M-AM ÎNTREBAT DACĂ OMUL ARE TRUP ȘI SUFLET ȘI DACĂ DA, EXISTĂ SAU NU UN RAPORT DE INERENȚĂ ÎNTRE CELE DOUĂ ENTITĂȚI; DACĂ NU CUMVA SUFLETUL E UNIC, ETERN ȘI  TRAVERSEAZĂ MEREU ȘI MEREU ALTE TRUPURI; DACĂ TRUPUL POATE FI ADĂPOSTUL PENTRU MAI MULTE SUFLETE.

După șaptezeci de ani de viață terestră, cred că pot da un răspuns cât de cât convingător.

Un om are mai multe trupuri și mai multe suflete. Omul năpârlește de mai multe ori în viață. În fond, dacă toate celulele noastre  se schimbă o dată la șapte ani, înseamnă că un om care are 84 de ani, a locuit în 12 trupuri, case, cuiburi, tipare – spuneți-le cum vreți.

Se produc schimbări importante, începând cu copilăria și terminând cu bătrânețea. Dinții, părul, oasele, mușchii, glandele apar și dispar, se modifică, își schimbă raporturile. Omul e un sistem semideschis (sau semiînchis). Celulele mor, se schimbă, se înmulțesc, apar și dispar.

Cu sufletul e și mai complicat. Dacă un copil e  pus să deseneze un om, o va face cu o oarecare aproximație. Dar nu va reuși să picteze sufletul. Pentru că nu știe cum arată. Pentru că nu știe nici ce e, cum e…

Cred, sunt convins de acest lucru, că omul, orice om, are două suflete. Unul al său, personal, care îl însoțește întreaga sa viață ca o ardere, ca un ghem de energii, ca vibrații și un al doilea suflet, etern, mereu în căutarea sufletului pereche. Acest suflet se poate întrupchipa mereu, își găsește mereu altă gazdă, așa cum ar închiria o cameră la hotel.  Și își caută sufletul pereche. Pentru acest suflet nu există nici timp, nici spațiu, nicio lege pământeană, cum ar fi legea gravitației.

M-am întrupchipat acum în cel ce este îndeobște cunoscut ca fiind Regele Ferdinand I, Regele României Întregite, Regele României Mari. Existența mea terestră e cuprinsă între 12/24 august-1865 și  20 iulie 1927.

Am fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914  până la moarte.

Numele meu complet la naștere: Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern – Sigmaringen.

Am fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern- Sigmaringen și al Infantei Antonia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a a Portugaliei. Ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Copilăria și adolescența mi-am petrecut-o la Sigmaringen.

Studii gimnaziale și liceale le-am făcut la Dűsseldorf.

În 1885 am terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de sublocotenent în cadrul regimentului de gardă  de la Curtea Regală a Prusiei.

Am urmat studii la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe politice și Economice din Tűbingen, absolvite în 1889.

În 1889 am devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și a fratelui meu mai mare, Wilhelm. Din acest moment m-am stabilit în România, unde mi-am continuat cariera militară, fiind înaintat până la gradul de general de corp de armată.

M-am căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a Mariei Alexandrova Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Am devenit Rege al României din 10 octombrie 1914 sub denumirea de Ferdinand I.

Am fost încoronat la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia ca Rege al României Mari.

Am murit la 20 iulie 1927 la Sinaia, în urma unui cancer galopant de colon. Am fost înmormântat la Curtea de Argeș.

Eram un tânăr prezentabil, deși „destul de lipsit de grație, extrem de timid și penibil de tăcut” (așa mă vedeau contemporanii). Deși am urmat Academia de Război din Kassel și am fost  doi ani în armata germană, eram mai mult atras de Biserica Catolică și de cărțile mele de botanică.

Vorbeam limbile engleză, franceză, rusă, germană, română, latină, elină, ebraică, având talent la limbi străine și o memorie foarte bună.

Vasile D. Păun, profesorul meu de română, fost Director al Liceului „Gheorghe Lazăr” din București, a scris despre educația mea:

„Nu înconjurat de dascăli aduși acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog, ci trimis la gimnasiul public, ca și Împăratul de acum al Germaniei, ca și Regele nostru, nu în trăsură, ci fie cât de rea vremea, pe jos, fără mănuși iarna și fără umbrelă de soare vara; supus acasă la disciplină militară; sculat la șase dimineața, băgat într-o baie rece, la aceeași temperatură tot timpul; hrănit, negreșit mai bine decât un spartan, dar îndestul de frugal; ținut departe de toate petrecerile cari i-ar fi umplut mintea cu vedenii deșarte și inima de doruri sterpe; obișnuit a dispune de sume foarte neînsemnate de bani, dați lunar, cheltuiți cu rost, pe lucruri trebuincioase și justificați până la cel din urmă pfennig; privegheat, apoi, de ochii neînduplecați a doi pedagogi, unul civil și celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu îi era dat   s-o vadă decât la Sigmaringen, de trei ori pe an: la Crăciun, la Paști și în vacanțele de vară; deprins, în sfârșit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale A. Sale Regale, Principele Carol-Anton: „Nu-i destul că v-ați născut principi, ci trebuie să munciți ca să dovediți că meritați titlul vostru.””

