Și-a divinizat soția, Silvia Lia fiind marea, singura, astrala lui iubire. O considera cea mai bună poezie a sa. La o serată literară la ei acasă, Ștefan a răspuns insidioasei întrebări: „Care ar fi prima dintre arte?” prompt, fără nicio ezitare: „Dansul”. Și a rugat-o pe Silvia să improvizeze câțiva pași de dans. „Vedeți, – le-a spus musafirilor -, dansul înseamnă poezie, muzică, teatru, sculptură, arhitectură, pictură și… dans.”

El îi spunea legende și balade. Pretindea că le-a visat. Atunci când ea i s-a dăruit, a făcut-o după ce el i-a povestit un vis.

„Eram lângă tine, erai frumoasă ca o figurină de porțelan chinezesc, din acela alb și ușor, mai ușor decât o coajă de ou. Stăteam lângă tine și te priveam. Te dezgoliseși. Nu îți mai era teamă de mâinile mele, poate prea aspre, cu bătături de la coasă și sapă. Nu îți era teamă nici de privirea mea flămândă, care ar fi vrut să te devoreze.

Atunci ți-am observat cicatricea. Era în apropierea sternului și, pentru o clipă, m-am temut că cineva ți-a smuls inima din piept și că nu vei mai avea cu ce să mă iubești, că nu vei mai putea iubi niciodată.

Apoi ți-am căutat aripile de înger. Le aveai prinse de umeri. Văzusem la Tours, la  Musée du Gemmail, suportul pentru o operă intitulată Îngerul rănit. Semăna cu tine. Avea ochii tăi, nasul tău, buzele tale. O expresie enigmatică, totuși liniștită. Și o rană subțire, sângerie, pe piept. Asemănarea era izbitoare.

Am avut, mărturisesc, un gând ciudat, „cred că sunt singurul bărbat care se iubește cu un înger”. Te mângâiam și căutam să întâlnesc cicatricile, urmele aripilor de pe umeri. Nu am găsit nimic. Pielea ta era netedă, perfectă. Te-am întrebat unde îți sunt aripile. „Le-am scos pentru tine. Acum nu mai sunt înger, sunt femeie. Femeia ta.” Mărturisesc că eram puțin îngrijorat. Auzisem că îngerii nu au sex. Și atunci cum te-aș fi iubit? Cum ne-am fi iubit? Așa, m-ai liniștit.

Ne-am iubit pentru prima dată, cu sentimentul că făcusem acest lucru de mii de ori de la începuturile lumii și aveam să o facem și peste veacuri. „Și unde ți-ai pus aripile?” „Le-am strâns cu grijă. Le voi folosi când mă vei trăda. Atunci voi pleca pentru totdeauna, voi zbura până când mă va înghiți spațiul sideral și timpul.” „Dar spune-mi: ce este un gemmail?”

Am tăcut câteva clipe, căutând cel mai bun răspuns. „Imaginează-ți un vitraliu și un mozaic în același timp. Orice gemmail are o zonă de lumină. Lumina vine din spate. Încălzește toate bucățile de sticlă. Efectul e magic. Dar nu e un simplu vitraliu. E și un mozaic, în relief. Piatra neagră e cea mai subțire, cea transparentă cea mai groasă. E o operă ce nu poate fi povestită, trebuie văzută. Stai câte o oră la fiecare lucrare, în fața ei, privind-o. E un miracol. Așa cum erau caleidoscoapele în copilăria noastră…”

M-am gândit de multe ori de ce era rănit îngerul. Ce pierduse? Inima? Sufletul? Amândouă?

Apoi m-am trezit și te-am văzut dormind liniștită lângă mine. Era prima dată când dormeam împreună.”

O altă legendă era cea cu privire la  cucerirea ei. Ștefan o vrăjise scriind un poem pe un măr.

Apoi a tăiat mărul în două jumătăți perfect egale. „Partea asta ești tu, partea asta sunt eu.”

