I-AU SPUS ÎNTÂI SILVIA, PENTRU CĂ LI S-A PĂRUT PUTERNICĂ, MISTERIOASĂ, TĂCUTĂ, ENIGMATICĂ ȘI PLINĂ DE VIAȚĂ, CA O PĂDURE.

Apoi cineva a adăugat și LIA, poate după numele vreunei iubite secrete a nașului, poate după ciocârlia pe care nu o vezi când zboară, pentru că, se spune, e singura pasăre care zboară doar în sus.

Se născuse la Cluj, oraș puternic, cu mulți intelectuali, cu locuitori care iubeau cărțile și spectacolele, muzica și dansul.

I-ar fi plăcut sportul, gimnastica îndeosebi, dar fetele nu prea erau încurajate să facă sport. Așa că a ales să facă dans, adică balet, balet clasic; era mlădioasă, părea să curgă precum un val, ochiul aluneca pe ea, mâinile erau o prelungire a gâtului, gâtul a trupului, trupul a picioarelor.

Îi plăcea să fie lebădă; „Știi – îi spunea mătușii sale Elena Penescu Liciu – gâtul de lebădă are mult mai multe vertebre decât cel de girafă”; și a vrut să fie lebădă și a fost lebădă plutind pe lac, adică pe scenă, la Cluj, la Leningrad sau la Moscova.

Elena Penescu îi găsise un anume mușchi la picior, pe lângă cvadricepsul femural, în spatele lui, un mușchi care apare dezvoltat doar la unii oameni și care îți permite să fii un foarte bun dansator, asigurându-ți forța și echilibrul necesare.

Era mândră de nepoata ei și sigură ca va fi cândva o prim-solistă a Operei Române, o balerină cum puține vor mai fi fost vreodată.

Apoi Silvia a plecat la specializare la Leningrad și după aceea la Moscova. Și-a dat seama că, pentru a fi cel mai bun, îți trebuie, pe lângă talent, și muncă, muncă fără odihnă, până la epuizare. Știa de frumusețea acestor mari orașe mai mult din albume decât din văzute și auzite.

N-a debutat în Lacul Lebedelor, ci în Faust, la exact 20 de ani și tot 20 de ani a fost prim-solistă a Operei din București. A interpretat majoritatea rolurilor din baletele clasice, dar, spre finalul carierei, a abordat și dansul contemporan…

Era celebră, cu adevărat o vedetă. I se aduceau coșuri cu flori și  cu fructe exotice, îi plăceau trandafirii, roșii și albi, îi plăceau merele, poate și pentru că îi plăcea povestea Albei ca Zăpada; primea coșuri cu sticle de șampanie și vinuri dintre cele mai alese.

Primea poeme, unele chiar reușite și nu o dată bijuterii, brățări și brelocuri. Călătorea mult, din Australia  în SUA, din Rusia în Italia, din Grecia în Franța, din Polonia în Bulgaria. Avea multe partenere, colege, prietene,  lucru curios într-o lume a concurenței acerbe, unde un zâmbet nepotrivit poate aduce trădarea sau chiar ura: Elena Dacian, Magdalena Popa, Alexa Mezincescu, Ileana Iliescu, dar și parteneri formidabili precum Gabriel Popescu și Gelu Barbu.

Eu nu sunt decât un modest cronicar și datele pe care vi le prezint acum sunt dintr-o posibilă monografie pe care sper să o realizez cândva.

Nu-i plăcea să i se spună Irinel, din două motive: Irinel e nume de băiat și eu sunt femeie până în vârful poantelor și apoi mai e un cântec stupid cu „Poștărița Irinel”.

Dar lumea îi spunea așa și nu a mai avut ce face. Și apoi numele nu e cel mai important lucru…

…Ștefan Popa se născuse sub imperiul cifrei patru, la 26 aprilie 1922, unii spun că la Caporal Alexa, alții la Cherechiu, ambele în județul Arad, dar de fapt era aceeași localitate. Și a murit sub cifra patru, în 2002. Numele lui are tot cifra patru în litere (Popa), iar părinții săi fuseseră declarați chiaburi pentru că aveau de patru ori patru hectare de pământ, după cum în 1944 se transferă la Facultatea de Litere și Filozofie. Peste patru ani, absolvă facultatea. Debutează în 1964 (4x4x4) cu Cartea mareelor. A fost Redactor și Redactor-șef la Secolul XX (4×5), iar în anul 2000 debutează ca prozator cu volumul T de la Trezor. Și tot patru ani a fost senator. Are 16 volume de poezie; s-a căsătorit la 8 aprilie… A fost căsătorit 44 de ani cu Silvia Lia… Simple coincidențe, nu?

