Dragul meu Prinț, Scumpul meu soț, Tatăl Fiului nostru încă nenăscut,

Știu că ești trist, poate disperat. Dar încep cu o veste minunată: fiul nostru, Nikolai, a dat primele semne că există. Mă simt atât de mândră și de înduioșată!

O parte din tine e lângă mine și aș vrea să-ți fie și ție mai ușor după această veste aproape incredibilă.

Am vrut să ajung într-un suflet la tine, să te privesc în ochi când îți voi da vestea, să fii mândru de tine, de mine, de dragostea noastră. Nu m-au lăsat.

Pentru străjeri tu nu ești decât un trădător de neam și țară. Am stat câteva ore crezând că voi reuși să-i înduplec. Apoi am înțeles că nimeni nu mai poate ajunge la tine, nici chiar tatăl meu. Îți voi povesti cum a fost cu execuția. S-au strâns în piață tot vreo 3.000 de oameni. Nu știu dacă cineva a vrut să dea o lecție sau dacă a fost doar o întâmplare. Numărul privitorilor era egal cu numărul  răzvrătiților. Au apărut și cei cinci, toți în lanțuri. Mulțimea s-a rupt în două. O parte se jeluia, plângea, striga, cerând eliberarea prizonierilor, eroilor, cerând moarte tiranului, se trăgeau clopote, se auzeau înjurături. Cealaltă parte, mai numeroasă, dar mai tăcută, la fel de îndârjită, era de partea noului țar. Cei cinci au fost urcați pe eșafod.  Kondrati Râleev și Mihail Bestujev-Riumin erau foarte tineri, mândri, sfidând cu privirea zările. Voiau să arate tuturor că nu se tem de moarte, îl sfidau în continuare pe tiran, păreau neîmblânziți. Mândri erau și ceilalți trei, dar mulțimea își mutase întreaga simpatie spre cei doi, așezați umăr lângă umăr, în stânga cum priveai spre eșafod. De emoție sau poate pentru că eram însărcinată, simțeam că nu mai am aer, așa că m-am retras mai într-o parte. Un ofițer, un polcovnic a dat ordinul execuției. Le-au fost îndepărtate de sub picioare un fel de taburete. Cei cinci s-au zbătut în ștreang preț de câteva clipe. Apoi s-a întâmplat o primă minune. Funiile s-au rupt pe rând, de parcă ar fi fost retezate de o sabie de înger și cei cinci s-au prăbușit la picioarele eșafodului. Și atunci, cu piciorul frânt, dar mândru ca un zeu, ca un erou din vechime s-a auzit vocea lui Kondrati, ca un bici și care a rămas ca un proverb în noi.

Impresionată, mulțimea a început să scandeze: Li-ber-ta-te!           Li-ber-ta-te! –  cerând astfel să fie respectată legea pământului care spune că, dacă un condamnat supraviețuiește unei tentative de execuție prin sabie, prin ștreang, prin foc, el  trebuie să fie eliberat pentru că Dumnezeu era cu el și îl apăra în fața oamenilor.

Și, parcă pentru a întări minunea, pe cerul mohorât a apărut semnătura lui Dumnezeu, curcubeul.

Dar îndârjit, poate speriat, poate prost sfătuit, țarul a ordonat să se aducă funii noi și să se continue execuția. Și au fost aduse funii mai groase, parâme de Manila de la o corabie proaspăt ancorată… Funii ude, să țină și mai mult. Lumea s-a întors cu spatele, învingându-și curiozitatea, arătându-și astfel prin protest mut simpatia pentru eroi și disprețul pentru un om fără Dumnezeu.

Am plâns cu sughițuri și de această dată mama a fost cea care m-a liniștit, m–a strâns la pieptul ei ca atunci când eram copilă și îmi spunea: „- Suflețelule, liniștește-te!” Am încheiat scrisoarea pentru tine, ultimul gând fiind la tine și la minunea care creștea în mine și care avea să ne unească pentru vecie. Și în noaptea aceea, deși mă culcasem zbuciumată, am adormit senin, vorbind pentru prima dată cu Nikolai. Era un copil frumos, semănând uluitor de mult cu tine și puțin și cu mine. Și atunci am observat un lucru pe care nu mi-l arătase nicio oglindă: faptul că semănam bine, de parcă am fi fost frați. Mi-am făcut cruce, căci nu știam dacă acesta e un semn bun sau nu.

