În piesă, construiam o arcă uriașă, din lemn gofer (chiparos), având lungimea de trei sute  de coți, lățimea de cincizeci de coți și înălțimea de treizeci de coți. Eram și Meșterul Manole și preotul care își construiește singur schitul, biserica.

Le-am cerut oamenilor să vină cu animalele lor de companie. Au venit și sala era plină de pisici, de câini, de păsări în colivii: scatii, canari, papagali, de arici, de bizami, de veverițe, de pârși, de purcei, de ursuleți, de iezi, de miei, chiar de maimuțe sau de șerpi.

Le promisesem că cel mai „neașteptat” animal va fi premiat, odată cu stăpânul său.  Și pe scenă erau câteva animale.   Cu adevărat uluitor a fost faptul că nu s-a auzit în timpul spectacolului niciun lătrat, mârâit, cotcodăcit, urlet, măcăit, guițat, bâzâit. Animalele asistaseră, într-o liniște cucernică, la spectacol.

Până la urmă am premiat o fetiță care venise cu un pinguin.

Un băiat, cu ochii în lacrimi, mi-a spus, încurajându-se: „Nu-i nimic, data viitoare câștig eu. Vin cu un inorog!”

De fapt, adevărata Arcă a lui Noe fusese în sală, nu pe scenă…

Marți seara jucam rolul Cerșetorului. Mă întrebam cum să abordez acest rol. Puteam să procedez așa cum o  fac mii de cerșetori aflați pe străzi sau la intrarea într-o biserică: se invocă Dumnezeu sau Maica Domnului, ți se urează sănătate, ești gratulat cu apelative precum „boierule”, ți se sărută  – prin cuvinte desigur – mâna sau chiar picioarele, se modulează vocea, încercând să fie cât mai cântată și mai tristă, sunt arătate infirmități cât mai groaznice, picioare și mâini amputate, membre învinețite și chiar însângerate.

Se lucrează pe principiul sugestiei: „Și eu am fost ca tine și tu vei fi ca mine” (dacă nu ești un bun creștin și nu ești un bun creștin dacă nu dai ceva). Se sugerează și eroismul, „uite eu  mi-am pierdut piciorul, mi l-am pierdut pe front, apărându-mi patria”, chiar dacă piciorul fusese pierdut într-o încăierare dintre bețivi, într-o crâșmă.

Mai era și  Cour des Miracles, loc minunat, unde orbii își recăpătau vedea, iar ologii o puteau lua la fugă.

Nu-mi doream așa ceva. Voiam să fiu un cerșetor respectat, mândru, care aproape că îl sfidează pe cel din fața sa. Privitorul trebuia intimidat, trebuia să îi dau impresia că mila sa o pot accepta, dar în anumite condiții. Am trecut printre spectatori, cu mâna întinsă și cu o găletușă. Nu spuneam nimic, nu mulțumeam, nu schițam niciun gest de mulțumire, dădeam impresia că banii strânși sunt pentru altcineva, că e vorba de o chetă, de un act de caritate și că ei, spectatorii, se puteau considera privilegiați și onorați că puteau pune ceva în găletușă. Când    m-am întors pe scenă, găletușa era plină…

Brusc, mi-am adus aminte de ceva important: oamenii sunt dispuși să dea, dacă au o motivație. Fontana di Trevi e poate cel mai bun exemplu. E vorba de legende, de ritual, de credință, de mitologie. Nu ajunge să arunci o singură monedă, ci trei: prima pentru a te reîntoarce la Roma, a doua pentru o nouă iubire, a treia pentru a te căsători. Moneda trebuie aruncată cu spatele la fântână, cu mâna dreaptă peste umărul stâng. Intervine și decorul: Neptun, carul în formă de scoică tras de doi căluți de mare, unul docil, al doilea nărăvaș, sugerând capriciile mării; în dreapta lui Neptun, statuia Abundenței, în stânga, cea a Sănătății perfecte. Și anual se strâng mai mult de un milion de euro…

