Dragă Mamă a fiului meu, dragă Soție, Veșnică Mireasă,

Am aflat când și unde vom pleca. Vom pleca pe 14 decembrie, spre Siberia. Grupul nostru se va opri la Irkutzk, adică la vreo 70 de kilometri de lacul Baikal, undeva pe malul drept al Angarei.

Acolo avem Palatul răzvrătiților, o baracă ceva mai arătoasă, din lemn de molid și de mesteacăn.

Am aflat și ce vi se pregătește. Veți fi lăsate să ne însoțiți, dar… pe jos.

Adică noi în sănii, iar voi pe jos! Asta ca să vă facă să renunțați. Sunt 12 soții care își vor urma soții în tot acest drum lung de peste 5.000 de verste. Sau… 17.500.000 de picioare englezești! Adică peste un an și jumătate până la destinație! Vom ajunge până în iunie 1829 la Irkutzk. Asta dacă nu se schimbă ceva în bine.

Perfidia țarului nu cunoaște margini. A dat poruncă să meargă săniile atât de încet, încât să poată fi urmate de cineva care merge pe jos. Adică nu mai mult de 4 verste pe oră.

Repet: noi vom fi în sănii, voi veți fi pe jos. Se poate ceva mai umilitor pentru un bărbat, decât să nu-și poată ajuta femeia la greu, mai ales când ea se străduiește pentru el?

Mă gândesc să-ți cer să renunți, să mă aștepți la Piter, cu fiul nostru, cu familia ta. Sunt sigur că vor veni vremuri mai bune. Nicio mânie nu poate ține la infinit și, în pus, asupra țarului vor fi presiuni permanente, puternice din partea familiilor condamnaților. Așa că va veni o relaxare și tu vei putea călători în siguranță într-o troică până la mine. Dacă totuși te hotărăști să mă urmezi, eu nu te pot opri. Acum îmi pare rău că vorbim atât de puțin limba rusă. E o limbă de compunere, extrem de concretă, de bogată. O femeie nu se mărită, ci „merge după bărbat”. Parcă așa se spune…

Deci te vei mărita a doua oară cu mine. Am întrebat de ce nu puteți veni cu noi. Mi s-a spus că statul decontează doar călătoria noastră, nu și a femeilor. Și apoi femeile sunt sărace, nu-și pot plăti drumul: nu mai au bani, nici bijuterii sau blănuri. Nu știu cum va mai fi, dar e o dublă tortură: și pentru noi și pentru voi.

Și, ca o culme a ipocriziei, țarul a dat ordin ca săniile, caii și chiar noi să avem clopoței și clopote, pentru că vom întâlni multe ținuturi cu ceață și să nu vă rătăciți. Mai mult: aveți și voi dreptul să purtați clopoței.

Am încercat să aflu cât mai multe despre Irkutzk și despre regiune. Am apelat, în plimbările zilnice, acum avem o oră de plimbare obligatorie, în interiorul cetății, în acea oră intrând și deplasarea la catedrală, la cunoștințele „enciclopedistului” nostru  Eugen Obolenski. El ne-a spus că ținutul e frumos, străjuit de munții Baikal și Saian. Clima e plăcută în general, dar au fost și temperaturi de -57de grade! Regiunea Irkutzk se învecinează cu regiunile Buriatia, Tuva, Krasnoiarsk, Iacuția și Cita. Nu știu de cine sunt populate aceste regiuni, dar am auzit de buriați și de iacuți. Irkutzk a fost întemeiat la 1661 pe locul fortului cazac Ostrog și orașul s-a ridicat îndeosebi prin comerțul cu China, comerț cu blănuri, metale prețioase, diamante și… pește.

Are și un teatru, incredibil de frumos, construit timp de 13 ani și care a fost inaugurat în 1797.

Sunt și femei în Irkutzk, dar ele locuiesc departe de bărbați, la cel puțin 3 verste de ei, undeva în afara orașului și cultivă legume, cresc animale și păsări și îngrijesc copiii lor sau ai altora. Locuiesc în barăci și, curios, nu se ceartă între ele. Mâine la ora 8 punct plecăm. Vom fi peste o sută, dar la Irkutzk vom ajunge doar 60, restul urmând să ajungă în alte locuri din Siberia. Incredibil cum circulă știrile, zvonurile, informațiile.

Sunt ca un burete: absorb totul. Lucruri pe care nu le observam altădată, pe care le consideram neesențiale, devin acum brusc importante, vitale chiar. 

Mărturisesc că am făcut un pariu cu mine însumi, pe care l-am pierdut.

Am vrut să văd dacă reușesc să scriu o scrisoare fără să am imaginea ta înaintea ochilor, fără să-ți aud glasul melodios, cu clinchete de clopoței, fără  să-mi văd fiul în brațele tale de madonă.

Nu am reușit. Așa că îți scriu: sunt îndrăgostit de tine cum nu credeam că pot fi, plutesc cu tine printre nori și aștri, rupem raze de soare, ne cocoțăm pe lună.

Mi-am făcut din brațe leagăn pentru fiul nostru și Nikolai întoarce brusc și fericit capul, căutându-ne rând pe rând cu privirea.

Îți sărut ochii pentru a opri lacrimile să apară și să-ți brăzdeze obrajii.

Îți sărut buzele și mi-e dor, atât de dor, că se răzvrătește carnea în mine și urcă dinspre inimă un val fierbinte.

Îți sărut mâna de două ori mângâietoare.

Îți sărut pântecul sacru, binecuvântat de Dumnezeu și de fiul nostru. Și gândindu-mă la el, mă liniștesc. Sunt convins că nu am greșit, că fiul nostru, copiii noștri trebuie să trăiască în libertate, sub un cer albastru. Și îmi propun să fim alături încă mulți ani rodnici și spornici.

Maria, ești o minune a naturii și eu sunt fericit că am ajuns să văd, să pot iubi și pot avea o asemenea minune.

Se apropie zorii, devine tot mai riscant să scriu, dar mai vreau să-ți spun că te iubesc nespus, că te doresc mereu și că te simt alături de mine.

Și dacă ești alături de mine, zidurile, oricât de înalte și de groase, dispar ca un fum.

Bună dimineața, Prințesă, Mireasă, Mamă neasemuită. Îți mulțumesc că m-ai făcut fericit, Serghei

Lucian Strochi