Nu-și fixaseră viitoare întâlnire, poate că în mintea ei nici nu fusese un asemenea gând, poate că nu era vorba decât de un bal de binefacere, de socializare, până la urmă de un capriciu de moment.

Pe drumul spre casa lui, o cameră cu chirie în Berceni, țesu versurile unui sonet:

SONETUL DANSULUI NEBUN Ca iedera îmbrățișând stejarul, / Ca aura, un cap de sfânt, iubirea; / Ca focul ce și-a înțeles menirea, /  Ca piatra ce-a iubit, râzând, amnarul. //  Ce dans nebun… fragilă-i e zidirea…/  Ce dor păgân, îmbrățișând tot jarul…/ Ce spaimă – înălbind mai tare varul…/ Ce mâini se pierd și-și regăsesc neștirea…// Suntem același sunet, vaier, clopot…/ Fiertură sfântă, sânge  dat în clocot / Și herghelii venind spre noi în ropot. // Urcăm și coborâm aceeași scară/ Și literă și număr se–nfioară:/   Iubim, murim, trăim întâia oară…

Îi plăcură câteva versuri: Ca aura, un cap de sfânt, iubirea; Ce spaimă – înălbind mai tare varul…; Ce mâini se pierd și-și regăsesc neștirea…Și ultima terțină. Avea capacitatea rară de a scrie un poem întâi în minte și abia apoi să îl aștearnă, uneori cu mici modificări, pe hârtie…

Se hotărî să nu mai piardă niciun spectacol de-al ei. Și poate că ea va remarca și va aprecia acest lucru…

Oamenii mari nasc legende. Alții spun că cei doi s-ar fi cunoscut la vărul ei din Berceni, unde Ștefan subînchiriase o cameră.

Au petrecut o seară întreagă, el recitându-i versurile lui, atrăgându-i de câteva ori atenția asupra acestui „amănunt”, dar și din poeți germani, francezi, spanioli și chiar ruși (două poeme mai scurte din Esenin).

Erau traducerile lui din acești poeți, ținu să precizeze asta, după cum, probabil ca să o impresioneze și mai mult, îi spuse că se apucase să traducă „Faust”.

Nu știa mai nimic despre ea, remarcase o fată subțire, cu o față expresivă, cu doi ochi mari (nu exoftalmici), și care, spre deosebire de alte fete, vorbea foarte puțin. Totuși, la despărțire, ea îi dăduse un bilet la un balet, pentru Lacul lebedelor.

Lui nu-i prea plăcea baletul, nici opereta, i se păreau genuri ușoare, opera era altceva, teatrul la fel, dar nu o refuză, îi mulțumi chiar.

Acaparase seara și era sigur că fata fusese vrăjită de cultura lui, de recitările sale, de versuri, de momentele de reală poezie. Nici vărul nu spusese prea multe, parcă intuind că asistă la o taină în desfășurare.

Sâmbătă după-amiază a vrut să se ducă la spectacol. Ezita dacă să o aștepte sau nu, dar, pentru că se apropia ora de începere a baletului, intră singur în sală.

Se așeză pe rândul și pe locul indicat pe bilet. Fata nu venise însă, nu știa din ce motive. Încercă să o scuze: era firavă, poate că se îmbolnăvise. Refuza să creadă că era vorba de o cochetărie a ei, că ea uitase de invitație, că…

Apoi o văzu pe scenă. Era ea, triumfătoare, sigură pe ea, cucerind toate privirile. Era solista, protagonista, regina.

Era ca vrăjit și încercă din nou un sentiment dublu. Înțelesese că e o mare vedetă, vedea reacția sălii, vibrația, magia, era mândru că o asemenea ființă îl ascultase, mai mult, îi apreciase mult versurile și traducerile. În același timp, îl încerca și un sentiment de jenă, fusese detronat de pe soclu și încă cum…

Se hotărâse să vină de acum la toate spectacolele ei, să nu scape nimic, niciun gest, nicio piruetă, niciun pas, nicio aplecare grațioasă a gâtului, nicio mișcare elegantă a mâinilor. Și așa s-au cunoscut mai bine și, curios sau nu, ea s-a îndrăgostit de el, de tenacitatea de care dădea dovadă, de statornicia lui, de forța pe care o emana și care o intimida, chiar dacă ea nu recunoștea acest lucru.

Acum se amuzau de o confuzie: când ea spusese că îi place Faust se referise la balet, nu la opera literară…

Au început firesc să-și povestească unul altuia viața, întâmplările, momentele vesele, altele triste, chiar tragice.

Viața lui fusese mult mai zbuciumată: făcuse școală la Cherechiu, la Arad, la Liceul Moise Nicoară, apoi a devenit student la Universitatea din Cluj, strămutată la Sibiu, începuse Medicina, dar frecventase și cursurile de Litere și Filozofie.  Avusese profesori pe Lucian Blaga, pe Liviu Rusu, pe D. D. Roșca, activase în cadrul Cercului literar de la Sibiu, fiind prieten și coleg cu Radu Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Ovidiu Cotruș, Ion Negoițescu, Radu Enescu, Eugen Tudoran și atâția alții, rămași definitiv în cultura română ca poeți, filosofi, eseiști, istorici și critici literari. A predat româna la Hălmagiu, la Gurahonț, a scris poezie, teatru, sonetele din ciclul Sonetele mâniei.

Ajunge în 1955 în București și atunci se produce marea, astrala întâlnire. Scrie pentru prieteni scrisori de dragoste și aceștia își cuceresc astfel, prin scrisul lui, definitiv iubitele, iar pe 1 ianuarie devine redactor la revista Teatru, prin intervenția directă a lui Radu Stanca.

