A urmat o anchetă lungă, sâcâitoare, cu tot personalul teatrului chemat la audieri, declarații peste declarații. Până la urmă s-a dat un NUP, iar soluția a fost moarte prin imprudență, Maria ar fi luat din greșeală o doză mortală dintr-o otravă puternică.

Praful alb, care trebuia să fie zahăr, s-a dovedit a fi cianură de potasiu.

După înmormântarea Mariei, am părăsit teatrul fără nicio explicație.

Mulți au spus că am înnebunit. Nu știu dacă a fost sau nu așa. Sufletul meu mă părăsise sau, în cel mai bun caz, se certase cu trupul…

Umblam neglijent, cu aceleași haine. Mergeam în parc, mă așezam pe o bancă și puneam la picioarele mele o pălărie. Când pălăria se umplea de monede și hârtii, plecam acasă. Număram banii. Erau surprinzător de mulți. Îmi opream câțiva bani, apoi duceam restul la un preot care mă știa bine. Îi dădeam banii pentru copiii sărmani. Îmi mulțumea și mă binecuvânta.

Oamenii fuseseră impresionați de moartea iubitei mele, de dragostea dintre noi, de nebunia mea. Așa că îmi umpleau repede pălăria.

Marți, alergam prin parc. Dar nu ușor, așa cum fac cei care aleargă, cei care vor să-și mențină silueta. Alergam cu îndârjire. La capătul parcului ridicam mâinile în sus, ca semn al victoriei. Și reluam totul de la capăt, o dată, și încă o dată și încă o dată. Alergam de dimineața până seara. Ca și cum nu aș fi avut mușchi, splină, inimă, plămâni. Păream un robot care știe doar atât: să alerge. Nu mă oprea nimeni, nimeni nu îmi vorbea. Ca și cum nu aș fi existat. Ca și cum ei nu ar fi existat.

Miercuri redeveneam actor. Parcul avea două locuri care îmi erau dragi: un chioșc unde cânta vara fanfara regimentului și o rotondă placată cu gresie și mărginită de bănci, formate din stinghii verzi, cu vopseaua scorojită de ploi, totuși confortabile.

Veneam în mijlocul rotondei, în centrul cercului și îmi jucam fără întrerupere, de când se lumina de ziuă și până se întuneca bine, monologurile din rolurile care mă făcuseră celebru. Izbucnise pandemia, se cerea mască și distanțare socială, am avut ceva conflicte cu autoritățile, cu poliția, le-am explicat că un actor nu trebuie să poarte mască, pentru că el poartă tot timpul o mască, spectatorii s-au rarefiat, dar nu m-au părăsit.

Joi dimineața deveneam doctor. Aveam un stetoscop, un tensiometru și mă duceam la bătrânii din parc. Nu se speriau, acceptau chiar să le iau tensiunea, să le ascult pieptul, inima. Le prescriam rețete compensate, îmi puneam chiar parafa, oamenii zâmbeau, nu mă contraziceau niciodată, pe unii oameni nu e bine să-i contrazici, mai ales când sunt în situații speciale, probabil că așa gândeau, le dădeam sfaturi: Aer, Apă (asta la toată lumea) la care adăugam în funcție de vârsta pacientului un al treilea „A”: Amor, Avânt, Antrenament…

După amiază deveneam polițist. Încercam să introduc ordine peste tot. Începeam cu animalele. Pisicile erau cele mai obraznice. Se uitau la tine, te lăsau să crezi că sunt ascultătoare, că se vor conforma normelor de conviețuire socială, dar făceau tot ce voiau ele.

Cea mai mare plăcere a lor, una de-a dreptul sadică, era să provoace câinii, să-i facă să se smucească din lesă, surprinzându-și stăpâna, făcându-i să latre sau chiar să scheaune de ciudă. Câinii aveau și ei un comportament deviant. Mai ales cei de talie mică. Erau cei mai răi. Te „capsau”, dacă te apropiai prea mult de ei, încercau să-i intimideze pe dulăi și uneori reușeau.

Erau apoi cetele de tineri care vorbeau tare, deveneau agresivi, mai ales cu fetele singure.

Apoi erau parcările ilegale, claxonatul (care era, în oraș, interzis), căderea cireșelor negre pe capota mașinilor, a frunzelor uscate, a zăpezii lăsate necurățate, a gunoiului lăsat în locuri nepermise.

Mai erau copiii care țipau fără niciun motiv, doar din plăcerea de a-i deranja pe bătrâni, rufele puse la uscat în balcoane, persoane care călcau iarba, porumbeii care se găinățau unde voiau ei… Și câte și mai câte, prea multe pentru un singur polițist de proximitate.

Noroc că într-un an sunt atâtea zile de joi și atâtea după – amiezi…

Ziua de vineri era una aleatorie. Dacă ploua, eram Noe. În orașul nostru plouă întotdeauna prea mult. Torențial. De fiecare dată cedează canalizarea. Străzile se transformă în râuri. Sunt inundate subsolurile. Dar eu trebuie să mă duc spre periferii.

Acolo sunt adevăratele probleme. Acolo sunt casele pe pământ. Apa e de aproape un metru. Vin cu barca. Salvez ce pot, cât pot. Oamenii îmi mulțumesc.

Un bărbat mai vesel îmi spune: „Parcă ai fi Noe!”. Îi răspund: „Chiar sunt!” Nu știu dacă m-a auzit…

…Mă amestec în disputa dintr-un grup de tineri. La început par intimidați.

Apoi mă înjură, devin agresivi. Le spun că sunt judecător și ei pleacă, dând din mâini a lehamete, apoi gesticulând. Sunt convins că peste o sută de metri se vor încăiera din nou.

…Stau pe bancă. Câțiva copii se joacă. Vorbesc stâlcit românește. Îi corectez. O mamă mă privește chiorâș. „Ce te bagi? Parcă ai fi profesor!” „Păi, chiar sunt!” „Atunci du-te la școală și fă lecții acolo”. Femeia comentează, ca pentru ea, dar ca s-o aud: „Acum toți ne dau lecții. Toți se cred profesori…”

…Trec pe stradă cu crucea în mână. Binecuvântez oamenii. Cineva spune:

„Cred că joacă acum într-un film. Joacă rolul unui preot nebun”. „Nu, chiar e nebun! A înnebunit din dragoste. Iubita i-a murit otrăvită chiar în fața sa. Era și ea actriță. Lumea n-a știut nimic, credea că așa era rolul…”

„Dar, dacă e nebun, de ce e lăsat așa liber, pe stradă? De ce nu e internat într-un sanatoriu?”

„Medicii au spus că nu e periculos. Și apoi toți îl cunosc. Îl salută, îl respectă. A fost un mare actor…” „Să trăiți, maestre!”

Răspund și eu respectuos. Fac gestul de a-mi ridica pălăria. Numai că nu am nicio pălărie.

Simt că sufletul mă va părăsi în curând. Va pleca după sufletul ei. Poate că e mai bine așa.

Îmi vine să dorm, să dorm și să visez. Un vis mai puternic decât realitatea…

Lucian Strochi