DONATORII DE SUFLETE (143)

Dragă Soție, Prea iubitoare Mamă, Veșnică Mireasă, Prințesă a Sufletului meu,

Cred că bunul Dumnezeu a rânduit și orânduit în așa fel lucrurile, ca întotdeauna un lucru rău să fie urmat de unul bun și, din păcate, și invers. Succesul tău fulminant de la operă, aplauzele mute, tăcerea respectuoasă a unei săli întregi, toate acestea l-au determinat pe Guvernator să-ți interzică accesul în orice sala publică, teatru, operă, chiar bibliotecă.

Mărturisesc că și eu am fost trist, furios, umilit. Dar atunci te-ai ivit tu, neasemuita, Prințesa. Ai adus teatrul la tine acasă. Ai lărgit conacul, cu trei săli, dintre care una pentru balet și dans, una pentru teatru și una pentru muzică.

Conacul nostru, alb-albastru, seamănă cu un palat al țarului ca frumusețe. Acum vin artiști din toată țara, atrași de renumele noii instituții. N-aș fi crezut că soția mea are o asemenea energie.

Practic alergi, valsezi prin sălile și saloanele de spital. Ești doctoriță, asistentă, infirmieră, soră, ba chiar și paznic și brancardier. Ai un cuvânt bun pentru oricare, o mângâiere, un balsam, o pastilă, un sirop.

Am văzut ieri o scenă incredibilă: de pe deal cobora un șir nesfârșit de oameni. Veneau la spital sute, poate chiar mii de oameni, erau într-o așteptare tăcută, unii nici nu erau poate bolnavi, veneau doar pentru tine, cerșeau o mângâiere, o vorbă bună, poate și o lingură de mâncare. Aveai timp pentru toți: și pentru copiii care păreau că plâng din nimic, și pentru bătrânii ce păreau lipsiți de puteri și pe care îi trădau spatele, genunchii, vederea și auzul. Veneau femei gata să nască, mișcându-se greoi, caraghios, oftând și de ciudă, și de fericire.

Veneau și tineri cu fețe palide, atinși de ulcere, de ftizie, de boli neștiute are îi măcinau de dinăuntru. Un alt șir era al celor care plecau, dacă nu sănătoși, atunci sigur ameliorați. Te strecurai printre oameni, printre instrumente, printre paturi, printre bolnavi cu agilitatea unei vidre. Îmi zâmbeai, îmi făceai un semn cu mâna, dispăreai de sub ochii mei, reapăreai acolo unde mă așteptam mai puțin.  Apoi în anumite ore, te odihneai prin dans. N-am știut că îți place atât de mult dansul, trăiai pentru el, respirai prin el, te odihneai prin el. Veneai obosită și plecai total refăcută. Dansai singură, cu partener, în grup, dansuri știute, de societate, dar și dansuri pe care le inventai singură, ascultând o melodie doar de tine auzită. Când dansai cu mine, erai atât de ușoară, încât trebuia să te țin de mijloc, să nu-ți iei zborul ca o pasăre. Apoi te duceai în cealaltă sală, recitai, trăiai poezia, te invidiau sincer actorii profesioniști, am avut și eu cinstea să mă aud recitat în câteva rânduri de tine. Doar nopțile erau ale noastre. Prin nu știu ce alt capriciu al Țarului sau al camarilei, acum soții puteau dormi noaptea împreună, nu și ziua, când ne puteam întâlni ca la început, adică de două ori pe săptămână, o dată duminica, când mergeam și la biserică. Aniversarea a zece ani de căsătorie, nu pot spune și de căsnicie, ne-a adus o mare bucurie, nașterea Elenei. Dumnezeu ne iertase, Dumnezeu ne iubea, aveam acum o fată și un băiat, ce își poate dori mai mult o familie?

Mie îmi apăruseră la tâmple primele fire argintii și eu glumeam și spuneam că e pulbere de argint din mină. Nu mai lucram la sare, rămăsesem doar pentru argint  și diamante. Ți-am cumpărat, la prețul pieții, un diamant pe care l-am găsit stingher, timid și la care țineam mai mult ca la orice. Am dat pentru el un costum de general, o sabie și o pungă plină cu pietricele de aur. Aveam acum 43 de ani, eram bărbat trecut deja de prima tinerețe, știam că ne va fi din ce în ce mai greu, tu erai atât de tânără, de plină de viață, că m-am temut să nu par un moșneag pe lângă tine. Iubirea ta m-a salvat, energia ta m-a hrănit și tot mai mult credeam într-un vis care îmi era atât de drag și care s-a repetat, misterios, de câteva ori. Eram două fulgere pe același cer, fulgeram în același timp, dar lumina și energia noastră atât de haotică se împleteau, deveneam o funie de lumină, de foc, eram unul în celălalt, fără putință de a fi despărțiți. Ai vrut să mă liniștești, ai venit la mine și mi-ai spus, uite și eu am început să încărunțesc, am găsit o șuviță cenușie prin păr,     te-am mângâiat și am zâmbit, îți vopsiseși părul pentru a părea mai bătrână, mai aproape și așa de mine.

