Dragă Mamă a fiului meu, dragă Soție, Veșnică Mireasă, Prințesă,

 Nu știu când vor ajunge aceste rânduri la tine. Poate peste un an sau doi, poate niciodată. Multe dintre lucrurile pe care le evoc aici le știi prea bine, pentru că le-ai trăit  și tu, mult mai intens, mult mai dramatic, uneori chiar tragic. Dacă le pomenesc, o fac pentru a-ți spune ce am văzut, simțit și trăit în acel drum al groazei, pe care nu l-aș mai face vreodată, cu orice risc.

Am plecat la ora anunțată. Această pedanterie era ridicolă pentru un drum care avea să dureze un an și jumătate, poate doi. Voi v-ați strâns împreună înaintea noastră. V-am numărat: erați toate, adică 12. Parcă ați fi fost apostoli sau mucenițe. Oricum, erați îmbrăcate toate în negru, ca la un doliu colectiv, ca și cum v-ar fi murit cineva apropiat, foarte drag.

Te-am recunoscut ușor, erai cea mai înaltă și, curios pentru femeile slave, singura cu adevărat blondă. E drept că unele purtau basmale. Din cochetărie, aveai un șal care îți acoperea umerii. Păreai pregătită, gătită  pentru o plimbare în parc, nu pentru un drum atât de lung și de primejdios.

Am recunoscut-o și pe prințesa Ekaterina Trubețkaia. Avusesem noroc: eram în aceeași troică cu Serghei Trubețkoi și un alt Serghei, Larionov. Poate că era o ironie această alăturare de prenume, poate că era o simplă potriveală.

Drumul părea nesfârșit, iar noi păream un balaur uriaș, negru, întins pe kilometri. Săniile celor fără soții mergeau înaintea noastră, ultimele erau cele care aveau în cortegiu soțiile devotate. Spre neplăcerea și uimirea mea, mulți ne înjurau, presa ne era destul de ostilă. Se trezise simțul onoarei și bărbăția unor jurnaliști care erau indignați de nesimțirea noastră, de lipsa noastră de cavalerism. Dar nici soțiile nu erau iertate. Erau făcute în toate felurile: bocitoare, ciori, femei fără căpătâi, chiar nimfomane.

Erau desigur și unele ziare, mai puține, care ne țineau partea, pentru ele erați „eroinele Rusiei”, „soțiile exemplare”, „femeile ruse”, „modelele generației”.

Oricum, dacă cineva ar fi privit de departe convoiul, ar fi putut crede fie că e un trib plecat în bejenie, fie că era vorba de un cortegiu funerar uriaș.

 V-ați apropiat mult de noi și atunci am început să vă aruncăm sticle cu apă, mâncare, chiar scrisori sau haine. Prin nu știu ce strategie sau capriciu, noi eram bine echipați, hrăniți, părând niște răsfățați ai soartei, plecați undeva în vilegiatură. În apropierea râurilor, apăreau problemele. În primul rând ceața, atât de groasă, încât, deși erați la doar cincizeci de metri în urma noastră, nu vă mai vedeam.

Atunci ați avut ideea să vă legați între voi cu o funie groasă, să vă uniți cu toatele și, când soarele alunga ceața, imaginea era una de coșmar. Păreați că trageți la edec, că voiați să cărați cu voi o corabie uriașă, dar pe care nici voi și nici noi nu o vedeam. Am trecut în alt an, dar noul an nu a fost întâmpinat decât cu câteva împușcături, cu câteva focuri de armă. Am zâmbit strâmb: altădată se auzeau pocniturile dopurilor de la șampanie.

Apoi într-o dimineață, pe 17 ianuarie, te-am auzit urlând. Ai urlat atât de puternic, încât  lupii care ne urmăreau nevăzuți  s-au apropiat mult de noi, vrând parcă să vadă dacă ce auziseră era adevărat: că urlă o lupoaică.

Am înțeles că se întâmplase ceva grav, poate chiar o moarte. Am crezut întâi că murise unul din părinții tăi, apoi, când ți-ai cuprins brațele și le-ai legănat disperată, să te văd, am înțeles că murise Nikolai.

Mărturisesc că nu am mai avut lacrimi să plâng. Sau poate că am plâns, dar ciudat, așa cum ar fi ars o lumânare pe dinăuntru. Am ținut un moment de tăcere care a durat trei zile, timp în care nu am mâncat, nu am băut nimic și nu am dormit.