O altă motivație: statuia Cerșetorului din Skopje. Mă plimbam agale pe stradă și am observat o statuie reprezentând un cerșetor așezat, cu un genunchi ridicat, cu o mână întinsă. Mâna era plină de monede și, din când un când, un gardian venea și colecta banii. Am fost intrigat de rapiditatea cu care mâna cerșetorului se umplea de monede și am încercat  o explicație. Și am găsit mai multe. Prima a fost că, în apropiere, se afla Casa Memorială a Maicii Tereza, cunoscută pentru actele sale de caritate. A doua era că ne aflam la Skopje, oraș aproape distrus în întregime de un cutremur devastator în 1963. Și fiecare se gândea la ce ar fi însemnat pentru el un cutremur. În fine, în spatele cerșetorului,  la câțiva metri, un cavaler cu mantie medievală, care  era de fapt un schelet, își punea degetul arătător al mâinii drepte peste încheietura mâinii stângi, sugerând că acolo se află un ceas de mână și atrăgându-ne tuturor atenția că timpul nu iartă pe nimeni. Subconștientul lucra și trecătorul se elibera de emoții, plătindu-și liniștea cu o monedă pusă în mâna cerșetorului…

Miercuri e o zi grea, cu două roluri și două spectacole, unul în matineu. Joc rolul Polițistului și pe cel al Sportivului. Evident, rolul polițistului trebuie să fie unul comic. Cel puțin la noi. Polițistul e incult, pricinos, ușor de păcălit, rigid, cu gesturi stereotipe. E pus „la înaintare”. Pe post de gard viu la manifestații. Asigură ordinea, chiar atunci când totul e dezordine, haos. Nimeni nu vede în el omul pus să apere drepturile cetățeanului. Nu are identitate, ci doar uniformă. Chipiu, fluier, baston. Eventual o vestă galbenă, fosforescentă, dacă e la circulație. Încerc să mă impun. Rolul meu este să impun respectul. Pentru uniformă, pentru ordinea constituțională (care o fi aia?), pentru propria mea persoană. Opresc, somez, stabilesc identități, scriu amenzi, rețin acte, permise. În piesa în care joc, am trecut de partea revoluției. Amuzant e că nimeni nu mă crede. Așa că trebuie să vin eu cu dovezi, cu justificări, să mă legitimez. Redevin polițist. Acum cobor în sală.  Ieri eram cerșetorul, astăzi sunt polițistul. Legitimez o tânără. E intimidată, se caută în poșetă. Crede că actele au rămas în palton, la garderobă. Nu mă interesează. Îi dau o amendă pentru refuzul de a se legitima. E gata să plângă. Ar mărturisi orice. Începe o poveste încâlcită, cu  voce tremurândă. Sunt dur: „Povești. Nu mă interesează. Actele… cartea de identitate. Eu trebuie să legitimez pe toată lumea. Și dacă ai fi o fantomă.” Lumea s-a destins, râde. Tânăra e derutată. Îi înmânez… amenda. De fapt e un formular tip în care  scrie că primește felicitări pentru că participă la un spectacol interactiv. Și o invitație pentru următorul spectacol… Se destinde și ea. Începe să râdă. Mă întorc pe scenă. Mă privesc într-o oglindă. Nu port mască. Mă legitimez. Protestez. Încerc să mă justific. Sunt la teatru, sunt actor, joc într-o piesă, nu credeam că am nevoie și pe scenă de legitimație, de mască. Sunt categoric. Îmi scriu amenda, precizând că, dacă o achit în 48 de ore, plătesc numai jumătate din minimul amenzii. Lumea e în delir. Eu o fac pe miratul… De ce râd așa de ușor oamenii de necazul cuiva?

Pe scenă, un scuar, cu o bancă.  Doi tineri se sărută. Mă opresc în dreptul lor și îi întreb ce fac. Băiatul mai îndrăzneț, îmi spune că se sărută. Îi întreb de ce. Fata pare ușor stânjenită. O întreb dacă părinții ei știu că ea se sărută în parc cu un necunoscut. Îmi răspunde sfioasă, că nu e un necunoscut, e Mircea. „Mircea și mai cum?” „Sadoveanu”. „Ca pe scriitor?” „Da”. „Sigur nu e un pseudonim? O poreclă?” „Nu, e numele lui”. „Și pe dumneata cum te cheamă?” „Doina!” „Doina și mai cum?” „Blaga!” „Ca pe poet?” „Ca pe poet”. „Dar nu sunteți rude…” „Nu, nu suntem rude”. Sunt mulțumit. I-am legitimat, fără să le mai cer legitimațiile. Tinerii se ridică și pleacă. Rămân cu o nedumerire: cum de s-au potrivit Sadoveanu cu Blaga??? Ridic din umeri și patrulez  mai departe. E cam frig. Acum îmi dau seama că am trei mănuși. Câte una pentru fiecare mână și o a treia pe care o țin în mâna dreaptă și nu știu ce să fac cu ea. Mă opresc în fața unui băiețel de vreo șapte ani. Îl salut, dar el nu-mi răspunde. Îl întreb de ce nu salută. „Pentru că nu am chipiu…”. Îi dau chipiul. Tot nu salută. Îl întreb de ce. „Acum nu ai tu chipiu!”. Jos chipiul! Sau pălăria!