Am lăsat scrisoarea neterminată, îmi promisesem să-ți scriu câte o scrisoare în fiecare zi, până la sfârșitul zilelor mele, nu mai mult, dar nici mai puțin de o pagină. Așa că m-am trezit dis-de-dimineață și am adăugat cele câteva rânduri lipsă. M-am gândit dacă peste ani cineva își va aduce aminte de revolta voastră curată, sinceră, de programul vostru democratic de reforme. Și mă gândesc la Alexandr Griboedov, la Alexandr Sergheevici Pușkin, la Alexei Ermolov, la Alexander Herzen, la Nikolai Alexeevici Nekrasov și la atâția alți Alexei și Alexandri. Prea multă minte strică – spunea deunăzi Griboedov. Dar și prea puțină – aș adăuga eu.

Dragul meu, Prințul meu, Tatăl nostru, fiul nostru Nikolai m-a schimbat. Am devenit femeie, dar și mai curajoasă, în gânduri, în fapte, în sentimente.

Într-o vreme atât de nesigură, eu sunt sigură de un singur lucru: că te iubesc nespus și că fără tine viața mea nu ar mai avea niciun sens.

 

Dacă tu ai fi fost unul dintre cei cinci, astăzi nu ar fi avut cine să-ți scrie aceste rânduri. Căci aș fi murit odată cu tine.

Bună dimineața, unicul meu Prinț, a ta, Maria

 

Lumina mea, Prințul meu drag, Sufletul meu pereche,

Am avut un vis ciudat. Ți-l povestesc, poate îl vei descifra tu. Eram singură în pat, culcată cu fața în sus și din Ceruri s-a apropiat de mine Dumnezeu. Nu  mi-a spus cine e, dar cu siguranță El era. Mi-a spus: „Marie, oamenii au multe păcate și între ei în loc de iubire e ură, trădare, crimă, tâlhărie, înșelătorie, vânzare de frate.. Oamenii s-au depărtat mult unii de alții și asta e cauza tuturor relelor. Le voi da o boală grea, un blestem care să-i omoare până la unu. Asta dacă nu se vor sprijini unul de celălalt, dacă nu se vor îmbrățișa, dacă nu se vor săruta, dacă nu se vor iubi, dacă nu se vor ține de mână. Singuri dacă vor fi, se vor veșteji ca plantele ce nu pot supraviețui decât împreună.” Apoi Domnul a coborât spre mine și mi-a atins cu degetul arătător pântecul. Și s-a stins ușor, ca o lumânare, ca o lumină  din ce în ce mai palidă. Atingerea lui m-a încălzit și înspăimântat. Și m-am trezit, lac de sudoare. Aș fi vrut să țip, să strig, să te strig, credeam că ești singur, departe de mine, în rece celulă, trist și îngândurat. Și  m-am temut să nu mor și să mori și tu. Am închis ochii așteptând o minune. Am întins mâna și mâna a întâlnit trupul tău. Dormeai liniștit lângă mine. Am plâns de fericire, am înțeles că soarta nu ne va despărți, că ne va pune doar la încercare.

Am înțeles că, pentru a reuși în această viață pământeană, trebuie să fim uniți, să ne ținem de mână, să fim tot timpul unul cu celălalt, unul în celălalt. Și m-am trezit cu lacrimi pe obraz. Dar nu erau lacrimi de tristețe, ci de fericire.

Am rămas trează toată noaptea, în rugăciuni, căci a doua zi, judecătorii aveau să dea verdictul în procesul tău. Nu se punea problema dacă ești vinovat sau nu, ci numai câți ani de ocnă te așteaptă, ne așteaptă.

Aflasem că Țarul spusese unor generali, că ce se petrecuse în urmă cu câteva zile, execuția celor cinci, pedeapsa cu moartea adică, avea să fie ultima din Rusia, pentru totdeauna. Mai aflasem că îl chemase pe consilierul său de încredere Mihail Speranski și îi ceruse să reformeze codul de legi rusești, multe legi fiind prea vechi și deci depășite.

Am fost la procesul tău, la simulacrul de proces. Era multă lume și tu stăteai supărat, cu privirile în pământ. Erai supărat pe toți acei ofițeri care, fără să trădeze cauza, nu se implicaseră direct în revoltă.

Poate că dacă ar fi fost vreo 15.000 în piață, alta ar fi fost situația. Nu m-ai văzut decât la sfârșit când, recunoscându-mă în mulțime, ai avut puterea să zâmbești înseninat. Apoi ai făcut cu mâna stângă un cerc prin aer, semn că scrisoarea mea ajunsese la tine și că aflaseși că sunt însărcinată.

Apoi ați fost puși cu toții în lanțuri, la mâini și la picioare și scoși din sală. De acum numai Dumnezeu va ști când ne vom revedea. A, să nu uit. Ai slăbit puțin, dar cred că ești cel mai frumos om de pe Pământ.

