Despre ea au scris oameni de seamă: „Toate popoarele cuprind în cadrul vieții lor sufletești ceea ce s-a scris de persoane aparținându-le în alte limbi.” (Nicolae Iorga); „N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (…). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc. (…) O asemenea personalitate onorează două literaturi.” (Camil Petrescu); „… ne putem minuna de sensibilitatea exponențială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul și cu versul, el însuși acțiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei patrii, pentru ea, omniprezentă.” (Șerban Cioculescu); „Descendentă în linie directă din spița glorioasă a Văcăreștilor – poeți (nepoată a lui Iancu, autorul „Primăverii amorului”, Elena Văcărescu a încheiat șirul strămoșilor care au răspuns, cu pana și inima, celebrului „Testament” al lui Ienăchiță. Prin opera literară cât și prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste și cu ambiție, de la vârsta adolescenței la octogenat, în slujba culturii române și afirmării spiritului național dincolo de meridianul locului. ” (Ion Stăvăruș).

A studiat la Sorbona filosofia, estetica, istoria, arta poetică,  avându-i ca profesori pe Leconte de Lisle, Jose-Maria de Heredia și Sully Prudhomme.

Theodor Văcărescu general, mareșal al Palatului, unchiul ei, a  introdus-o la Palat, Elena devenind domnișoară de onoare a Reginei Elisabeta.

Carmen Sylva era răvășită de moartea unicei fiice, Mărioara. A avut chiar ședințe de ezoterism cu Elena. A iubit-o pe Elena ca pe propria sa fiică.

Atunci când ne-am despărțit, Elena mi-a scris această scrisoare pe care am udat-o cu lacrimi:

„Tagi Guagi mult iubit, Ferdinand scump,

Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec, copleșită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mintea și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt copleșită acum. Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele, la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră e atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină? Mi-e așa de teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”

Și tot atunci mi-a dăruit două poezii, pe care le-am păstrat în caseta mea cu bijuterii:  „SONET Ce năzuiesc în tine să aflu nu-i beție / Nici potolirea vreunui dor greu, nesăbuit. / Vezi mâna mea nu arde când mâna ta o-mbie / Nici fruntea-mi nu-i fierbinte când gura ți-a simțit. // Eu nu știu dacă bolta-i de-azur sau plumburie / Căci ochii-mi mângâierea din ochii-ți n-au cerșit; / Dar  inima-mi, în preajmă-ți e-n dulce lenevie, / De parcă tot ce-odată dorise s-a-mplinit. // Neîndoios mulți poate    cerca-vor să citească / În inima ta, carte ce n-am deschis-o eu. / De le vei da extaze, delire și-ncântare. // Ducându-i, lin, de mână, pe dulci și verzi cărări / Ci eu, cu calm-ți zâmbet, aș prefera mereu, / Un paradis departe,   ca-n visuri, să-mi mijească.”

„DRAGOSTE ETERNĂ. Eu te-am iubit  întotdeauna. Din liniștitul început / Și până-n ceasul de acum, mai sumbru și mai învrăjbit / Ca un refren ce te subjugă, și-l tot repeți deși-i știut / Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi mi-a dăruit. // Te voi iubi întotdeauna. Din ceasu-acesta    care-mi scapă / Și până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios / Își va goli clepsidra toată, la cea din urmă-a mea etapă / În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos. // Iar mai departe, sub țărână, în care trupu-o să coboare, / Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând / Iar cei ce calcă cenușa cu inima nepăsătoare / De-o fi pe nume să mă cheme, sub pași mă vor simți vibrând.”

A eternizat momentul despărțirii și mai ales reacțiile mele în Jurnal: „Își stăpânește hohotele de plâns, își sprijină fruntea deznădăjduit, pe umărul meu (…) În clipa despărțirii, am strigat: „Doar România  și viitorul ei contează. Vei fi un rege mare! Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic.” ”

În salonul patronat de ea au fost oaspeți scriitori și oameni de seamă ai vremii precum: Victor Hugo, Marcel Proust, Anatole France, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt.

A fost laureată de două ori cu Premiul Academiei Franceze.

A tradus din Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea…

Piesa de teatru Cobzarul din 1912 a fost jucată la Opera din Paris.

A fost Secretar general al Asociației române de pe lângă Societatea Națiunilor. A colaborat la Geneva cu Nicolae Titulescu, iar din 1922, membru permanent cu drepturi depline în Prezidiul Comisiei de Colaborare Intelectuală, patronat de Societatea Națiunilor.

În 1924 a participat la Înființarea Institutului Internațional de Colaborare Intelectuală.

A primit, din partea Președintelui Republicii Franceze, Ordinul Legiunea de Onoare în 1927.

A fost prima femeie primită în Academia Română. Am asistat la discursul ei de recepție, retras în umbra lojii mele:

„Născută din cel mai curat pământ  românesc, crescută generații după generații în volbura veacurilor românești, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…) Îmi iubesc țara pentru toată originalitatea ei autentică din care s-a plămădit propria-mi originalitate(…) Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc și am servit în lume expansiunea sufletului românesc (…) Am învățat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc.”

A fost singura femeie cu rang de ambasador în istoria Societății Națiunilor.

A fost membră a delegației României la Conferința de Pace de la Paris din 1946.

Am corespondat prin scrisori până la trecerea mea în eternitate.

Nu a fost căsătorită niciodată.

A mai trăit în această lume încă 20 de ani după mine.

Un crater de pe Venus îi poartă numele.

Am amintit toate acestea pentru că o asemenea femeie nu a fost considerată demnă de a-mi fi soție, a fost declarată persona non grata și nu s-a putut întoarce în țara sa decât mai târziu, peste ani de la exil și atunci într-o atmosferă de reală adversitate.

