…Pentru un Actor, cel mai greu rol pe care îl poate juca este cel al… Actorului. Sâmbătă jucam acest rol. Regizorul îmi dăduse deplina libertate: „…spui ce vrei, joci ce vrei, numai să-i lași pe spectatori fără suflare. Adică lasă-i cu sufletul la gură.”

De fapt, propunerea regizorului mă cucerise de la început: să joc într-o săptămână zece roluri diferite. Uneori chiar două roluri într-o zi. Am reușit. Mai aveam sâmbătă  – Actorul, iar duminică – Îndrăgostitul. Le-am vorbit la început spectatorilor despre rolurile atât de diferite pe care într-o viață le interpretează un actor.

Apoi m-am oprit la identitatea atât de particulară, de personală a actorului. Actorii sunt oameni de ceață. Nu-i vedem prea bine, dar ei ne modelează destinele:

OAMENI DE CEAȚĂ //  oameni de ceață nu umbre / singurii care-și permit să nu / aibă amintiri: bogăția lor este / credința noastră absoluta noastră / confuzie / putem crede orice despre ei / oameni de ceață / starea lor de grație e convalescența / din acest punct de vedere / seamănă cu semințele / nu umbre oameni de ceață / se plimbă pe spinarea mea metalic pod / deasupra noastră râul vieții curge / de pieptul meu se zbate urna / cenușa celui care-am fost / în dangăte de clopot pe de rost / oameni de ceață mă recită / deasupra noastră râul vieții curge/

A urmat un elogiu adus actorilor care „vin să îndrepte, să culce, făpturile noastre piezișe”: (TEME-TE DE CEI FĂRĂ UMBRĂ: EI VIN) //  teme-te de cei fără umbră: ei vin / din ne-ncepute ape şi sunt / de stirpe aleasă / sunt fără de număr şi poartă / veşnic alt chip de prieten al nostru / au tălpile curate de parcă culorile / nu le-au vorbit nu le-au uns / şi nicio culoare a ochiului nu le-a / ars / teme-te de cei fără umbră căci nu-i vei putea înţelege / chipul pietrei îl au sau al focului spart // şi vin să îndrepte să culce / făpturile noastre piezişe /

Ei sunt lumina și, asemeni luminii, actorii nu lasă umbre… Pe urmă le-am recitat un poem care îmi era foarte drag, vorbind despre sfiala cu care trebuie să ne apropiem de sufletele oamenilor:

Eu, icar // m-apropii de oamenii vii // cum v-apropiaţi voi de muribunzi / să le aflăm ultimele cuvinte / mai uşoare ca şoapta / ca aburul respiraţiei / peste mască îmi trag chipul meu / cum vă trageţi voi peste faţă o mască / şi cu toate acestea ne vorbim ne zâmbim / ne îmbrățişăm / iubim aceleaşi femei facem aceiaşi copii / murim de aceeaşi moarte / neputinţa voastră mi-a pus aripi de ceară / mi-a ars privirile mi-a rătăcit minţile / mi-a zdrobit trupul de pietre / şi chiar dacă îmi veţi lua lumina / îmi mai rămâne umbra umbra trupului meu / închipuind o pasăre / umbra mâinii mele e o lumină albastră / se scurge sângele meu / şi se-ncheagă-n cuvânt / hematom al durerii //.

Am încheiat cu Sonetul nebunului, căci actorul a fost întotdeauna un nebun frumos: Sonetul   NEBUNULUI   Nebunii nu au patrii şi nici zestre, / Ciudat popor, totemu-i o oglindă; / În lumea noastră, vagă, suferindă, / N-au nume dăltuit, statui ecvestre. // Dar ei pot adevărul să-l cuprindă / În laţ dibaci, uşor, fără de veste. / Sunt neam de scalzi, de magi şi de poveste, / De cocoşaţi, de spânzuraţi de grindă. // Deşi-s chemaţi la falnice ospeţe, / La regi, prelaţi, alte cinstite feţe, / Nu vor,   pe-un blid de linte, să se vândă. // Sunt luaţi de – aceea-n palme şi în beţe. / Rugi nu ascultă, nici porunci, poveţe: / Dar ochiul lor, din frunte, stă la pândă…/

Spectatorii, impresionați, vrăjiți, aproape în transă,  și-au dus degetul arătător la frunte, ca să mă convingă că și ei au un al treilea ochi, că și ei sunt nebuni…

…Duminică se părea că am de interpretat cel mai ușor rol: cel al Îndrăgostitului. Cine nu a jucat, de cele mai multe ori convingător, măcar o dată în viață, acest rol?

