DONATORII DE SUFLETE (12)

„Richard Swinburne a scris: „Sufletele sunt obiecte imateriale cu proprietăți mentale. Au senzații și gânduri, dorințe și credințe și îndeplinesc acțiuni intenționate. Sufletele sunt părți esențiale din ființele umane”.”

„În hinduism, cuvintele cele mai apropiate în corespondență cu sufletul sunt Jiva, Atman și Purusha, însemnând Sinele individual.”

„Potrivit jainismului, Sufletul (Jiva) există, având o existență separată de corpul care îl găzduiește. Orice făptură vie (bacterie, plantă, animal sau om) are suflet. Sufletul este diferențiat de non-Suflet sau realitate nevie (ajiva) ce constă în: materie, timp, spațiu, mediu de mișcare și mediu de odihnă.

Pentru jainiști, moksa este realizarea sufletului și salvarea lui. Iată câteva citate din Pankastikayasara, un text jainist din secolul I, scris de Acharya Kundakunda.

DONATORII DE SUFLETE (11)

Sufletul continuă să trăiască după moartea fizică, el este nemuritor.

Raiul poate fi văzut ca o apropiere a sufletului de Dumnezeu, iar Iadul ca o stare de îndepărtare de Dumnezeu.

În Budism, fiecare școală are părerile ei despre suflet. Budismul ne învață că toate lucrurile sunt  într-o stare continuă de flux: toate se schimbă, nicio stare permanentă nu există prin sinea sa. O ființă umană nu are un sine permanent. Termenii de „Eu” sau „mine” nu se referă la nimic fix. Când trupul moare, procesele mentale necorporeale continuă și suntem renăscuți într-un nou corp.

Pentru că procesele mentale sunt într-o constantă schimbare, ființa ce este renăscută nu este nici complet diferită, dar nici exact identică celei care a murit. Totuși, ființa nouă este un continuu cu ființa care a murit. 

DONATORII DE SUFLETE (10)

Dar marile întrebări pe care și le punea erau legate de suflet: Ce e sufletul? Există sufletul? Unde se găsește el în corpul nostru? Este nemuritor sufletul? Celelalte ființe, lucrurile au sau nu suflet? Și câte și mai câte.

A observat că sufletul e definit de greci ca fiind psyche = viață, spirit, conștiință, opus cuvântului soma care însemna corp.  La romani psyche a fost tradus de Terențiu prin anima.

În Biblia de la București din 1688, traducătorul spunea:

„Și nu vă teameți de acela care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî; ce vă teameți mai vârtos de acela ce poate pierde sufletul și trupul în gheena.”

DONATORII DE SUFLETE (9)

ȘCOALA CEA NOUĂ NU ERA MULT DIFERITĂ DE CEA DE PÂNĂ ATUNCI. ACEIAȘI COPII, E DREPT ACUM ÎMBRĂCAȚI ÎN NEGRU, O CULOARE SUFERITOARE, DE FAPT UN CENUȘIU ÎNCHIS, TE PUTEAI PĂTA ȘI NIMENI NU AR FI VĂZUT PETELE. Nici jegul, nici rosăturile, nici chiar pânza mai rărită și lustruită.

În fiecare sală, chiar și pe holuri, vedeai pe pereții albi, ce păreau proaspăt văruiți, câte o icoană a Maicii Domnului sau a lui Iisus. Mai rar câte un crucifix, candele, foarte rar aprinse, și icoane cu alți sfinți, între care recunoșteai icoana Sfântului Nicolae, a Sfântului Gheorghe, dar și a Sfântului Ștefan.

DONATORII DE SUFLETE (8)

 …Se privi cu un fel de uimire, nu cu spaimă, așa cum s-ar fi așteptat ceilalți și chiar el, se gândiseră la chinurile Mântuitorului, dar el  mai mult  la faptul propriile sale chinuri erau binemeritate, ce suferise Narcis era incomparabil mai dureros, mai dur, mai inuman, decât ce suferea el acum, se gândi chiar să ia totul în joacă; era vorba de o piesă, în care el avea rolul protagonistului, era Christos, e o cinste pentru orice om să fie, măcar pentru o clipă, Christos, așa încât zâmbi, ceea ce îi înfurie teribil pe cei care îl legau, încât îl cetluiră bine, să-i treacă pofta de zâmbet, să simtă durerea adevărată, crâncenă, să-i vină să urle precum lupii și se grăbiră să-i pună și un căluș, se vede că mai făcuseră asta, le reușise călușul din prima, nu e deloc ușor să pui cuiva un căluș.

