În 1896 Carol I a decis numirea principesei Maria în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori devenit  Regimentului 4 Roșiori „Regina Maria”.

În 1897 am trecut printr-un moment de mare cumpănă: m-am îmbolnăvit grav de febră tifoidă. Maria a luptat pentru sănătatea mea, ca o îndrăgostită adevărată, ca o leoaică: „Se va bate pentru că știe că acest om, mai mult complice afectuos decât un soț iubitor, este cheia destinului său.”

Ne-a unit, poate curios, dragostea. Nu între noi, ci dragostea pentru Țară și pentru copii. De fapt, ne-am iubit cu cel de al doilea suflet, e drept, cel etern.

Dar iată-ne copiii într-un arbore genealogic inedit: CAROL II (15 octombrie 1893 – 4 aprilie 1953) rege (8 iunie 1930-6 septembrie 1940). Căsătorit cu: Ioana Maria Valentina Lambrino (Zizi) la 31 august 1918 la Odesa. Au avut un fiu, pe Mircea Grigore Carol Lambrino; Prințesa Elena a Greciei și Danemarcei. (21 martie 1921). Fiu: Mihai I al României; Elena Lupescu (3 iunie 1947).  S-a numit Carol Caraiman între 1925-1930; PRINCIPESA ELISABETA (LISABETA) – 12 octombrie 1894 – 14 noiembrie 1956, Regină a Greciei (1922-1924); PRINCIPESA  MARIA (MIGNON) – 6 ianuarie 1900 – 22 iunie 1961, Regină a Iugoslaviei (1922 – 1934) Copii: Regele Petru II al Iugoslaviei, prințul Tomislav și prințul Andrei; PRINȚUL NICOLAE (NICKY) – 3 august 1903 – 9 iunie 1978, membru al regenței (iulie 1927 – iunie 1930). Căsătorit cu: Ioana Dumitrescu –Doletti; Thereza Lisboa Figueira de Mello; PRINCIPESA ILEANA – 5 ianuarie 1909 – 21 ianuarie 1991. Căsătorii: Arhiducele Anton de Habsburg. Copii: Ștefan, Dominic, Maria Ileana, Alexandra, Maria Magdalena, Elisabeta; Ștefan Isărescu;   din 1967  – Maica Alexandra – fondează  mănăstirea Schimbarea la Față din Ellwood City Pennsylvania, SUA; PRINȚUL MIRCEA 3 ianuarie 1913 – 2 noiembrie 1916 – mort de febră tifoidă.

Nu am fost părinți buni. Prea toleranți, prea visători… De altfel, Regina scria în Jurnalul ei: „…nu aveam fire de pedagog. De fapt, mă trăgea inima să fiu prea îngăduitoare; am avut întotdeauna groază de orice fel de tiranie sau constrângere și mi-a fost cu neputință să înving groaza ce aveam de a dojeni. (…) Mărturisesc că multe din dezamăgirile și chiar din dezastrele vieții mele pot fi atribuite acestei neputințe înnăscute de a certa sau a dezaproba.”; „Nando se ocupă de timbrele lui și de regulamentele militare lăsând educația copiilor pe seama primei persoane care insistă să o facă. La el groaza de a nu face ceva ce nu se cuvine îl împiedică să facă Lucrurile pe care ar trebui să le facă.”

Relațiile mele cu Regina au fost dintre cele mai complexe. Aș putea spune că am fost, în primul rând, foarte buni prieteni. Aveam aceleași gusturi, aceleași idealuri. Dar să o las mai întâi pe Regină să definească relațiile dintre noi: „Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiectiv: România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată  intențiile cele mai bune și sunt convinsă că și poporul știe acest lucru.”; „Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme asupra cărora cădeam de acord.”; „Din pricină că fusese prea îndelungat subjugat și apăsat, regele Ferdinand avea nevoie adesea să fie înviorat și întărit. Felul meu de a fi îi insufla curaj și nădejde. În ceasurile de îndoială, găsea în mine o încredere de oțel, pe care singur n-o avea. Mână în mână, eram mai puternici. Nu era în firea soțului meu să mă recunoască în văzul tuturor ca pe o colaboratoare (…) Dar avea încredere în mine, eram o tovarășă plină de veselie, uneori cam nesupusă, care însă niciodată nu-l dezamăgea. Afară de aceasta, menirea și țelurile noastre erau aceleași și trăiam amândoi pentru același ideal: binele țării noastre. Aceasta ne făcea răbdători unul față de altul și ne insufla fiecăruia îngăduință pentru cusururile celuilalt.”  Mi-a spus-o într-o zi: „…ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim!”