Serghei m-a îmbrățișat, el cu lacrimi în ochi și mi-a spus: „Frate, sunt una cu tine la durerea ta. Dar trebuie să fim tari. Dacă cedăm, a fost degeaba. Tiranii nu trebuie să învingă niciodată.”

Moartea lui Nikolai m-a anesteziat, mi-a amorțit toate simțurile. Am văzut apoi că țăranii v-au poftit în săniile lor și o parte bună din drum     l-ați făcut în sănii, nu pe jos. Se îmblânzise pedeapsa? Sau cineva se făcea că nu vede, că nu aude nimic?

Clopotele pe care le-ați purtat tot timpul cu voi, în ideea să nu vă rătăciți una de alta, cine se rătăcea în acea imensă pustietate era mort, nu mai erau de trebuință, așa că le-ați aninat ca și noi de coamele cailor care acum erau mai vioi, iar oamenii păreau că  s-au înseninat.

Nu știu dacă țăranii v-au ajutat din omenie sau pentru că aflaseră ce persoane importante sunteți sau pentru că ei, oamenii simpli, nu erau de acord cu batjocura țarului, cine știe.

Și, atunci când parcă nu ne mai așteptam,  am văzut apele limpezi, albastre, incredibil de curate ale Baikalului. Am coborât de-a lungul râului Angara și a doua zi am ajuns la „palat”.

După ce am ajuns la lac,  voi ați rămas în urmă, probabil după un ordin. Nu aveați voie să intrați în orășel, ci să poposiți, pentru nu se știe cât timp, la vreo trei kilometri de noi. Mă opresc aici, am o nevoie uriașă de somn, cred că voi dormi neîntors câteva zile, mai ales că nu te mai văd.

Al tău dintotdeauna și pentru totdeauna, Serghei

 

 

Dragă Soție, Veșnică Mireasă, Prințesă a Sufletului meu,

 Nu știu cine dă ordinele aici, dacă vin de la Țar, de la Guvernator, de la Comandantul așezării, de la polcovnic. Am crezut că de aceea dispozițiile se bat cap în cap: pentru că vin din mai multe direcții. Acum m-am convins că nu e deloc așa.

O minte diabolică orchestrează totul. Când asistăm la îmblânzirea pedepsei, când la înăsprirea ei. Când gardienii, paznicii, soldații, însoțitorii,  – ce-or mai fi ei, se poartă cu deferență, cu un deosebit respect, când devin brute. Totul e făcut pentru a ne toca nervii, pentru a ne înnebuni. Mai mult decât tortura fizică, cea psihică te dărâmă, te distruge. Serghei  Trubețkoi a înțeles și el perfect jocul și vom acționa în consecință, în tandem. Avem bani, avem bijuterii, nu ducem lipsă de nimic. Mâncarea e surprinzător de bună, apa e rece, curată, foarte bună de băut. Suntem sănătoși, așa că nu avem nevoie deocamdată de medicamente.

A venit azi la noi rânjind un ofițeraș și ni s-a adresat, mie și prințului: „Au venit și prostituatele! Așa că va fi mai bine pentru voi!” Mărturisesc că la început nu l-am înțeles, nu știam ce vrea să spună, apoi am realizat că voi, tu și Ekaterina, și, desigur, și celelalte zece soții, erați prostituatele.

Am protestat și ofițerașul s-a scuzat ipocrit: „Așa am crezut, pentru că le-am văzut locuind în barăcile unde înainte locuiau prostituatele, aduse pentru coloniștii care au ridicat așezarea, care lucrau la ocnă, la minele de argint, la căutarea diamantelor. Cer scuze pentru confuzie…”

De fapt, abia acum vă jignea cu adevărat.  L-am lăsat în pace, dar    l-am țintuit cu privirea, să nu-i uit niciodată căutătura, figura, numele…

Acum despre noi. Am înțeles că în marea lui mărinimie, Țarul a acceptat să permită soților să-și întâlnească soțiile de două ori pe săptămână, o dată duminica și apoi o a doua zi, la alegere. Nu s-a precizat a cui alegere: a noastră sau a lor. Nici nu mai știu cât timp a trecut de la ultima noastră întâlnire: mie mi se pare un veac. O vreme   m-am temut să nu te uit, să nu te schimbi, să nu te îndepărtezi de mine. Apoi m-am liniștit: cum poți uita o icoană? E suficient să închid ochii și te văd aievea, tânără, iubitoare, proaspătă, mimând veselia, ca să nu îți văd urma lacrimilor abia uscate. De la nunta noastră  s-au scurs mai bine de patru ani.

Lucian Strochi