Invit pe scenă două persoane să le ghicesc bolile. Stau pe un scaun, persoanele în picioare în fața mea. Prima e o persoană tânără. Îi spun că nu are mai nimic, doar că e însărcinată în luna a treia. Publicul aplaudă frenetic. Tânăra confirmă că așa e. Din nou, ropote de aplauze. Cineva, un tip obraznic,  mă întreabă „de unde am știut, dacă nu cumva e însărcinată cu mine”. Îi răspund că orice femeie își protejează instinctiv copilul. Prin urmare, femeia avea mâna pusă ocrotitor pe pântec. Și am știut că e în luna a treia pentru că sarcina nu e încă vizibilă. Din nou aplauze furtunoase, apoi o tăcere profundă, de așteptare.

Îi spun acum bărbatului din fața mea că are diabet zaharat de tip II           non-insulinic, că are o artroză la genunchiul stâng și o bursită la umărul drept. Nu mai explic de ce știu toate acestea.

În primul rând a ajuns greu pe scenă, trădându-l genunchiul stâng. Apoi am văzut că brațul lui drept nu suportă nicio greutate, oricât de mică. Și în fine cine, la vârsta lui, nu are măcar un început de diabet?

…Am intrat prin arlechinul din stânga. Eram sobru, mi-am înclinat ușor capul spre înainte, apoi am rostit puternic: „Bună ziua!”

Majoritatea spectatorilor s-au ridicat în picioare, răspunzându-mi: „Bună ziua!”

Le-am făcut semn să se așeze. Apoi am întrebat calm, de parcă am fi fost într-o sală de clasă obișnuită: „Cine lipsește astăzi?”

Evident, nimeni nu mi-a răspuns. „Bine, vom vedea. V-am adus extemporalele. În general… (aici am făcut intenționat o pauză lungă)… sunt bune. Aș vrea să le discutăm totuși.”

Le dădusem ca temă „relațiile de comunicare”. Relația de sintalitate, de behaviorism, biunivocă, univocă.  Schema comunicării. Monolog. Dialog. Monolog adresat. Dialogul care devine descriere, narațiune.

Cei mai mulți nu înțeleseseră primele două tipuri de relații. I-am salutat din nou: „Bună ziua!” Râzând, mi-au răspuns, mulți dintre ei stând jos. Le-am explicat: relația de sintalitate presupune ca, la stimulul emițătorului, receptorii să aibă toți aceeași reacție. Eu v-am spus: „Bună ziua!” și voi  mi-ați răspuns previzibil, la fel: „Bună ziua!” Nimeni nu mi-a spus „Bună dimineața!” sau „Noapte bună!” Dacă fiecare ar fi răspuns cum i-ar fi trecut prin cap, ar fi fost o relație de behaviorism.” „Dar e importantă această relație de… behaviorism?” – întrebă o fată mai isteață și mai curajoasă. „Desigur! Să presupunem că ești primar, pardon, primăriță. Vrei să găsești o soluție pentru un spațiu viran din oraș. Lansezi întrebarea cetățenilor, locuitorilor, invitându-i   să-și spună părerea, să vină cu soluții. Evident, aștepți să vină cât mai multe propuneri diferite: un loc de joacă pentru copii, un chioșc pentru o fanfară și bănci pentru cei care vor să asculte liniștiți muzică de promenadă, un centru de informare turistică, un parc pentru oameni în vârstă, o scenă pentru actori profesioniști sau amatori, o fântână arteziană, un grup statuar, o ceainărie… Dacă toți ar veni cu aceeași propunere ar fi o relație de sintalitate.” „Dar am putea avea în același timp o relație de sintalitate și una de behaviorism?” (Cineva voia să mă pună în încurcătură). „Da. Atunci când v-am salutat a doua oară, unii     s-au ridicat în picioare, alții au rămas pe scaun. Unii au râs, alții au rămas serioși. Dar toți ați răspuns: „Bună ziua!” ”

Din culise s-a auzit sunetul unui clopoțel. Și spectatorii au înțeles că lecția de comunicare luase sfârșit. „Extemporalul îl vom analiza mai amplu data viitoare.” Dacă nu cumva va fi un alt extemporal…

Următorul rol, cel de Preot, era pentru mine cel mai ușor. Explicabil: fusesem, în întrupchipările mele, preot de atâtea ori!