Până acum fusesem Noe, Cerșetorul, Polițistul, Sportivul, Doctorul, Profesorul, Preotul, Judecătorul, Actorul…

Rolul era ușor și pentru că eram într-adevăr îndrăgostit. Ceea ce mi se părea cu adevărat grav era faptul că și partenera mea, colega, era și ea îndrăgostită de mine. Era frumoasă, blondă, cu ochi căprui, care se deschideau, în momente de liniște, spre albastru sau spre verde, așa cum și cafeaua în ceașcă pare uneori albastră. Atunci când era supărată sau încordată, preocupată intens de ceva, ochii ei deveneau aproape negri. Între noi era o diferență de vârstă pe care ea, generoasă, o considera acceptabilă: optsprezece ani. Cu puțină imaginație, mi-ar fi putut fi fiică. Eu trebuia să fiu la început sfios, apoi preocupat, pe urmă aluziv, apoi ceva mai îndrăzneț… Îmi făceam iluzia că o cuceresc treptat, asediind-o ca pe o redută. În realitate, femeia e cea care alege întotdeauna. Eram un actor celebru, talentat, cu multe roluri grele în spate. Ca om, eram un optimist, eram mai tot timpul vesel, surâdeam și râdeam, vorbeam mult, dar femeilor le plăcea ceea ce le spuneam eu. Mă îndrăgeau toate colegele din teatru. Și nu erau puține.

Acum, în piesă, eu eram cel care trebuia să fie cucerit. Eu eram îndrăgostit de o altă femeie, nu eram dispus să o părăsesc pe acea femeie și atunci Maria, așa o chema pe actriță, mă amenința că se sinucide, otrăvindu-se în fața mea.

Eu eram cinic, nu mă lăsam șantajat, ba chiar încercam să-i demonstrez că se otrăvește degeaba, că nicio otravă nu are un gust prea bun, că, dacă se sinucide, oricum nu mă mai poate cuceri, tot soiul de tâmpenii.

Și atunci ea, cu lacrimi în ochi, lua otrava… Era o otravă cu efect letal, probabil cianură, agonia Mariei dura totuși destul de mult, jocul ei devenea extraordinar, veridic, spectatorii rămâneau holbați câteva clipe, apoi urmau aplauzele, ropote de aplauze, cu sunet de pânză brutal sfâșiată. Îmi fura rolul, cum se zice.

Apoi reflectoarele ne luminau pe amândoi, înaintam  spre marginea scenei, chiar dedesubtul sufitelor, urmau alte aplauze, generoase, publicul se destindea, spectatorii aplaudau frenetic, își spuneau ceva unul altuia, ceva admirativ desigur, noi ne înclinam o dată și încă o dată și aplauzele veneau peste noi ca o cascadă.

…Am simțit mirosul de migdale amare, apoi am văzut-o privindu-mă fix, îngrozită.

Pentru o clipă, am crezut și eu că își joacă perfect rolul, mă pregăteam să-i spun ceva ironic, așa cerea piesa, rolul, dar am văzut că face spume la gură, că se ține de gât și de pântece. În acea clipă au izbucnit aplauzele.

Spectatorii s-au ridicat în picioare, unii chiar fluierau admirativ; deși tânără, Maria făcea rolul vieții, era atât de naturală, de convingătoare, puteai să juri că s-a otrăvit cu adevărat.

Apoi Maria s-a prăbușit și eu m-am repezit la ea. I-am luat pulsul. Era foarte slab. Vedeam cum se învinețește. Am strigat spre sală: „Repede! Să vină un medic! Salvarea!”

A fost momentul nostru de triumf total, superlativ absolut. Nimeni, dar absolut nimeni nu credea, nu se gândea că Maria e otrăvită cu adevărat sau că  s-a sinucis luând o otravă. Totuși, la gesturile mele disperate, la urletele mele neomenești, s-a desprins până la urmă dintre spectatori un bărbat cu păr argintiu. Era un medic celebru al orașului, internist, a examinat-o, apoi, uitându-se le mine, a ridicat neputincios din umeri: „Nu se mai poate face nimic!”

Mi-a spus asta, dar fără cuvinte…

Eu am rămas împietrit. Eram incapabil de vreo emoție. Eram un stâlp de piatră și atât. Un element de decor. Au venit o targă, ambulanțieri, un medic. La ieșirea din teatru se vedeau, intermitent, în noapte, luminile albastre ale salvării…

Lucian Strochi