Era un amestec de mit, de parabolă, de povestire biblică, în care ei erau ADAMEVA și urmau să se despartă în ADAM și EVA, în bărbat și femeie. La mijloc era mărul. Șarpele încă nu apăruse. Și nici Dumnezeu.

Și mai era ceva. Mitul Androginului, întors însă. Jumătățile se găsiseră și acum se puteau separa.

Visurile lui erau adesea coșmaruri blânde. A visat că ea devenise o păpădie, că se temea s-o îmbrățișeze, ca nu cumva ea să se risipească.

Sau că ea era atât de ușoară, încât îl purta și pe el în văzduh, așa cum un balon poartă o nacelă.

Se iubeau la o intensitate incredibilă, la o tensiune atât de înaltă, încât, când erau împreună, se auzea aerul electrizându-se în jurul lor.

Ea îi spusese unei prietene, cu toată convingerea: „Dacă i s-ar întâmpla ceva lui Doinaș, eu m-aș omorî.”

Locuiau pe strada Brătianu la nr. 35. Casa lor era deschisă, deși Ștefan era destul de retras. Silvia era formidabilă. Dansa, cânta, recita, dădea răspunsuri inteligente, surprinzătoare, era o excelentă gospodină. Când oaspeții plecau, își dădeau seama că Silvia îl suplinise și pe Ștefan care venise doar să îi salute și se retrăsese.

În ultimii ani se schimbase și ea. Își acoperea fața cu atâtea farduri, încât cei care o priveau aveau impresia că poartă o mască, o mască japoneză, albă, amintind de un personaj pe jumătate tragic, pe jumătate vesel, senin.

Lui Ștefan îi plăcea să scrie. Îi plăcea și să recite. De obicei propriile versuri, foarte rar ale altora.

Apoi s-a îmbolnăvit. A părut o răceală rebelă la început, cu o voce care se altera ușor, cu o tuse uscată, dar sâcâitoare. Apoi a aflat adevărul. Avea cancer esofagian. O formă incipientă, totuși cancer. Era disperat. Nu se temea de moarte, ci mai mult de faptul că își va pierde vocea.

Legenda spune că și lui Maiakovski i  se întâmplase același lucru. Lipsit de aplauzele miilor de spectatori de pe stadioane, alesese soluția sinuciderii. (Evident, peste ani circula gluma că ultimele cuvinte ale lui Maiakovski ar fi fost: „Nu trageți, tovarăși!”)

Silvia i-a spus: „Doinaș, dacă tu mori, voi muri și eu. Amână cât mai mult acest moment!”

Și el s-a străduit să supraviețuiască. Ani de zile. Deși uneori avea dureri atât de mari, încât a fi vrut să se sinucidă. Dar venea Silvia, îl mângâia cu privirea, îi dădea energii noi. Îl hrănea pur și simplu cu raze.

Acum vorbea puțin și în șoaptă. Glumea: „Marile adevăruri se spun în șoaptă. Așa se întâmplă cu adevăratele taine.” Știa că va muri și s-a gândit să-i facă un ultim cadou. Un libret pentru un balet. L-a intitulat Îngerul rănit. Era superb, dramatic și totuși de o seninătate incredibilă.

Apoi a trebuit să se decidă. A fost la profesorul Irinel (ce coincidență!), s-au sfătuit ce aveau de făcut. Până la urmă hotărî să se opereze. Operația a fost o reușită, dar, atunci când toți se așteptau mai puțin, inima sa, atât de încercată, a cedat.

Silvia a venit, nu a scos un cuvânt, s-a interesat doar unde va fi înmormântat, a aflat că va avea mormântul la Cimitirul Bellu, în parcul Academiei.

A doua zi s-a sinucis, luând o doză uriașă de somnifere. A lăsat doar o scurtă însemnare: „Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide.”