O vreme te asemuisem cu păsările, nu voiam dintr-o superstiție să te asemăn sau să te confund cu îngerii, acum te asemănam cu florile. Erai un trandafir, un crin, o margaretă, o zambilă, o floare a câmpului, un mac, o cicoare…

Până la urmă am început să cred că ești însăși natura, că te confunzi și te cufunzi în ea. Și te vedeam uriașă, imensă, cotropitoare. Și deveneam un copil căutându-și alinare la pieptul tău.

Când ai dus pentru prima dată mâna la piept și te-ai clătinat, m-am înspăimântat. Nu se putea ca tu să cedezi. Nu era drept, eu trebuia să mor înaintea ta, măcar cu diferența vârstei dintre noi. Medicii ne-au liniștit , sunt ceva mici probleme cu „ceasornicul”, dar nu pare a fi ceva prea grav…

Al tău iubitor soț, Serghei

 

Dragă Soție, Prea iubitoare Mamă, Veșnică Mireasă, Prințesă a Sufletului meu, Înger albastru,

S-au întâmplat multe în ultimul timp. S-au împlinit cei 30 de ani de detenție. A murit Țarul. Urât, cum a și trăit. Ne are pe conștiință. Pe toți: pe cei 5, apoi pe cei 40 care au murit în Siberia, apoi pe noi, ceilalți, cu trupuri mutilate, cu suflete ostenite. Pe voi, soții exemplare, femei unice, pe care a vrut să vă umilească. N-a reușit: s-a umilit el. A plecat urât din această lume, înecat în balele și în sângele lui. A ajuns pe tron Alexandru II, fiul lui. Cum a ajuns pe tron, a dat ucaz să fim eliberați. Ba, mai mult, am primit  și despăgubiri. Numai că, spre surprinderea lui, majoritatea am rămas în Siberia, la Irkutzk, în alte locuri. Aici natura e generoasă: munți, păduri, animale sălbatice, un lac cât o mare, nisipuri fine, pești strălucitori, gustoși, oameni blânzi și credincioși. Ai învățat și am învățat să ne cunoaștem poporul: cu bucuriile, cu necazurile, cu frumusețea sufletului țăranilor, cu stângăciile lor, cu înțelepciunea lor de dincolo de zare. Am mai spus-o: un țăran este mai aproape de natură, de cer, de hotarele universului. El știe stelele de pe cer, constelațiile. Va boteza constelațiile cum îi vine pe limba lui: și astfel apar  carul mic și carul mare, ciobanul cu oile, cumpăna… El știe în calendar fiecare sfânt, botează fiecare lună, îi spune cireșar, sau răpciune, brumar sau gustar. Are limba lată, dar pe ea încap toate cuvintele: știe să înjure, să suduie, să drăcuiască. Dar și să mângâie, să însenineze, să ningă, să plouă, să fie soare sau vânt. De fapt, draga mea, noi ne-am inițiat de trei ori: o dată în timp și spațiu, prin călătoria prin țara noastră uriașă, Rusia, o călătorie care s-a transformat în pelerinaj și chiar martiriu; apoi o călătorie în sufletul poporului, pe care l-am înțeles mai bine și pe care    l-am putut iubi cu patimă. I-am descoperit obiceiurile, portul, limba. A treia inițiere a fost drumul spre Dumnezeu. Am înțeles unde și cât am greșit, unde și de ce am avut dreptate. Și, în fine, dacă mă gândesc mai bine, ca o a patra dimensiune, drumul spre inima ta. Te-am găsit minunată, unică, astrală, veșnic mireasă, prințesă a mea și a întregii Siberii, am fost iremediabil îndrăgostit de tine, ți-am dăruit nopțile mele de dragoste, mirul meu, sămânța mea. Mi-ai dăruit patru copii minunați. Îți sărut mâna și plâng. De fericire și de tristețe. Am mai stat cinci ani la Irkutzk. Toate merg bine: și spitalul, și teatrul, și opera, și hotelul, și mănăstirea. Acum se face un comerț înfloritor cu orice: cu blănuri, cu pietre prețioase, cu mătăsuri, chiar și cu flori. Cu leacuri magice, din grăsime de tigru, din venin de șarpe sau de albină.

Ai obosit și ai hotărât să ne retragem la Voronki, un sat ascuns între păduri, la capăt de lume, în Ucraina care ne devenise dragă după ce Kievul fusese martorul unirii noastre. Acolo era moșia ginerelui nostru Nikolai Arkadievici Kotchoubei, un bărbat priceput, vesel, bun ca azima caldă, poate un pic prea timid.

Și a venit acea noapte de iunie 1863, când stelele s-au oprit din mersul lor și din cer a căzut o ploaie fără nori, din senin. Inima ta generoasă a cedat, iar eu am rămas năuc, pentru că refuzam să cred că poți muri. Nu am plâns, pentru că ochii mei erau arși de pustiuri.

Îmi plângea doar inima, dar lacrimile inimii nu se văd. Și odată cu tine s-a frânt și osia universului. Sper să ne întâlnim cât mai repede.

Nu mă pot sinucide, pentru că atunci aș fi pedepsit și nu m-aș mai întâlni cu tine.

Dar sper să ne întâlnim cât mai curând, frumoasa mea, mireasa mea, prințesa mea… Al tău pentru totdeauna, Serghei

Lucian Strochi