Am intrat îmbrăcat în epitrahil și felon. A fost adus și mortul. Scena imagina un pronaos și, în fundal, un altar. Mortul era cu fața la altar. Pe masa de la capul mortului fusese pusă coliva, pe partea cealaltă era așezat analogul, cu Sfânta Evanghelie și cartea folosită pentru slujba înmormântării. Pe fiecare colț al sicriului s-au pus sfeșnice cu lumânări. Pe pieptul mortului s-au pus o icoană, dar și o cruce. Au intrat și alți actori. Jucau rolul clericilor și pe cel al rudelor care stăteau pe partea dreaptă a sicriului.

M-am adresat publicului: „Se cuvine să păstrăm un moment de reculegere!”

Toți s-au ridicat în liniște, stând nemișcați. Murise ieri un actor cunoscut, regretat de o țară întreagă. Spectatorii nu știau dacă actorul respectiv  era mortul sau dacă piesa avea o scenă a înmormântării.

Am  făcut apoi o cruce și am dat binecuvântarea de început: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…

Am citit liniștit psalmul 90. Apoi Slavă… Și acum… și Aleluia (de 3 ori). A urmat Psalmul 118 pe care l-am citit în întregime, nu doar versetele însemnate cu cruce.  A urmat binecuvântarea morților, ectenia  pentru cei adormiți și ecfonismul acesteia. Apoi, cu o voce ușor schimbată, mai gravă, troparul: Odihnește, Mântuitorul nostru, cu drepții pe robul tău… Au curs firesc, în deplină reculegere pentru cei de față, Canonul pentru cei adormiți al Sfântului Teofan Mărturisitorul, Stihirile, idiomele Sfântului Ioan Damaschin, Fericirile, urmate de două tropare și prochimen…

Am citit aproape în șoaptă, sfătos, din Evanghelie și am murmurat alături de clerici Rugăciunile de iertare (eram și preot duhovnic).

Am rostit Necrologul, patetic, dar cu un patetism reținut și, din această cauză, cu atât mai emoționant.

A urmat sărutarea icoanei și a crucii de pe pieptul mortului, mai întâi de către clerici și rudele mortului, apoi de ceilalți, iar din culise se auzeau prosomiile: Veniți, fraților, să dăm mortului sărutarea cea de pe urmă…

Am îndemnat la rugăciunile finale, ectenia și ecfonisul, apoi încheierea din Molitfelnic, cântată de trei ori: „Veșnica pomenire…”

Am ieșit din scenă, împreună cu mortul. Undeva în culise se auzeau cuvintele pe care un preot le spune la groapă: „Stropi-mă-voi cu isop și mă voi curăța, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi…”

Apoi, după clipe lungi de tăcere: „Al Domnului este pământul și împlinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa.”

Se auzea corul cu troparele obișnuite: „Cu duhurile drepților…” și următoarele. Apoi am încheiat spunând cu voce puternică: „Slavă lui Dumnezeu, Care așa a binevoit!”

M-am întors pe scenă și am rostit: „Dumnezeu să-l ierte!”, iar spectatorii, credincioși, emoționați, au răspuns: „Dumnezeu să-l ierte!”

M-am înclinat în fața lor și abia atunci, ieșiți ca din transă, spectatorii au aplaudat îndelung.

Am zâmbit: fusesem un preot convingător….

 Era vineri seara și urma să fiu Judecător. Mulți cred că e simplu să fii judecător: acuzarea de o parte, apărarea de cealaltă parte, iar tu, la mijloc, tragi concluziile și dai verdictul. Nu e deloc așa. A trebuit să aleg între două tipuri de procese: un proces literar sau unul istoric. Am ales ultimul. Mi s-a părut mai interesant și într-un fel, mai viu. Un personaj rămâne un personaj, pe când o personalitate istorică, e altceva, e vie… M-am oprit la Carol II.

Le-am propus spectatorilor să se împartă în două: de o parte republicanii, de cealaltă monarhiștii. Sau altfel spus, acuzatorii și avocații apărării.

Bineînțeles, ca într-un fel de Tribunal al Poporului de tristă amintire, spectatorii puteau pune întrebări, puteau da răspunsuri, înfiera sau aplauda. Desigur, eu trebuia să fiu și procuror, și avocatul apărării și președintele Înaltei Instanțe.

Procurorul, adică eu, a citit capetele de acuzare: înaltă trădare, dezertare, furt, crime, încălcarea ordinii constituționale, înșelătorie… Pentru toate acestea se cerea condamnarea la moarte și executarea sentinței prin împușcare. Pe scurt,  erau reținute următoarele fapte:

A dezertat de pe front, el fiind colonel în Regimentul 8 Vânători, îmbrăcat (deghizat) în ofițer rus și, la Odessa, s-a căsătorit cu Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino.

1. G. Duca: „Ofițerii Puterilor Centrale sunt prezenți. Autoritățile inamice sunt încântate că Dinastia care le-a declarat război primește o astfel de lovitură.”