Ștefan era spătos, puternic, incredibil de puternic, ca un docher      – spunea cineva.

Oamenii mari nasc legende. Unii spun că cei doi s-ar fi cunoscut la un bal de binefacere. Era un bal ciudat, artiștii fraternizau cu spectatorii, adică intelectualii cu proletarii sau chiar cu țăranii. Era vremea când, după model sovietic, o doctoriță se căsătorea cu un tractorist, iar un academician cu o colectivistă. S-a tras la sorți cine cu cine să danseze și cei doi au nimerit același număr: 4.

Au dansat o noapte întreagă, dansul s-a prelungit până la șosea, până spre dimineață, când se îmbujoraseră și zorile, Silvia se făcuse mică la pieptul lui, era intimidată, cucerită, i se părea că pieptul lui miroase a lapte proaspăt muls, dar și a fân abia cosit. S-au privit adânc în ochi, ea avea ochi imenși, superbi, te puteai îneca în ei, nu și-au făcut promisiuni, dar, din acea noapte, știau că nimeni și nimic, nici măcar moartea nu îi va despărți.

El credea că dansează cu o umbră, apoi cu un înger, apoi cu o rază sau o aureolă.

Era atât de ușoară, încât se simțea și el imponderabil. Dacă ar fi vrut, Silvia l-ar fi ridicat ușor deasupra pământului și dansul lor rotit, stelar, galactic, primordial ar fi continuat. Atunci dansând, i-a scris în minte acest sonet: „SONETUL DANSULUI PRIMORDIAL.  Iubito, suntem raze toarse-n funii /  Și focul ne unește, ne desparte /  Ca pagini albe din aceeași carte, /  Ca cele două fețe ale lunii…//  Un dans solar, pe cioburile sparte, / Pe jar arzând, de la facerea lumii; / Pulberi astrale, chipul sfânt al humii: /  Suntem întreg, cum suntem vie parte. //   Rotindu-ne-n eternele spirale, /   Pășim în ritm păgân pe-a vieții cale, /   Visând mereu aceleași străvechi ruturi. //   Suntem un zbor ciudat, de flori și  fluturi: / Aripi sau pleoape, mâini sau ochi, petale, /   Același cer albastru  spre-nceputuri…  

Se bucura că ea nu știe nimic despre el, că e poet, când va afla se va bucura, îl va privi cu alți ochi. El gândise: „Nimeni și nimic, nici măcar moartea, nu ne va despărți.”

Ea îi citi gândul și îi șopti, ca și cum ar fi citit înfiorată dintr-o carte sfântă: „Nimeni și nimic, nici măcar moartea, nu ne va despărți.”

Și mai șopti, îngândurată, de parcă ar fi știut mai multe decât i-ar fi permis inima sau mintea: „…iar viața, câtă va fi, ne va uni.”

Nu dăduse importanță anumitor lucruri. Nu pentru că nu ar fi fost importante. Dar nu avusese timp să se ocupe de ele.

Era fecioară și își zâmbea: „Între mine și o măicuță nu e nicio diferență. Suntem la fel de curate, deși nimeni nu ar crede asta.”

Se simțea bine așa. Un amant, un soț, un copil, o relație ar fi ridicat multe probleme. „Va veni și vremea să mă ocup mai mult de sufletul meu. Deocamdată îmi cultiv trupul. Știu că e fragil, că va fi  erodat de timp. De aceea e atât de valoros.”

Era curajoasă. Simțea că poate înfrunta pe oricine. O singură dată  i-a fost cu adevărat frică. Era în Arbat, pe când se perfecționa la Moscova. Venea de la repetiții, trecea printr-un loc mai puțin luminat. Purta pe frunte o diademă strălucitoare, ce părea din perle și diamante. O uitase acolo, era prea obosită, nu se mai privise, ca altădată, în oglindă.