Aș fi vrut să-i cer țarului să mă pună și pe mine în celulă cu tine. Dar știam că refuzase nu demult o asemenea cerere, din „motive umanitare”. Ai tușit de două ori și m-am temut să nu fi răcit sau și mai grav, Doamne, păzește! Ai fost închis în fortăreață. Într-un regim atât de strict, încât se spune că nimeni nu avea voie să-ți vadă fața, nici măcar gardienii. Am cerut din nou să te văd, ca soție, ca viitoare mamă.

Am fost refuzată din nou, cu brutalitate. Ziua mai era cum era, găteam zilnic mâncărurile tale preferate, încercam să le pun într-un coșuleț și să ți le trimit; n-am știut niciodată dacă au ajuns sau nu la tine, dacă nu cumva se înfruptau din ele doar gardienii…Noaptea însă…

Am aflat că urma să mai stați în fortăreață câteva luni și că apoi veți pleca spre Siberia sau spre Orientul Apropiat. Veștile care ajungeau la mine erau contradictorii, adesea se băteau cap în cap.

Se zvonise chiar că țarul avea să dea un act de iertare, amnistie, grațiere, pentru a se pune bine cu toți. Altfel trebuia să rămâneți acolo aproape treizeci de ani.

Am făcut o socoteală simplă. Aveai să ieși la 65 de ani, pentru mine un bărbat  încă în putere, pentru alții un om atins de bătrânețe. I-am scris din nou țarului. Poziția lui a rămas neschimbată, la fel de inflexibilă. Puteam să te însoțesc, dar nu în aceeași sanie sau trăsură. Nu aveam voie să am bijuterii sau bani sau alte valori.

Așa că, dacă voiam să te urmez, trebuia să o fac pe jos. (Bineînțeles era sigur că voi renunța, cine putea să parcurgă pe jos o jumătate de lume, mai ales pe frigurile cele mai mari de pe pământ…)

Aveam voie să mă stabilesc într-o casă apropiată de a ta, dar nu în același sat, mai exact nu mai aproape de trei kilometri.

Nu puteam fi însoțită de vreo rudă apropiată, de părinți sau de copii (dacă era cazul).

Nu aveam voie să ne vedem decât de două ori pe săptămână, o zi fiind duminica, iar cealaltă la alegere.

Puteam avea cu mine doar o slujnică, dacă aceasta semna că mă însoțește pe propria ei răspundere. Nu știu cine făcuse aceste regulamente, unele prevederi erau hazlii, altele imposibil de respectat. Curios, nu erau prevăzute niciun fel de sancțiuni.

Acum te las, vine noaptea și gândurile despre tine și pentru tine năvălesc asupra mea ca un roi înfuriat.

A ta, pentru totdeauna, Maria

 

Draga mea Prințesă, Mireasă, Soție, Păzitoarea sufletului meu,

Nu sunt obișnuit să scriu, așa că te rog să-mi ierți la început stângăciile inerente. E mai ușor să mânuiești spada decât pana. Nu știu dacă și când această scrisoare va ajunge la tine.

Sunt închis în Petropavlovsk, într-un bastion deocamdată fără nume, dar căruia gardienii îi spun de pe acum Bastionul Decembriștilor. Aici au fost încarcerate multe personalități, dar nu amintesc decât de țareviciul Alexei Petrovici, Artemi Volânski, Tadeus Kosciuszko, Alexandr Radișcev.

Gardienii se laudă că de aici nu a evadat încă nimeni. Din bastionul Narâșkin, în fiecare zi se trage cu tunul.

La început, neștiind despre ce era vorba, ne-am cam speriat.

Am vizitat fortăreața, de parcă am fi fost niște oaspeți de vază. Ni   s-a prezentat Catedrala Sfinții Petru și Pavel, ni s-a spus că turnul clopotniță are 122,5 m, o cupolă aurită cu un înger în vârf. Fortăreața a început să fie construită în 1703 și totul a durat până în 1740.

Are 6 bastioane și ni s-a dat posibilitatea să ne alegem locul de detenție. Bineînțeles totul era o provocare, cineva voia să protestăm, să cedăm nervos. Nu s-a întâmplat asta.

Ne-am numărat: eram exact 135 de condamnați. Am fost repartizați în două bastioane. Eu am nimerit în cel Nordic. Apoi ni s-a făcut instructajul. Toate instrucțiunile începeau cu NU.

Ni s-au pus lanțurile, la mâine și la picioare. Erau ruginite și unul dintre paznici ne-a atras atenția că petele roșii sunt rugină, nu sânge. Fiecare dintre noi avea celula sa, ca la un hotel de lux, a comentat ironic comandatul.