Îl dureau brațele, pentru altul durerea ar fi fost insuportabilă, pentru el încă nu, își îndreptă gândurile spre viața lui de până atunci, se gândi la nașterea sa, apoi la găsirea lui, ca prunc nevinovat la biserică, fu inundat de un val de căldură gândindu-se la Părinte, la tot ce făcuse și mai făcea încă pentru el, se gândi și la Preoteasă, o înțelegea și pe ea, apoi se gândi că trebuie să trăiască, nu atât pentru el, cât pentru alții, ei o luaseră pe o cale greșită și trebuiau readuși la Dreapta Cale, Adevărata și Singura.

Se simți puternic, mai tare ca o stâncă, avu impresia că funia va ceda și chiar așa se și întâmplă, nu era convins că o mână de prieten nu îl ajutase, tăindu-i legătura de la o mână, era amorțit, confuz, năclăit și gândurile lui nu se închegau în idei, cuvintele nu se adunau unul după altul, ci explodau împreună, fără putere însă, așa încât nu știa nici el adevărul, dacă se eliberase singur sau fusese ajutat de cineva, dacă nu cumva intervenise chiar Îngerul lui Păzitor, totul era posibil, așa că se eliberă pe rând, prima dată cealaltă mână, apoi și picioarele, se umflaseră, se învinețiseră, îl dureau, se frecă energic, punându-și sângele și mușchii în mișcare, se îndreptă spre dormitor, neștiind prea bine unde sunt ceilalți și ce avea el de făcut.

Aici îl găsiră cei cinci când se întorseseră de la pepinieră, se uitau holbați la el, nu le venea să creadă că se eliberase, că își desfăcuse singur funia, legăturile, se uitaseră cu atenție, nu era nicio urmă de tăietură, deci nu intervenise altcineva, erau într-un fel mulțumiți, îl pedepsiseră, erau siguri că de acum nu va mai vorbi niciodată împotriva lor, încercau  pentru prima dată chiar un vag sentiment religios, izvorât din frică, din neputința lor de a înțelege ce se petrecuse de fapt.

Începuseră apoi să îl privească cu alți ochi, era mult mai puternic decât își închipuiseră ei, era ajutat și de altcineva, de altceva, poate chiar de un Înger sau chiar de Dumnezeu, îi mira, îi zăpăcea faptul că el nu le-a reproșat nimic, a zâmbit în continuare, ca și cum i-ar fi înțeles, ca și cum i-ar fi iertat, ba chiar că avea încredere în ei că vor face și fapte bune, erau derutați, dezorientați, buimaci, nu erau pregătiți pentru asta, îi unise până atunci ura, un fel de protest oarecum legitim împotriva unei vieți nedrepte; erau până la urmă un fel de justițiari, așa cum și tâlharii, criminalii, violatorii sunt un fel de justițiari, nu foloseau ei acest cuvânt, dar asta gândeau.

Observase că și el se schimbase din acea zi, așa că i se schimbase și porecla, nu mai era Popicu, ci Părintele și, ca orice poreclă, era spusă pe jumătate în derâdere, pe jumătate în serios.

Cineva îl văzuse intrând în magazie. Poate îl și pârâse Echipei. Lucrurile acestea sunt prea încâlcite pentru a fi deslușite vreodată.

Știuse sau nu ce se petrecuse acolo, în întunericul magaziei? Dar povestise că un stol imens de rândunele se strecurase înăuntru,     printr-o gaură în ușă. Apoi câteva ciori cu ciocuri puternice, negre ca smoala. Să fi desfăcut ele funia? Și dacă da, ce le îndemnase să facă acest lucru? Și mai erau și șobolanii, adunați în șiruri neregulate, dar nesfârșite.