Trăiește ca atâția alții din „stilizări”, publică și câteva poezii și se părea că talentul, munca îndârjită vor avea un final optimist. Silvia Lia îi devine iubită, spre surpriza lui totală o descoperă fecioară, dar ea îi spune hotărât, impresionant: „Eu nu voi fi femeia decât a unui singur bărbat și acela ești tu.” L-a primit cu emoție, dar fără spaima începutului, ca și cum l-ar fi întâlnit demult, în alte lumi și acum se reîntâlniseră.

A rămas imediat gravidă, nu se „păzise” și nici nu își dorise acest lucru, nu se gândea atunci la cariera ei, strălucitoare într-adevăr; în fond mai sunt balerine care au copii, avea convingerea că, după o absență firească, va reveni în forță pe scenă.

Dar Ștefan este arestat pe neașteptate la începutul anului 1957 și condamnat la un an de închisoare pentru „omisiune de denunț”; prietenul său Marcel, tot ardelean, fusese arestat, se agitase prea mult în legătură cu Revoluția din Ungaria, îndemnând chiar la manifestații, la ieșirea în stradă, le ceruse asta prietenilor săi într-o întâlnire, cineva trădase, poate de frică, Marcel fusese bătut groaznic, cu ranga și cu cărămida, până când „mărturisise” numele tuturor participanților.

A fost ridicat și el peste trei luni, anchetat, torturat, e drept mai mult psihic, se pare că se aflase de legătura lui cu Silvia, aceasta își apără iubitul cu înverșunare, interveni chiar la fetele lui Dej care îi erau prietene, așa că urma să scape destul de ieftin; cine știe perioada, știe că pedepsele de cinci ani erau considerate ușoare, așa că un an nici nu conta.

Numai că Silvia pierdu sarcina, fu afectată de asta peste măsură, noaptea plângea, adormea greu, visa urât, se chinuia, își reproșa totul, nici ea nu știa prea bine ce.

După două luni era însă din nou pe scenă, mai frumoasă, mai strălucitoare, cucerind inimile tuturor.

La un an și două zile de la arestare, Ștefan a fost eliberat, iar la 8 aprilie 1958 (din nou jocul numărului patru) cei doi se căsătoresc.

El rămâne cu interdicția de a publica și de a semna texte de orice fel. Asta vreme de cinci ani, până când este angajat la revista Lumea.

Nu câștiga mai nimic, dar asta conta mai puțin. Silvia avea bani destui pentru amândoi. El scria, traducea, știa că va veni vremea lui, își gândea fiecare volum cu minuție, stabilea titluri, număr de poeme, număr de pagini, încerca chiar și ilustrația cărților.

Au fost doi ani de fericire, casnici, până când partenerul de balet al Silviei, Gabriel Popescu, a fost acuzat de legături nefirești (inițial erau „neprincipiale”, dar asta suna hazliu), așa că acesta s-a refugiat în Franța, unde a fost, ani buni, unul dintre cei mai mari balerini.

Silvia a mai dansat cinci ani, până la începutul anului 1970, a abordat în acest timp și dansul contemporan, poate și ca o formă de protest față de baletul sovietic pe care îl respecta, dar ura regimul sovietic.

A mai fost o întâmplare, care privită în timp pare amuzantă, dar care atunci nu era deloc.

Ștefan, deși o iubea enorm, se mai uita și în lături, călcând strâmb. Silvia l-a surprins acasă, când a venit pe neașteptate, se suspendase o repetiție, l-a surprins cu o zarzavagioaică din Obor. Nu i-a spus nimic, dar la o petrecere de familie, a dansat în …opinci. Lumea s-a amuzat, au fost discuții, aluzii, bănuieli, iar Ștefan și-a cerut iertare, așa cum numai el putea să o facă, în versuri sfâșietoare.

Ea l-a iertat până la urmă, pentru că el era singurul ei bărbat, singurul ei iubit, singura ei rațiune de a fi.

După retragere, Silvia a refuzat orice contact cu lumea artistică, a refuzat toate ofertele, nu s-a prezentat nici la propriile sale aniversări, nu s-a lăsat fotografiată, nu a dat niciun interviu.

I s-au oferit distincții înalte, Ordinul Meritul cultural clasa I, Ordinul Serviciu Credincios în grad de cavaler. Nu a fost prezentă nici la aceste solemnități. Se voia uitată, trăia, respira doar pentru Ștefan.

Ștefan urca impetuos pe scara socială, ca un fel de compensație, de parcă cei doi s-ar fi aflat pe o cumpăna care urca și cobora.

Cu un an înainte de retragerea ei, devine redactor la revista Secolul XX. În 1992 devine academician, apoi senator în legislatura 1992-1996.

Publică enorm, 16 volume de poezie, 6 cărți de critică, 2 cărți de literatură pentru copii, un volum de teatru, un volum de proză, 6 antologii, este tradus în germană, franceză, engleză, italiană, spaniolă, macedoneană, sârbă, slovenă, bulgară, maghiară.

La rândul lui a tradus din marii poeți ai lumii, din Hőlderlin, Stéphane Mallarmé, Gottfried Benn, Paul Valéry, Jorge Guillén, Rubén Dario, Wolf Aichelburg, Martin Buber, Boris Lavreniov, din Giovanni Papini sau Gerhart Hauptmann.

Dar marea sa biruință literară este traducerea operei Faust de Goethe, cea mai bună traducere pe care o avem. A fost propus chiar la Premiul Nobel…

Lucian Strochi