AM AVUT UN VIS CIUDAT: AM SCĂPAT DIN MÂNĂ O OGLINDĂ ÎN CARE MĂ PRIVEAM. OGLINDA S-A SPART ÎN ZECI DE CIOBURI. NUMAI CĂ FIECARE CIOB NU ARĂTA ACELAȘI CHIP, AȘA  CUM SE ÎNTÂMPLĂ LA O OGLINDĂ NORMALĂ, CI TOT ATÂTEA CHIPURI CÂTE CIOBURI ERAU.

Culmea, acele chipuri îmi erau cunoscute. Erau cele pe care și Ștefan și le imaginase: Ștefana, Corina, Vera, Maria, Calipso, Ecaterina, Zara, Anastasia, Irinel, Silvia, Kata, Alina, Hypatia, Iștar, Zsofia, Marija, Vartic, Pulheria, Sara, Cleopatra, Iulia, Marcia, Ulpia, Fatima, Rectina, Venera, Marie, Silvana, Ildiko, Hatșepsut, Neferu Re, Maat, Hathor, Lilith, Eva, Ada, Sala, Noema, Azura, Luluwa, Salomeea, Elisabeta, Irodiada, Veronica, Simona, Isabela, Augusta, Elena, Casandra, Ana, Varvara…

Și încă multe altele, ce păreau amintiri din viitor, prolepse, chipuri pe care nu le recunoștea. Îi veni o idee: să întoarcă cioburile. Adică invers ca la cărțile de tarot. Era convinsă ca va da de smoală, așa cum se găsește pe spatele oricărei oglinzi. Sau un strat subțire de argint. Numai că de data aceasta, se dezveleau întrupchipările lui: Adam, Senenmut, Iisus, Ștefan, Eugeniu, Sebastian, Chrétien, Pierre, Seghei, Ivan,   Constantin, Aeticus Donares, Ferdinand.

Se tăie la un deget. Cioburile își cereau prețul lor. Se gândi: „Vitraliile cer plumb. Oglinda mea, cu două fețe, cere sânge.”

Citise tot ce îi lăsase el. Mii, zeci de mii, sute de mii de rânduri. Ciudat, se simțea o Penelopă. Numai că nu era ea cea care țesea pânza, ci Ulise.

Adunase și manuscrisele de la „replică”. Căci lucrul de care se temuseră toți se întâmplase. Cutremurul fu urmat de o replică, aproape la fel de puternică. Atunci, oarecum stupid și eroic, a murit Titus. Căzuse pe spate, era în peșteră,  s-a rupt, s-a desprins din tavan o stalactită, așa ca un țurțure, și i-a perforat pieptul. A murit repede, înainte să poată striga pe cineva în ajutor. Dintr-un instinct pe care îl au doar femeile, a urcat în fugă spre peșteră.

A ajuns prima. Ea, moștenitoarea. Era hotărâtă să lupte cu oricine pentru această moștenire. Era al ei, dar și al umanității, Vorbe mari, dar adevărate.

A chemat salvatorii. Din păcate, pentru Titus nu se mai putuse face nimic. Murise eroic, străpuns de baioneta destinului, ca un ultim apărător al memoriei lui Ștefan.

A început să trieze totul: manuscrisele, apoi schițele, crochiurile cu invențiile lui, proiectele cele mai îndrăznețe.

Ștefan părea un Leonardo. Voise să rescrie istoria umanității. Începuse cu iubirea. Scrisese despre Suflet, despre Androgin, lăsase schițe uimitor de detaliate despre corpul uman. Se ocupase atât de anatomie, cât și de fiziologie.

Inventase alfabete: unele cu litere formate din linii drepte, din unghiuri ascuțite, alfabetele umane și altele formate numai din curbe, alfabetele divine. Inventase scrieri ciudate, bazate pe litere, pe silabe, pe cuvinte, pe imagini. Plecase de la alfabetele vechi: celtic, etrusc, fenician, glagolitic, sogdian, aramaic. Ajunsese și la alfabetul runic turcic, alfabetul Orhon, cu cele  40 de însemne și simboluri, pe care le foloseau Kök Tűrk (turcii albaștri) și mai târziu, uigurii. Esențiale erau dangalele, adică acele semne care au înroșit pieile vitelor, oilor, cămilelor și ale cailor, pentru a le diferenția, individualiza.

„Am ales aceste însemne pentru că ele sunt vibrație pură, vibrația mușchiului animalului atins de fierul înroșit. Căci litera, însemnul, simbolul scrierea trebuie să fie vibrație și durere.”

Îi convenea acest alfabet pentru că era realizat doar cu linii drepte: eyműr, avșar, bayndir, kayi, yazir, salur, çepni, bayat, űregir … –  toate dangalele erau incizate numai cu linii drepte.

Pe urmă și-a făcut alfabetul său, numai cu litere din linii curbe. Era de fapt un scris continuu, aparent fără să te obosească, fără blancuri, fără semne de punctuație sau de ortografie, fără treme și sedile, fără nimic din ce ar fi putut parazita curgerea liniștită a liniei.

Apoi a inventat un sistem de notare al sunetelor, care se baza doar pe o linie care urca și cobora în funcție de înălțimea sunetului.

Apoi a stabilit pentru fiecare literă a alfabetului său o valoare numerică. Acum se întindeau șiruri nesfârșite de cifre, unele (re)cunoscute, altele nu.