Ceva trebuie să se fi petrecut și cuvântul minune poate fi o cheie potrivită pentru toate ușile.

Iar el, stând pe cruce, căci cruce era până la urmă, privea gânditor la acea armată de oameni înlemniți din magazie, multe traverse de cale ferată, apoi stâlpi de la porți, adevărate totemuri. Mai târziu a aflat că trunchiurile acelea de copac, buturugile, chiar erau oameni sau pe aproape, pentru că atunci când cineva moare și nu i se găsește trupul, în mormântul său se va pune un trunchi de copac, de înălțimea mortului și trunchiul acela sau mortul se numește cenotaf.

Pe funii de rufe și pe sârme zincate atârna în neorânduială lâna spălată și pusă la uscat, gata de a fi toarsă.  Era lâna tunsă de la zeci de oi și el își imagină că e vorba de o turmă de oi ciudată, turmă ce se temea să atingă pământul și atunci oile stăteau pe sârme și pe funii precum păsările, așteptându-l pe el, să le îndrume. Căci el era Păstorul.

Și multe asemenea visuri, coșmaruri, viziuni, închipuiri avusese el cât a stat pe cruce. Și la toate le găsea aceeași rezolvare: el trebuia să aibă grijă de turma sa, el era Păstorul și își primise această cinste prin suferință. Și, poate, o parte din păcatul cel mare și încălcarea poruncii să nu ucizi aveau să-i fie, dacă nu șterse de tot, atunci măcar în parte.

Iar când Părintele îi veni în vizită, făcea asta cam o dată la trei săptămâni, îi mărturisi că ar vrea să fie preot.

O clipă, înduioșat, Părintele crezu că fiul lui vrea să-i urmeze calea, dar apoi înțelese că e vorba de ceva mai grav, mai adânc și fu tulburat peste măsură.

Și își jură în sinea lui că va face tot ce îi stă în putință să îl ajute, trecând peste privirile piezișe și zâmbetele strâmbe ale oamenilor.

Lucian Strochi

 

 

 

 

SONETUL ENIGMATICULUI SFINX (90)

Sfinxul – ilustratie de George Romila

mă simt senin ca omul lui Vitruviu

fantomă de apă  vis de ivoriu

trecând prin rai prin iad prin purgatoriu

fluviu cu fluviu biblicul diluviu

 

îi adresez lui Dumnezeu memoriu

să ard ca steaua nu să fiu Vezuviu

sunt piatră gânditor umil eluviu

nimic celebru mai nimic notoriu

SONETUL LEVATEI (89)

încătușată liberă-i natura

plâns râs aceeași lacrimă sărată

cerneală sânge e aceeași pată

blestem și cântec în aceeași gura

 

încălecăm același drum aceeași roată

creștin ateu la fel ne  e scriptura

de șarpe  sau de tigru mușcătura

girafă om aceeași beregată

SONETUL PIETREI (88)

domnul mi-a dat la naștere o piatră

sisif vei fi de vrei s-o urci pe munte

e bună stăvilar pentru o punte

pentru o moară o cetate vatră

 

iar de va fi așa ca un grăunte

o vei cinsti cum omenești o voatră

în casă ca pe-o zestre dintr-o natră

pe deget de mireasă să te-nfrunte 

SONETUL ZODIACELOR STRANII (87)

 

pășesc prin sideralele băltoace

și-mi număr zile stele în abace

mai cred că ceru-i plin de stâlpi cerdace

lumina-i învelită în cojoace

 

din milioanele de dobitoace

doar noi lăsăm lumina să se joace

deschidem larg ferestrele opace

SONETUL LUNII (86)

Vin caii lumii-n ceruri să mai pască

Albastre ierburi din  tăcute focuri;

Din lună-și fac râzând zeii brelocuri…

O-așteaptă lupii răbdători să crească.

 

Mereu cuprinsă-i noaptea de amocuri

Și uită-atunci să își mai pună mască…

Din goluri, dintre nouri, vrea să nască

Mirări și spaime, bucurii pe-alocuri.