Interesant mi s-a părut cum o vedeau ceilalți, românii și străinii, în diferite momente ale vieții ei și ale istoriei noastre: „Anii trec și Maria, care a devenit una dintre cele mai frumoase și titrate prințese din Europa, se apropie de vârsta fatală la care trebuie să te gândești la viitor. Viitorul pentru o tânără de rangul ei este cuprins într-un singur cuvânt: căsătorie. În acea epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente, ci de politică. Maria va trebui să se încline în fața sorții obișnuite. Pentru ea, având un caracter atât de ferm, va fi o rană care nu se va cicatriza decât după mulți ani. Maternitatea și apoi politica  vor fi într-un fel substitute  ale dragostei neîmplinite.” (Guy Gauthier. Missy, regina României); „Părerea obișnuită este că (Ferdinand) era sub influența Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus la gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură. Chiar personalități mai puternice în apropierea lui l-au putut influența, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă, de vie  ca a Suveranei. Însă o adevărată, o decisivă influență dânsa nu putea exercita, fiindcă legătura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau  departe și străini unul de altul. În tinerețile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă împărtășită.” (I. G. Duca); „Ovațiile adresate noii Regine în parlament erau sincere. Publicul era conștient că loialitatea fermă a Mariei față de cauza Aliaților a fost cea care îl sprijinise și va continua să îl sprijine pe soțul ei de origine germană. Ca Principesă Moștenitoare, fusese populară; ca Regină, era și mai iubită.” (Prințesa Callimachi) „Regina Maria este de două ori aliata noastră, o dată prin naștere, iar a doua oară prin inima ei.” (Ministrul Franței la București, contele Saint-Aulaire); „În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea  și, ceea ce este fără îndoială cel mai greu,  depășește oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare,  pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regină nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut  pentru o suverană a cărei îndrăzneală  aduce a invulnerabilitate.” (Ministrul Franței la București, contele  Saint-Aulaire); „Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă, oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România…” (Robert      D. Kaplan, Fantomele Balcanilor); „Se spune  – și nu erau departe de adevăr – că ea era adevăratul bărbat al familiei regale române. În cercurile oficiale se știa foarte bine că în momentul în care armatele germane victorioase, dar puțin numeroase (1917), încercau să impună pacea României, doar ea a declarat că onoarea și interesul obligau să se lupte până la capăt, că făcuse eforturi supraomenești pentru a împiedica tratativele, dar că fusese totuși nevoită să cedeze în fața politicienilor români. În Franța au fost apreciați întotdeauna oamenii îndrăzneți, de orice sex ar fi, ceea ce explică popularitatea reginei Maria încă de la sosirea în țara noastră.” (Generalul Mordacq, Șeful Cabinetului Militar al primului ministru Clemenceau); „Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine.  Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria  pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau  și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat  aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război  și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat monstruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.” (Constantin Argentoianu: Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri); „Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie.” Patriarhul Miron Cristea în discursul de adio din 1938: „În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit viața intens.”

Am cooperat perfect atunci când a fost vorba de interesele Țării. Maria m-a caracterizat exact: „Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot…Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și, cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat, în plus, eu sunt acolo ca să-l ajut să lupte și pot să spun că sunt un bun câine de pază.”

Emoționantă și pilduitoare e declarația testament a Reginei:

„Țării mele și Poporului meu,

Când veți citi aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină.

Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniștea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine: eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină, și am îmbrățișat o nouă naționalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă.(…)

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește; abia după ce moare este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimii mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt; mai târziu am devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.(…)

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită  și pricepută…”

De fapt, ne-am certat groaznic, furtunos, crâncen, o singură dată și recunosc că ea avea atunci dreptate.

Era după semnarea armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917.

Eram patru: Regina Maria de o parte, Eu, Ion I. C. Brătianu și Barbu Știrbey de cealaltă parte.

Povestește Maria: „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale (…) nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcăliciul lor. Regele a izbucnit într-o furie cumplită și dacă ar fi fost un om din popor, cu siguranță că m-ar fi bătut.”

Regina Maria a continuat, de față  cu Ion I. C. Brătianu și Barbu Știrbey, adresându-mi-se: „Trebuie să ți se spună odată că cei din jurul tău (…) te-au prins într-o plasă de dezonoare după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare. (…) Pentru că oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele punându-ne semnătura pe condamnarea noastră la moarte.”

Știrbey a apreciat că, deși Regina „judeca absolut corect”, în unele privințe era nedreaptă față de Rege cerându-i „să opună singur rezistență, pentru că Maiestatea sa nu putea reuși dacă nu era susținut de … oameni responsabili”.

Maria i-a replicat: „…în această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt regina unor lași!”

În Consiliul de Coroană din 3 martie 1918, principele moștenitor Carol afirma și el: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace-njositoare.”

Miza era cu adevărat uriașă: trebuia să cumpănim între viitorul acestei țări și prezentul crud, sângeros, costând sute, mii de vieți. Regina a învins: nu am semnat pacea. Și asta a permis să fim până la urmă, în tabăra învingătorilor, iar România să fie întregită, Mare.

A cântărit însă și ceea ce văzusem pe front, în tranșee, atunci când ne refugiaserăm în Moldova:

„…soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee,  i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru.”

Pe de altă parte, Maria i-a spus lui Marghiloman:

„Când țăranii s-au strâns în jurul meu plângând, sărutându-mi mâinile și plângându-și soarta, eu le-am spus că nu consider aceasta un rămas-bun definitiv, că mai sunt încă speranțe și că ultimul cuvânt va fi spus de tunurile Aliaților.”

Regina este o femeie frumoasă, niciun bărbat privind-o, nu poate rămâne indiferent.

Am iubit-o cu furie, din prima clipă.

Dar ea a simțit că prin ea, iubeam nebunește o altă femeie. Nu  m-a iubit, dar m-a respectat. Între noi a fost, inexplicabil pentru unii, o mare și sinceră prietenie.

Nu s-a putut opune: jocul dinastic trebuia respectat.

De altfel, atunci când i-am pus pe cap coroana, am realizat că fac un act de dreptate și de recunoștință.

Fără Maria, eu nu aș fi fost încoronat la Alba-Iulia și nu aș fi văzut, ca Suveran, formidabila defilare de la București.

Lucian Strochi