La ieșirea din teatru legitimez câțiva spectatorii. Unii îmi arată, amuzați, legitimația. Altul mă întreabă: „Pașaportul e bun?” Răspund și eu: „Dacă e valabil, da!”

Unul refuză să se legitimeze. „Oamenii se legitimează la intrare, nu la ieșire”. Are și el dreptatea lui.

Seara am spectacol cu Sportivul. E un spectacol mai aparte. Subiectul e aparent simplu: un baschetbalist talentat, o adevărată vedetă, jucând chiar și în națională, se accidentează grav la coloană și devine prizonierul unui scaun cu rotile. El continuă să arunce la coș. Are o discuție aprinsă cu soția. Vrea să divorțeze, pentru a-i reda libertatea. Ea refuză, spunându-i că îl iubește acum mai mult ca înainte, că au jurat să fie împreună la bine și la rău, că acum e rău, dar poate că va fi și mai bine…

Spectatorii trebuie să se pronunțe, dacă să rămânem sau nu împreună… Eu arunc la coș și de cele mai multe ori reușesc să marchez. Aplauze furtunoase, urale.

Sentimentali, spectatorii decid să rămânem împreună. Pe un ecran în spatele scenei, reluate obsesiv, scene cu mine în timpul jocurilor care m-au făcut celebru.

Pe neașteptate, mă ridic din scaunul cu rotile, încep să alerg, să mă joc cu mingea, să arunc la coș. Aplauze delirante…

Cortina cade, în timp ce eu fac gimnastica de înviorare…

…Rolul Doctorului mi s-a părut a fi unul cu adevărat dificil. În primul rând pentru că nu știam dacă să lucrez într-un registru comic sau, dimpotrivă, tragic. Cale de mijloc nu prea există…

Apoi m-am gândit la altceva: dacă rolul său ar fi unul comic și, în același timp, unul tragic?

Și mi-am imaginat un dialog al doctorului cu moartea. Medicul este un chirurg, scapă de la moarte o tânără, dar moartea furioasă îl lovește pe doctor puternic cu coasa. Doctorul e în pat. Moartea îl vizitează: „Știi foarte bine că nu mai ai nicio șansă! Rana e profundă, nu te poți pansa, ești singur și de partea mea sunt nosocomialele.” „Recunosc, ai multă experiență în domeniu, dar recunoaște că te-am învins de nenumărate ori, când nici bolnavul nu mai credea că scapă!” „Așa e, dar tu ai hulit, ai luptat împotriva Naturii, deci împotriva lui Dumnezeu. Se cuvine să mori!”

Până la urmă în culise se aude un plâns de copil, moartea se sperie și pleacă în grabă…

Apoi mă adresez spectatorilor, ținându-le un curs de anatomia și fiziologia omului. Le spun lucruri incredibile despre corpul uman, adică despre ei.  Mă ascultă cu religiozitate. Doar doi medici, aflați pe rândul doi, lateral stânga, par ceva mai blazați. Apoi sunt cuceriți și ei.  Încep eu să fiu nemulțumit. Prea multă liniște, aș dori și puțină rumoare. Și încep să le spun multe lucruri trăsnite, prea puțin verificate, unele de-a dreptul absurde. Acum mă amuz eu. Autoritatea halatului alb îi face să primească din partea mea orice afirmație, oricât de trăsnită ar fi ea…

Urmează două momente pline de emoție. Mai întâi hipnoza. Oamenii cred și nu cred în hipnoză. Sunt un hipnotizator bun. Îmi aleg doi subiecți. Pe primul, îl fac să-și imagineze că traversează o apă. Își suflecă pantalonii. Toată lumea râde, el e în transă. După ce iese din hipnoză, refuză să creadă că și-a suflecat pantalonii. Vine cineva cu un mobil și îi arată întreaga scenă filmată. Se încruntă, apoi izbucnește și el în râs. A doua persoană e pusă să legene un copil. O face cu convingere și devotament. Publicul se amuză copios.

Lucian Strochi