…Și-a imaginat statui. Prima, numită Cele patru elemente. Elogiu adus iubirii, era o îmbinare de două câte două emisfere. O fată și un băiat urcau solemni câteva trepte inițiatice, șapte la număr. Apoi, la fel ca la un seif dintr-o bancă, învârteau spre dreapta un volan, cu patru spițe. În cele din urmă, semisferele se uneau și atunci deveneau transparente. O emisferă era focul, cealaltă apa. Apoi cei doi urcau și coborau alte trepte, înșurubând alte două emisfere, aerul și pământul. Sfera rezultată semăna cu un acvariu. Pluteau două jumătăți de inimi care se căutau. Când de potriveau, rezulta o singură inimă, care începea să bată.

Apoi inima se preschimba într-un fetus care plutea liniștit în apa primordială… A doua statuie imagina omul și timpul. Statuia era una care te obliga să te rotești în jurul ei, urmând o spirală imaginară. Privită drept în față vedeai o fetiță. Exact în spatele ei, era moartea. Între ele, tineri, bătrâni, copii. Adică viața. Statuia se numea chiar așa, Viața.

Erau multe alte însemnări pe care nu le putea descifra. Un tabel al elementelor care cuprindea peste 800 de elemente, clasificate după „vibrația” lor. Și mai erau în jur  „casete” goale.

Apoi un tratat de pentagonometrie, cu formule ce foloseau semne pe care ea nu le cunoștea. Tot ce a înțeles e că se pleca de la formele din spațiu. Apoi un alt tratat despre dimensiunile spațiului și timpului. Ștefan descoperise 12 dimensiuni, dar credea că sunt vreo 21… Majoritatea descoperirilor sale se bazau pe pulsație, pe vibrație, pe frecvențe, unde și alți termeni pe care nu-i înțelegeam.

Existau și două tratate, mai exact un tratat în două volume despre suflet. Se punea accent în toate scrierile sale pe virtual, pe imaginar, pe „forța modelatoare a visului”. „Visul este singurul care se poate lupta cu haosul. Pentru că nici haosul, nici visul nu au legi previzibile, imuabile.” Plecase de la observația că „din punctul de vedere al păsării, oul este sfera perfectă.” Ștefan milita pentru științele hibrid, de graniță, o combinație de mai multe științe. „Realitatea nu poate fi surprinsă convingător de o singură știință. De exemplu, apa are aceeași formulă chimică tot timpul, dar are trei stări diferite: solidă, lichidă și gazoasă.”

Legile fizicii, formulele chimice sau matematice i se păreau închistate, aplicabile pe cazuri particulare. La început a fost mecanica, apoi cuantica. Acum e vibrația. Din când în când traducem organele noastre energetic și vibrațional: electrocardiograma, encefalograma. Rezonanța magnetică este un punct de plecare, nu de sosire.

Mi se părea că am intrat pe un teritoriu interzis, din mai multe motive. În primul rând cunoștințele mele erau precare, limitate, închistate, statice. În al doilea rând, noutățile curgeau peste mine ca un fel de viitură metafizică. Creierul meu nu putea procesa atât de rapid toate aceste informații noi.

Nu puteam stabili ierarhii, nu puteam face evaluări. Recunosc că, la început, m-am simțit umilită. Apoi mi-am revenit. Descoperisem o lume. Trebuia acum să o apăr.

Dacă nu eu, atunci urmașii mei vor înțelege toate aceste invenții, inovații, propuneri și chiar le vor duce mai departe.

Așa că am privit ușor amuzată cele câteva cărți scrise într-un alfabet secret, într-o scriere secretă. Nu aveam niciun indiciu. Din când în când, printre undele reprezentând litere, apăreau cifre, misterioase, care trebuiau să conțină un cod și un mesaj. Până la urmă, printr-o intuiție cu care pot să mă laud, am înțeles că e vorba de multipli de șapte. Mi-am adus aminte că profeții evrei din Biblie erau multipli de 13, că 13 era o cifră magică pentru ei, fiind suma unui ciclu încheiat (12), la care se adăuga cifra primordială (1), cifra oricărui început. Cărțile nu erau scrise ordonat, pe rânduri ce puteau fi citite eventual de la stânga la dreapta și de sus în jos. Nu, cărțile semănau cu niște hărți. Sau cu o junglă, în care plantele cresc în voia lor, aparent fără o logică… Multe proiecte erau dedicate zborului. „Omul trebuie să zboare, chiar dacă și-a pierdut aripile. Și nu trebuie să fie înger sau pasăre pentru asta.” Nu erau nici aripi, nici elice, nici turbine, nimic care să explice levitația, reacția, înaintarea. Sau, din nou, nu pricepeam eu nimic. „Bionica era depășită. Nu mai trebuie să copiem performanțele animalelor, insectelor. Trebuie să găsim alte performanțe, alte valori. Pârghia, scripetele, planul înclinat trebuie să rămână doar piese de muzeu.” Alte invenții erau dedicate scrisului, cititului, dezvoltării vorbirii, a comunicării. Se activau circuite noi în creier, era valorificate zone noi, performanțele erau incredibile. O limbă străină se învăța în circa 4 minute, atâta cât îi trebuie unui memory stick să se descarce (sau să se încarce). Puteai învăța lejer 50-60 de limbi, adică atâtea câte să-ți permită să te înțelegi perfect cu 99,999% din populația globului. (Probabil exista și un program pentru a te înțelege cu extratereștrii). O carte se putea scrie într-o jumătate de oră. Într-o oră aveai cartea gata editată pe orice suport.

Lucian Strochi