Tâlharii voiau să o jefuiască, eventual să o violeze sau chiar să o  ucidă. Văzuse în mâna unuia strălucind lama unui pumnal. Atunci, înainte ca cei doi să-i ceară ceva, a început să danseze.

Mai întâi dansul „bețivului”. Dezordonat, aparent fără vreo logică a mișcărilor,  dar excelent pentru jocul de glezne. Le-a simțit ezitarea și a continuat, tremurând de frig și de frică.

A dansat cum nu o mai făcuse până atunci. De parcă viața ei ar fi depins de acel dans. Și chiar așa și era. Tâlharii erau uluiți, paralizați. Apoi s-au destins și în final au aplaudat-o cu urale.

S-a înclinat cu demnitate în fața lor, așa cum o făcea mereu în fața unui public de elită, mulțumindu-le pentru aplauze. Și s-a pierdut ca un fluture în noapte.

În fond, fiecare câștigase câte ceva.

Deși cei doi tâlhari, violatori, poate doar golani, nu ar fi fost crezuți dacă ar fi povestit cuiva întâmplarea.

Nici ea nu mai pomenise niciodată ceva despre acel vis care începuse urât, dar care se transformase într-un adevărat triumf. E ușor să seduci un public elevat, cultivat. E mult mai greu să îmblânzești fiare.

Curios, acum se gândea pentru prima dată la acea întâmplare, pe care o credea ștearsă, uitată, imposibil de retrăit.

Acum dansa pentru a doua oară pe șosea, în aer liber. Se gândi  cu bucurie că i se va dărui lui, el fiind alesul, culegătorul, câștigătorul, cuceritorul, iubirea ei eternă, dintotdeauna, peste veacuri.

„Poate că nu sunt decât o nebună îndrăgostită subit, inexplicabil”. Încercă chiar să fie rea cu ea însăși, cinică. „Așa se întâmplă cu toate „stătutele”. Se îndrăgostesc greu, dar când o fac, nimic nu le mai stă în față.”

Ștefan era indecis. Nu-i venea să creadă că poate avea atâta noroc. Și totul pornise dintr-o joacă, dintr-o loterie a milei, statuile coborau în mulțime, se lăsau admirate, pipăite, se umanizau.

Mai cunoscuse femei, chiar de pe vremea când era flăcău. Se iubise cu ciobănițele, cu fetele de la țară, cu care se întâlnise pe la horă sau chiar pe uliță. Dar acum își dădea seama că iubea pentru prima dată. Atunci nu-i păsa. Important era să-i fie lui bine, să fie mulțumit și, dacă era și ea mulțumită, cu atât mai bine.

Acum era altceva. Diferența dintre o oală de lut și un svelt vas de porțelan. Se temea să nu îl spargă, să nu îl scape, neîndemânatic, din mână, să-i privească apoi, deznădăjduit, cioburile.

Nu și-ar fi iertat-o. Încerca să se liniștească, bădăran, bărbătește. În fond ce diferență este între o femeie sau alta? Niciuna!

Nu putea să se mintă. O privea străvezie, acoperită de voaluri subțiri de mătase din cea mai fină, într-o spumă. Nu și-au dat seama când au ajuns acasă. Adică la casa ei. Era o vilă, somptuoasă, într-un cartier select. Aveau chiar paznic la capătul străzii. Paznicul o salută respectuos. Înțelese că trebuie să se despartă și se întoarse brusc, fără să o mai salute, de parcă ar fi vrut să nu o mai vadă niciodată.

Apoi și-a dat seama că fusese lovit puternic în piept, ca de un glonț. Ce se va face dacă…?

Nu avea nicio certitudine că ea îl va iubi cu adevărat, dacă totul nu fusese cumva doar o toană și, dacă ea îl va accepta totuși, cât avea să dureze…

Nu-și putea duce un gând până la capăt, totul se scurtcircuita, încerca două sentimente contradictorii: unul de bucurie imensă, se întâlnise cu destinul, îl strânsese în brațe, îl sărutase chiar, și celălalt, un sentiment de gol, de pustiu, de neputință, de tristețe iremediabilă, de parcă ar fi simțit cu două inimi.

Lucian Strochi