SONETUL PASARII PHOENIX 64

Pasărea Phoenix nu e o măiastră…

E vis,  mugur străveziu printre stele;

Zbor retezat de gândurile mele;

Crin înflorind din cenușă, nu-n glastră.

 

E dans nebun de flăcări și de  iele…

O lacrimă ce s-a născut  albastră,

Un fum pe câmpuri  ca iubirea noastră,

Fierbinți fecioare, goale și rebele.

SONETUL NOPTII MAGICE 63

În noaptea când te-am cunoscut femeie

Eram iubiți de vagi subterane ploi

Și blând pronume se conjuga în noi

Și lacrima se prelungea-n scânteie

 

Eram tornadă vârtej  torent șuvoi

Un curcubeu băut de curcubeie

Sau apă vie moartă în știubeie

O ramură din trunchi gingaș  verde-altoi

 

Un singur trup două suflete parcă

Singurii oameni în biblică arcă

Două suflete în singur iubit trup

SONETUL NASTERII NENASTERII 62

Mă nasc din ochii tăi, cum din femeie,

Fără dureri, se naște, poate, altul;

Așa a socotit biblic  Înaltul:

Să fim născuți de-o Venus dumnezeie…

 

Căci important pe lume-i pasul, saltul

Cum e, pentru lumină, o scânteie,

Sau, pentru poarta vieții, e o cheie

Și pentru-o carte este textul, șpaltul.

SONETUL MEU SI AL PAMANTULUI 61

Din tine m-am născut, mă-ntorc în tine:

Chiar dacă nu mi-ai dat, firesc, tiparul,

Chiar dacă Domnu – a mângâiat altarul

Și a suflat asupră ta lumine…

 

Nu știu cine mi-a stabilit hotarul:

Ce luturi sau unit, ce ape, tine;

Ce forță din adâncuri astăzi vine,

Să-mi judece destinul, chinul, harul.

SONETUL IUBIRII ALBASTRE 60

Iubirea e dumnezeiască vină

Și legea cea dintâi supremă-a firii

Fulger răzleț pe cerul nemuririi

Lumină mov desprinsă din lumină

 

Pleoape de dor ne sunt clar trandafirii

O liniște în tunet mai deplină

O scriere trimisă anonimă

Un jurământ pe care-l fac doar mirii

 

O funie unindu-ne-n vecie

Cuvânt ce nu mai știm cum ni se scrie

Parfum de mosc de smirnă iasomie

 

Timp suspendat  o sete fără sațiu

Un gând fără de limite de spațiu

Un vers din Dante poate din Horațiu

Lucian Strochi

SONETUL FLACARII 59

Te-asemeni tot mai mult c-o lumânare,

Cu candela aprinsă noaptea-n schituri,

Cu o lumină bântuind vagi rituri,

Icoană prea suavă în altare.

 

Ești flacăra născând atâtea mituri:

Pentru păgâni o  sacră sărbătoare,

O rază zămislită chiar de soare,

Trădând cu limbi de foc comori în situri.

 

Un răsărit de lună poate-un apus…

Cuvântul negru sălbatic  sau supus;

Jarul încins cenușa să și-o doară?

 

Tu curgi în jos în taină poate în sus…

Iubesc se vede pentru-ntâia oară

Mireasă-n văluri strălucind fecioară.

Lucian Strochi

SONETUL EXTRATERESTULUI 58

din galaxii venit-am fără veste

să-mi caut trupul printre voi vecine

cu așteptări priviri și rugi divine

descălecând semeț dintr-o poveste

 

fiu de-ntuneric lacrimă lumine

să vin din spații limpezi și  celeste

în care nu va fi a fost ci este

astfel eu crezut-am că e mai  bine

 

un suflet caut măcar de împrumut

mai vreau de e nevoie și un sărut

și minții mele tandră mângâiere

 

visez dorinței să îi ofer un scut

cerșesc veșmânt de zâmbet și durere

și se cuvine  și-nceput de vrere

Lucian Strochi

SONETUL CĂRȚII 57

Cartea-i mireasă mereu deflorată…

Când ochii-mi ridică epitalamuri,

Cu degetele moi mângâi noi lamuri:

Aripă de înger tâmplă de fată.