Trebuie să mai mărturisesc ceva: credeam că nu voi mai putea iubi fizic pe cineva. Și atunci am încercat o terapie ciudată, pe care am numit-o purificare prin maculare.

Am cunoscut o femeie, pe numele ei adevărat Maria Mihăescu. O curtezană de lux.

Sufletul meu era dat. Voiam să dau libertate trupului.

I s-a spus Mița Biciclista și chiar Mița Cotroceanca, asta după ce relația noastră a început să fie comentată.

Adevărul e că Mița devenise o femeie legendară. A fost curtată de trei regi, de Manuel al Portugaliei – care a și cerut-o de nevastă și ea l-a refuzat pentru că îl iubea pe doctorul Nicolae Minovici. Am mai fost eu și regele Leopold al Belgiei.

Dar ea s-a iubit și cu artiști, cu Nicolae Grigorescu, care voia să-i facă un nud, cu Octavian Goga, care i-a scris două poezii… A fost iubită de ziaristul George Ranetti, care, refuzat, i-a pus porecla de Mița Biciclista.

Mița a fost prima femeie care pedala de zor prin București. A fost prima femeie care a făcut baie în bikini la mare.

Era tunsă scurt, avea ochii verzi-albaștri (de culoare variabilă – așa spunea, alintându-se), nu avea mai mult de 1,60 metri. Cineva vorbea de zulufii ei negri. În realitate avea părul blond. Purta pantaloni de catifea mov, strânși pe picior, purta o bluză corai, ghete înalte, roșii și o caschetă de mătase albă, înfășurată într-un voal alb, în care erau înfipte două ace mari, la capăt cu perle, à la Madam Butterfly.

Dacă ar fi trăit numai în Franța, ar fi fost poate o George Sand. A eșuat într-o căsătorie cu generalul Alexandru Dimitrescu. A trăit încă 41 de ani după trecerea mea la cele veșnice.

A mai rămas casa, de fapt un palat construit în stil art nouveau, care m-a costat vreo patru milioane atunci. Bineînțeles că s-a lucrat cu interpuși, deși toată lumea știa adevărul.

Mi-a plăcut să fiu cu ea în intimitate, știa bine franțuzește, nu era vulgară, nici exagerată, era firească și își depășise în mod natural condiția modestă.

Mânca în fiecare zi la Athenée Palace, se coafa la cel mai scump coafor de pe Calea Victoriei, avea trăsură și mașină coupé. După război, când generalul nu mai era general, l-a pus să cerșească. A murit în mizerie, în întuneric și frig, într-o cămăruță din casa ei somptuoasă.

De fapt, aș fi vrut, pentru a o uita pe Elena, să mă iubesc fizic  cu o femeie simplă, poate o servitoare sau o țărancă, să vulgarizez premeditat iubirea. N-a fost să fie…

Așa că a trebuit să mă întorc la obligațiile mele, pentru care fusesem născut, crescut, educat.

În primul rând trebuia să mă însor, să am copii, mai ales băieți, apoi să aștept decesul unchiului meu, pentru a ajunge rege.

Aleasa Lor, (nu și a mea, eu alesesem o dată!), avea să fie Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha. Mă însuram cu întreaga Europă: Maria era pe jumătate rusoaică, pe jumătate englezoaică, cu rădăcini germane (era mai Hohenzollern decât der Onkel și cu mine, căci ea ținea de ramura protestantă, de Berlin, iar noi eram catolici).

Logodna a avut loc în vara lui 1892.

Regele Carol I a făcut o vizită la Londra, s-a întâlnit cu ducele de Edinburgh, tatăl Mariei, apoi cu regina Victoria. A primit Ordinul Jartierei. Noi ne-am cununat de trei ori, având căsătoriile: civilă (în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel, mareșal al  Curții imperiale. Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei este primul dintre martorii care semnează actul de căsătorie); catolică (religia mea) care a avut loc la catedrala orașului, Maria fiind dusă la altar de tatăl ei, ducele de Edinburgh, și protestantă (religia Mariei) oficiată în unul dintre saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.

Carol I ne-a urat „Honigtag” (o zi de miere) dar noi, cuplul regal, am  petrecut o lună de miere la castelul Krauchenwies din Bavaria.

De aici am plecat la Viena,  vizitându-l pe împăratul Franz Josef. Din cauza problemelor cu memorandiștii, am traversat Transilvania noaptea,  cu luminile trenului stinse. La Predeal am avut însă o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei.

Spre plăcuta mea surpriză, Maria a fost primită foarte bine de români.

„Românii sunt latini. Vorbesc cu inima și cu mâinile. Din primul moment o adoptă pe Maria. În spatele acestei spontaneități afective se ascunde ceva mai profund. Începutul, poate, al unui sentiment monarhic profund în România.  După aproape treizeci de ani de monarhie prusacă serioasă și competentă, dar care duce lipsă de imaginație, a venit în sfârșit momentul  pentru o regalitate care vorbește sufletului. Este un dialog care, între Maria și poporul român, va continua, în ciuda vicisitudinilor istorice, timp de patruzeci și cinci de ani.” (Guy Gauthier. Missy, regina României)

În 1896 Eu, Ferdinand, și Maria am  reprezentat familia regală la festivitățile prilejuite de încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Maria scria despre acest eveniment:

„…am realizat că acesta  a fost un episod pe care nu-l voi mai trăi niciodată în această viață. Era sfârșitul visului. Întoarcerea la datorie și obligație nu a fost ușoară. Totul părea mic, plictisitor, ponosit, înghesuit, neinteresant; viața plată, perspectivele cenușii. Unica bucurie reală a fost să-mi revăd copiii, dar, după o petrecere îndelungată, chiar și propriii copii pot părea puțin străini.”

Lucian Strochi