru uzurpator. Pe 14 decembrie, liderii societății l-au ales pe Seghei Trubețkoi ca dictator interimar. Poate nu știi, dar câteva doamne mi-au prezentat omagiile, ca unei viitoare țarine. Nu știu dacă inițial ai fost tu propus pentru aceasta funcție sau dacă a fost vorba doar de o confuzie între doi Serghei… Sau poate trei, dacă mă gândesc și la Serghei Muraviov-Apostol. Apoi totul a devenit o comedie.

Revoltații strigau „Constantin și Constituția!”, dar peste 2.000 din cei 3.000 de oameni din piață credeau că Constituția e… soția Alteței sale Marele Duce! Dar lovitura a venit cu o zi mai devreme, când poliția locală l-a arestat pe Pavel Pestel sub acuzația de înaltă trădare. Au fost arestați atunci aproape o sută de ofițeri.

Au urmat luptele cu poliția ale Slavilor Uniți și ale celor din Societatea Sudică și liderii ei au fost eliberați, iar Serghei              Muraviov-Apostol a preluat conducerea revoltei.

Dar Uzurpatorul a acționat în forță și a pus tunurile pe revoltați. În plus, a mai fost și asasinarea lui Miloradovici de către Piotr Kahovski, o mare greșeală. Am fost și eu în piață. Te căutam. Voiam să-ți spun că te iubesc, că te admir, dar și că acea cauză nobilă e pierdută pentru moment  și că ar fi fost bine să te retragi, așa cum te sfătuise și tata. De fapt, de la tata aflam toate știrile, toate întâmplările, el mă lumina, mă făcea să înțeleg ceea ce mi se părea de neînțeles.

Am aflat că ai fost arestat și că te aflai în Fortăreață și m-am mai liniștit. Uneori închisorile, gratiile te apără mai bine decât dacă ai fi liber, afară.

Apoi a urmat ancheta, altă mascaradă, și ați fost judecați toți cei 140, ca rebeli  și trădători. Nu s-au dat decât două pedepse: 30 de ani de ocnă în Siberia sau condamnare la moarte prin spânzurătoare. Cinci dintre voi au fost spânzurați.

Dacă înțelegeam sentința dată lui Pavel Pestel, Kahovski și Serghei Muraviov-Apostol, n-am înțeles de ce trebuiau să sfârșească în ștreang  și Kondrati Râleev și Mihail Bestujev-Riumin, amândoi tineri, frumoși, de familii bune și care nu fuseseră totuși capii revoltei.

Mărturisesc că am încercat atunci două sentimente contradictorii: unul de revoltă pentru sentințele atât de aspre și al doilea de bucurie pentru că scăpaseși și acum nu mai conta ce avea să urmeze, tata spunea cu gravitate că singurul lucru care nu poate fi înduplecat, negociat este moartea.

Respiram ușurată: aveai să trăiești mulți ani alături de mine și chiar dacă aveau să fie ani grei, împreună îi vom trăi mai ușor…

Mărturisesc acum că atunci am fost o femeie slabă și îmi venea să-i mulțumesc țarului de parcă te înălțase în grad. Apoi m-am întristat.       M-am gândit ce simțeau femeile celor ce urmau să fie uciși în piața publică, nedemn, ca tâlharii la drumul mare, numai pentru că au vrut pentru noi toți o viață mai bună și mai demnă…

E târziu, îți mai scriu și mâine și am ochii plini de lacrimi. De bucurie și de tristețe…

Noapte bună, Prințul meu drag, Maria

Lucian Strochi