 

Copac alb din care cresc negre ramuri;

Cu rădăcină și floare ciudată…

Poveste fără de „a fost odată”…

Rune barbare cu litere neamuri.

 

Cu bolți mărețe, secrete intrânduri:

Prea nobile și trădătoare  gânduri,

Prea rele drepte prea sucite rânduri…

 

Minune între noi divin ivită

Și unii spun că e prea grea ispită:

E viața însăși ce în ritm palpită

Lucian Strochi

SONETUL IUBITEI MAGICE 56

în tine porți sămânța nemuririi

un cântec mut ce îl aud doar mirii

cuminte îți aștepți șoapta robirii

când te înalți spre marginile firii

 

călăi sunt norii razele doar zbirii

în ochi se-adună-n pleoape trandafirii

tu porți conduri ce-i poartă doar zefirii

tăcută-noți privind spre insula iubirii

 

mai porți în gând potecile-amintirii

desprinsă ești din patima rostirii

sfârșit de lume începutul spirii

 

nu te iubește stânca nici menhirii

și visu-așteptă-n marginea zidirii

totem ciudat e ceasul zămislirii

Lucian Strochi

Aprecieri critice – Donatorii de suflete (3)

Originalitatea la tezaurul de gândire estetico-sacro-profan românesc/ european, al scriitorului bibliocrat, Lucian Strochi, constă în postularea și transfigurarea Lumii ca Teatru, într-o Libris Mundi sibilinică, postmodernă, proteică, noologică, dar și în configurarea misterului existențial, văzut ca un dat ontologic suprem, alături de Nihil sine Deos și de sugestia omniprezentă, că toate au mai fost văzute de noi, într-o existență anterioară. Fascinația acestui artist de tip renascentist, pentru infinita morfologie a enigmelor Cosmosului, a tainelor Omului proteic, ființă cosmică, este permanent potențată de cultura sa enciclopedică, de perpetuarea estetico-poetică/ poietică, într-un dedalic labirint borgesian al simbolurilor și al nesfârșitelor serii de toposuri, de timpuri divergente, convergente, paralele, de ontologia misterului și de mitul conservării miraculoase a tainelor Sufletului.

Autorul capodoperei Donatorii de suflete are nostalgia Cărții totale, a divinei Biblioteci, a Cerului înstelat, dar și a filosofiei ce ne propune abolirea celor trei principii ale logicii: de identitate, noncontradicție, terț exclus/ inclus. Astfel, mitografia omului etern, din romanul său, arhetipal, plutitor, filosofico-teologic este ca un joc de tarot: repetă modelele arhetipale ale inconștientului, retrăiește fascinația exercitată de seriile de opoziții ale lumii: masculin – feminin; bine – rău; lumină – întuneric etc., remitizează interacțiunea celor patru elemente: aer, apă, foc și pământ, dar și corelația rai – iad. Lucian Strochi, el însuși un donator de suflete, mi se pare un scriitor ales și angajat în profeție ca într-o actualitate.                                                                  

 

PETRE ISACHI 

Lucian Strochi nu este un scriitor, ci un adevărat fenomen literar, el nu stăpânește doar cuvântul, ci materia și antimateria scrisului, mantrele și tantrele dezvoltării spiritului uman,  un adevărat atlant rătăcit la timpul prezent, înălțător de piramide estetice, atât în proză cât și în poezie. Opera lui este una megalitică, religioasă și funebră în egală măsură, formată din elemente brute pre care sunt așezate broderii gotice și motive suprarealiste, astfel încât ea poate lua forma eternității și a fluidului în egală măsură. Cartea DONATORII DE SUFLETE este o donație pentru revigorarea literaturii române, un manual enciclopedic despre antropologia sufletului uman, cu trepte de evoluție și de cădere în hecatele primitivismului și ignoranței, dar și de salvare prin cunoaștere și de șlefuire prin iubire pură… Succes cărții, succes autorului… Mi-a plăcut și o voi reciti cu aceeași plăcere…

ECATERINA  PETRESCU BOTONCEA