De fapt cea mai importantă instrucțiune era că nu avem voie să comunicăm între noi.

Pe mine mă frământă un singur gând, dar despicat ca o limbă de șarpe. Aveam dreptul să te pedepsesc, devenind tu soția mea, devastându-ți dragostea, speranțele, tinerețea?

Erau libertatea, democrația, mai importante decât viața de familie? Nici măcar nu știam dacă Constantin avea să fie un țar mai bun decât Nikolai!

Trebuie să știi că te admir, că, deși ești foarte tânără și feminină, ai dovedit multă maturitate și bărbăție.

Iar faptul că îmi dăruiești o minune de băiat e un lucru care îmi umple pieptul și inima de bucurie. Sunt mândru de tine și te iubesc cum nu credeam că pot iubi pe cineva.

Un singur lucru regret: că nu am un portret de-al tău aici, în celulă. Să mă uit la el, mereu și mereu, să mă închin la el ca la o icoană. Și încă ceva: n-am știut niciodată că sunt atât de puternic.

Înainte de a ne retrage în chiliile noastre, gardienii au vrut să ne facă o demonstrație de forță, poate în ideea de a nu încerca vreodată vreo revoltă. A venit un colos, înalt de peste doi metri, cu brațe de gorilă, numai mușchi, a luat niște lanțuri, din cele pe care le purtăm noi acum și le-a desfăcut, trăgându-le în lături, făcând să cedeze verigile. Apoi s-a uitat cu dispreț la noi și ne-a spus: „Ei, careva dintre voi reușește așa ceva?”

Știam că sunt puternic, dar niciodată nu mi-am încercat puterile. Dar acum am primit provocarea. Am ridicat de jos o jumătate din lanț și am tras și eu de el până s-a desfăcut. Namila s-a roșit, cred că de furie, nu se așteptase ca unul dintre slăbănogi să-l înfrunte și a scos doi bani identici, dintre care pe unul mi l-a dat mie. Apoi a îndoit între degete moneda și a aruncat-o de jos, s-o vadă toți cât de deformată este. Am înțeles ce aveam de făcut și am făcut același lucru.

Recunosc că a fost mult mai ușor decât cu lanțurile pentru că degetele mele erau foarte puternice, exersam zilnic la pian și făceam mereu o gimnastică de întreținere a lor.

Meciul s-a terminat la egalitate, uriașul nu a mai continuat, se convinsese de forța mea neobișnuită, deși eram mult mai firav în aparență decât el.

De fapt, am câștigat noi, căci nu am mai fost umiliți, agresați, ironizați. Dimpotrivă, încetul cu încetul am fost priviți cu respect și chiar cu o neobișnuită înțelegere, chiar cu îngăduință.

Iar eu mă întorceam la tine, îmi părea rău că nu petrecusem prea mult timp împreună, că nu îți cunoșteam mai bine trupul mlădios și sufletul atât de generos, de complex și de matur.

Aveam în unele clipe senzația că vârstele noastre erau inversate, că tu aveai vârsta mea  și eu vârsta ta.

Adormeam fericit, cu zâmbetul pe buze, gândindu-mă că mâine va fi mai bine decât azi, că timpul ne este aliat, nu dușman.

Același curier, bine plătit, dar fidel, avea să-ți aducă scrisorile mele, așa cum le primeam și eu pe ale tale.

E drept pentru mine era ceva mai greu, nu aveam cu ce scrie, pe ce scrie, dar până la urmă am găsit tot ce îmi trebuie și iată această primă scrisoare, destul de lungă și destul de încâlcită, pentru că vreau să-ți spun cât mai multe, dar de fapt aș vrea să ajungă la tine un singur lucru: că te iubesc nespus, că viața trăită până la tine am uitat-o, că va rămâne pentru sufletul și trupul meu numai ce va fi de la întâlnirea cu tine, că sper să fim cât mai repede și pentru cât mai mult timp împreună, să ne iubim fiul și pe toți copiii care vor veni după el, căci cu siguranță vor fi mai mulți.

Poate că mă voi retrage din armată. Recunosc că mi-aș dori să mă retrag cu tine undeva, într-un conac la țară, unde să trăim, așa cum spune basmul „până la adânci bătrâneți”.

Și ciudat, până la urmă să vedem partea bună a lucrurilor. Dacă nu aș fi fost închis, poate că nu mi-aș fi dat seama că te iubesc atât de mult, mireasa mea, prințesa mea, Maria…

Cu toată îngândurarea și dragostea, al tău, Serghei

Lucian Strochi