Gestul ei a emoționat o lume. S-a vorbit mult în presa de pretutindeni despre iubirea incredibilă dintre ei, iubire care durase, după unii, 50 de ani, după acte 44, după alții 42…

O iubire totală, cosmică. S-a vorbit și de iubitele poeților care s-au sinucis după moartea lor, uneori chiar la mormântul lor. Dar cel mai des s-a vorbit despre Romeo și Julieta. Mai ales că ea interpretase rolul Julietei și pe scenă…

Exista însă și o mare problemă. Sinucigașii nu sunt înmormântați alături de ceilalți decedați „natural”.

Cu ea, cu ei, Patriarhia a făcut o primă, o mare excepție.

Și ei au fost înmormântați împreună, așa cum trăiseră o jumătate de veac.

La înmormântare au venit mii de oameni.

Iar fostul ei partener, marele balerin Gabriel Popescu a pus pe mormântul lor o placă comemorativă, de marmură albă.

Acum câțiva ani, cineva a avut ideea să pună în scenă libretul lui Ștefan. În finalul spectacolului, îngerul își recăpăta aripile pierdute și se înălța spre ceruri. Ca un Icar. Ca un suflet triumfător.

SUFLETUL MEU S-A STRECURAT PÂNĂ ACUM ÎN SUTE DE TRUPURI, SĂ LE SPUNEM CUIBURI. AM FOST, PE RÂND, REGE, ARHITECT, GENERAL, REVOLUȚIONAR, ZIARIST, ADAM, NAVIGATOR, FILOSOF, PREOT, SCULPTOR, SCRIITOR, TRUBADUR, IISUS…

Dar, de fiecare dată, am jucat un singur rol, într-un  singur moment, într-un singur spațiu și un singur timp. Am fost un singur trup și unul sau două suflete.

Acum se cuvine să încerc să  mă strecor în trupul unui ACTOR. Mărturisesc că încerc un sentiment  de teamă. Un actor nu are, cel puțin pentru spectatori, o identitate precisă.

El poate fi într-o seară un nebun, a doua seară un doctor, a treia seară un polițist, apoi, în fiecare seară, pe rând, cerșetor, Noe, profesor, artist, judecător, preot, sportiv.

Evident, m-am întrupchipat într-un actor celebru. Îl chema ca pe mine, bineînțeles, Ștefan. Incredibil câți actori poartă prenumele de Ștefan. Eu voi fi unul dintre ei. Sau altul.

Am avut o mare șansă. Actorul meu juca toate rolurile despre care am vorbit și încă multe altele.

Luni seara am jucat rolul lui Noe.

Am trăit acum mai bine de 5.000 de ani. Unii s-au îndoit de existența mea, alții spun că de fapt am fost un personaj sumerian pe numele adevărat Ziusudra. De fapt, eu eram fiul lui Lameh, care era fiul lui Matusalem. Numele meu ebraic înseamnă odihnă, liniște, mângâiere. Am trăit 950 de ani (în ani lumești – 79, căci primul număr, biblic,  trebuie împărțit la 12, anul fiind cât o lună).

Am ajuns celebru printr-un eveniment nefericit când „în anul  șase sute al vieții… s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului…”: Potopul.

Am avut trei fii, pe Sem, Ham și Iafet și ei sunt părinții a trei popoare diferite: hamiții, semiții și iafetiții.

Dumnezeu a vrut să-i pedepsească pe oameni pentru viața păcătoasă pe care o duceau. Dar eu și familia mea duceam o viață evlavioasă.

Dumnezeu mi-a spus că va fi potop  și atunci, ca să scăpăm, am construit o arcă.

Am construit-o atât de încăpătoare, încât în ea au încăput și diferite animale, câte două, parte bărbătească și parte femeiască.

Când spuneam că unii se îndoiesc de existența mea, mă refeream și la cei care au fost constructori de corăbii asemenea mie și care au salvat omenirea. Eu sunt deci egipteanul Naunet, hindusul Manu, chinezul Nuwa, sumerianul Ziusudra, babilonienii Utnapishtim, Xisuthrus sau grecul Deucalion.

Lucian Strochi