Odessa se afla pe teritoriul inamic, sub ocupația Puterilor Centrale. Carol se făcea deci vinovat de dezertare și trădare, cu circumstanțe  agravante, țara aflându-se în război.

„Pedeapsa” a fost o… detenție de 75 de zile la mănăstirea Horaița.  Din căsătorie a rezultat un fiu nelegitim: Mircea Carol Lambrino.

A avut o relație de două ori adulterină cu Elena Lupescu, căsătorită cu ofițerul Ion Tâmpeanu, în timp ce el, Carol, era căsătorit cu Elena a Greciei și Danemarcei.

În 1925 fuge cu Elena Lupescu, renunță la tron  și își ia numele de Carol Caraiman.

În 1928 promite ungurilor revizuirea tratatului de la Trianon, dacă ajunge rege. E împiedicat de britanici și francezi. A doua trădare majoră.

În 1930 îl detronează pe fiul său Mihai și se proclamă rege. (Lovitură de stat).

Vinde afacerile țării bancherului Aristide Blank și inginerului Nicolae Malaxa. Formează o camarilă care acaparează averile țării. Din camarilă făceau parte, între alții, Felix Wieder, un fost iubit al Elenei Lupescu, Nicolae Tabacovici (ajuns președintele consiliului de administrație al căilor ferate), Puiu Dumitrescu (secretar particular), Alexandru Mavodi (ajuns șef al poliției secrete), Max Auschnitt (patronul companiei de fier și oțel din Reșița), Ernest Urdăreanu, ministru al Curții, prințul Hohenlohen-Langenburg, Mihail Manoilescu, Richard Frasanovici (politicieni), Gabriel Marinescu (prefectul poliției).

Afacerea cu britanicii în legătură cu baza militară de la lacul Tașaul. Banii englezilor au dispărut. (Ruinarea economiei naționale).

A contribuit direct și indirect la asasinatele politice, ale unor personalități precum I. G. Duca, Armand Călinescu (prim miniștri), Corneliu Zelea Codreanu (liderul unui partid), precum și un număr mare de legionari din toată țara, patriarhul Miron Cristea (fost regent al României).

La 20 februarie 1938 a abolit Constituția de la 1923, înlocuind-o cu Constituția sa. (Uzurparea ordinii constituționale și a statului de drept).

A subminat viața politică din România, interzicând partidele politice și înființând partidul unic, al său, Frontul Renașterii Naționale.

A instaurat dictatura regală în 1938.

În 1940 pierde 33 la sută din teritoriu și populație (99.738 km² și       7 milioane de locuitori), cedând URSS Basarabia și Nordul Bucovinei, Ungariei nord-vestul și estul Transilvaniei și Bulgariei Cadrilaterul), anulând tot ce realizase tatăl său, Ferdinand. (A treia trădare majoră)

A plecat din țară cu bunuri de valoare în 12 vagoane (bijuterii, obiecte de artă, tablouri de Tițian, Rubens, Rembrandt care aparțineau Carei Regale, deci României). (Jaf)

A speculat valoarea timbrelor (colițele nedantelate în tiraj foarte mic, circulate doar prin Poșta Palatului)

A fost urât de către toți membrii din familia regală. Prințul  Nicolae: „L-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume”.

Tot eu am luat cuvântul, ca Avocat al apărării:

A sprijinit cultura.

A dus unele tratative cu Anglia, Franța, chiar cu Hitler înaintea izbucnirii Celui de al Doilea Război Mondial.

Nu a fost antisemit.

România a devenit în timpul domniei sale, o forță economică și intelectuală de prim rang.

Republicanii, acuzatorii, au cerut Condamnarea lui la Moarte. O condamnare simbolică, dar și cu unele efecte juridice. Ar fi fost de fapt, condamnarea Monarhiei…

Apărătorii au cerut achitarea sa. A greșit, dar au fost multe forțe, interne și externe, potrivnice României. A fost un om bolnav, dependent de boala lui, comportamentul sexual fiind cel care a modificat comportamentul său general…

În plus, era un rege constituțional, legitim, fiu de rege.

Prin urmare, se cuvine să-și doarmă somnul de veci alături de ceilalți membri ai familiei regale, la Curtea de Argeș.

Am chibzuit îndelung și apoi am dat verdictul: Carol II este Condamnat la Uitare. Nimic, niciun înscris, niciun eveniment, niciun  loc nu mai trebuie să amintească de el…

Pe piatra de mormânt să-i fie pusă o pânză neagră. Atât…

Lucian Strochi