Cu și fără voia mea, viața mi s-a împletit cu istoria României.

La 14 martie 1881 România devine regat, iar domnitorul Carol este proclamat rege, încoronat la 10 mai 1881. Am făcut  cu această ocazie prima mea vizită în România.

La 14 martie 1889 Senatul României a votat o moțiune de „a înscrie în apelul său nominal pe al doilea fiu  al A. S. R. Principele Leopold, Principele Ferdinand, cu următorul titlu „Alteța Sa Regală Ferdinand, Principe al României, moștenitor prezumtiv al Coroanei”.”

 

La 27 martie 1889, am trimis de la Cannes o scrisoare de răspuns:

„Să fiți bine convinși că toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire către țară, pe care mă voi sili a o servi din toate puterile mele, luând călăuză pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă de frumoasele amintiri ce au lăsat și având neîncetat sub ochi nobilul exemplu al regelui Carol I. Astfel sper a corespunde încrederei și așteptărilor poporului român.”

La 17 aprilie 1889, primul ministru Lascăr Catargiu a trimis  Regelui Carol I raportul nr. 705, prin care se cerea aprobarea pentru publicare în Monitorul Oficial a „celor 4 acte relative la regularea succesiunei la Tron din 1880 (…), precum și a scrisorii A.S. Principelui Guillaume, principe ereditar de Hohenzollern, din 29 Decembre 1886, care completează aceste acte.”

Potrivit Constituției, nu eram nevoit să trec la ortodoxism, dar urmașii mei aveau să fie botezați în religia ortodoxă.

Am sosit în România la data de 19 aprilie 1889, îmbrăcat în uniforma de sublocotenent al Regimentului 3 Linie, fiind întâmpinat la Gara de Nord de majoritatea oficialităților statului, în frunte cu Regele Carol I și regina Elisabeta.

Prima mea iubire a fost Elena Văcărescu. Era agreată de regina Elisabeta. Mai mare ca mine cu un an, uimise pe toată lumea cu maturitatea gândirii și a talentului său. M-am îndrăgostit fulgerător de ea. Nu era ceea ce se numește o frumusețe clasică. Asta la prima vedere. Când vorbea, se înfrumuseța, avea o frumusețe de tip havuz. Recita foarte bine, scria și mai bine. Era dintr-o familie celebră; fiică a diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, era nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu. Mi-a mărturisit:

„Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară; Mama mea aparținea și ea unei vechi familii de boieri – Fălcoianii – prezenți în toate cronicile de altădată ale Valahiei.”

Când am cunoscut-o, publicase deja două cărți: Chants d’Aurore în1886 și Le Rhapsode de la Dâmbovița în1889.

În 1890 ne-am logodit. Complicele nostru a fost Regina Elisabeta care ne iubea pe amândoi și credea că suntem un cuplu ideal.

Atunci, la logodnă, Elena a rostit cuvinte de neuitat:

„Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată nici un alt bărbat nu se va apropia de mine atâta timp cât voi trăi.  Și nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ.”

Elena va fi singura femeie pe care am iubit-o până la uitarea de mine.

Dar s-au repezit toți asupra noastră: mai întâi Lascăr Catargiu, care era președintele Consiliului de miniștri și care i-a spus tăios Regelui: „Maiestate, aiasta nu se poate!”

Apoi ceilalți miniștri, oamenii politici. Și cei din familia Hohenzollern care nu doreau „ca sângele lor să se amestece cu sânge străin de o Casă regală.”

Apoi Der Onkel și cei din camarila sa. A dat dispoziție ca logodna să fie anulată, draga mea Elena exilată în Italia și apoi în Franța, eu am fost trimis spre „liniștire” la castelul din Sigmaringen, și chiar Regina Elisabeta, drept pedeapsă pentru implicare, a fost trimisă la reședința familiei din Neuwied. Un uragan de ură și de nedreptate s-a abătut asupra mea.

Am vrut să mă sinucid, dar n-am făcut-o, nu din frică, ci pentru că nu am fost sigur că, dacă m-aș fi sinucis, bunul Dumnezeu mi-ar fi îngăduit să o întâlnesc în lumea cerurilor pe iubirea vieților mele.

Despărțiți brutal de oameni, neputând să o mai revăd, am urmărit febril, cu imensă bucurie activitatea excepțională, culturală, socială, politică a inegalabilei mele logodnice de-a pururi.

După prima carte Chants d’Aurore  premiată de Academia Franceză, au urmat volumele de versuri L’âme sereine,  Lueurs et Flammes,   Le Jardin passioné,   La dormeuse éveillée,   volume de prelucrări folclorice  Le Rhapsode de la Dâmbovița,   Nuits d’Orient,   Dans l’or du soir, ultima apărută în anul morții mele.

A mai scris romane: Amor vincit, Le sortilège  (1911) și cărți de memorialistică: Cobzarul, Stana.

Iar sufletul meu a citit și cărțile scrise după trecerea mea prin această lume: Memorial sur le mode mineur  și Le roman de ma vie, Pe urma dragostei.

Târziu, foarte târziu, postum, i-au fost editate scrierile și în limba română: Scrieri alese. Țara mea, Memorii și Hoinari prin țara zânelor.

Lucian Strochi