SONETUL TRUPULUI TRECĂTOR (11)

Te iubesc trupule trecătorule 

Chiar dacă-adesea cu altul m-ai trădat

Fidel îți sunt în tine întrupchipat

Te-am confundat cu sufletul dorule

Câte ninsori porți cât gând senin curat

Te schimbi mereu și-ți spun zâmbind norule

Ce aripi ascunse mai ai zborule

Ce vis fertil în mine ai semănat

Te iubesc ca pe-un dor târziu de ducă 

Ca pe o icoană ca pe-o nălucă

Ca pe o inimă nucă năucă

Te iubesc pe tine albă lumină

Iubire deplină vie preaplină  

Pedeapsă fără vinovați și vină  

Lucian Strochi

SONETUL PĂSĂRII PHOENIX (10)

Pasărea Phoenix nu e o măiastră…  

E vis,  mugur străveziu printre stele;   

Zbor retezat de gândurile mele;  

Crin înflorind din cenușă, nu-n glastră. 

E dans nebun de flăcări și de  iele… 

O lacrimă ce s-a născut  albastră,  

Un fum pe câmpuri  ca iubirea noastră, 

Fierbinți fecioare, goale și rebele. 

Un cort de spaime, vag, adunând tăceri;  

Un astăzi fără de mâine și de ieri 

Un an fără  toamne, fără primăveri… 

Un  început… final deopotrivă:  

Iubirea noastră-i navă în  derivă 

Și-o bucurie, recunosc, tardivă…

Lucian Strochi

SONETUL NOPȚII MAGICE (9)

În noaptea când te-am cunoscut femeie  

Eram iubiți de vagi subterane ploi  

Și blând pronume se conjuga în noi

Și lacrima se prelungea-n scânteie  

Eram tornadă vârtej  torent șuvoi   

Un curcubeu băut de curcubeie  

Sau apă vie moartă în știubeie 

O ramură din trunchi gingaș  verde-altoi  

Un singur trup două suflete parcă 

Singurii oameni în biblică arcă 

Două suflete în singur iubit trup 

Evadând în eternitate  să rup  

Blestem sălbatic  cu ochi  roșii de lup  

Iubirea noastă astăzi se încarcă

Lucian Strochi

SONETUL NAȘTERII NENAȘTERII (8)

Mă nasc din ochii tăi, cum din femeie, 

Fără dureri, se naște, poate, altul; 

Așa a socotit biblic  Înaltul:         

Să fim născuți de-o Venus dumnezeie…      

Căci important pe lume-i pasul, saltul

Cum e, pentru lumină, o scânteie, 

Sau, pentru poarta vieții, e o cheie

Și pentru-o carte este textul, șpaltul.

Dar pentru asta pregătim  asaltul,  

Cum preotul își încălzește psaltul  

Și pictoru-și pisează-atent cobaltul…

Din dans mă nasc la horă sau nedeie 

Cum cerul din zeița Astarteie   

Cum slova se va naște din condeie…

Lucian Strochi

SONETUL MEU ȘI AL PĂMÂNTULUI (7)

Din tine m-am născut, mă-ntorc în tine:  

Chiar dacă nu mi-ai dat, firesc, tiparul, 

Chiar dacă Domnu – a mângâiat altarul  

Și a suflat asupră ta lumine… 

Nu știu cine mi-a stabilit hotarul: 

Ce luturi sau unit, ce ape, tine; 

Ce forță din adâncuri astăzi vine, 

Să-mi judece destinul, chinul, harul. 

Și iată-mă, prin tine, un legământ: 

În veci ne leagă duh sacru de pământ… 

Poate vânt, poate  mormânt,  poate cuvânt.

Cine să știe, cine să ne spună? 

Apună și răsară veșnic lună;

Sunt neștiută, ne-nțeleasă rună… 

Lucian Strochi

SONETUL IUBIRII ALBASTRE (6)

Iubirea e dumnezeiască vină 

Și legea cea dintâi supremă-a firii 

Fulger răzleț pe cerul nemuririi 

Lumină mov desprinsă din lumină  

Pleoape de dor ne sunt clar trandafirii 

O liniște în tunet mai deplină  

O scriere trimisă anonimă  

Un jurământ pe care-l fac doar mirii  

O funie unindu-ne-n vecie 

Cuvânt ce nu mai știm cum ni se scrie  

Parfum de mosc de smirnă iasomie 

Timp suspendat  o sete fără sațiu 

Un gând fără de limite de spațiu  

Un vers din Dante poate din Horațiu

Lucian Strochi

SONETUL FLĂCĂRII (5)

Te-asemeni tot mai mult c-o lumânare, 

Cu candela aprinsă noaptea-n schituri,

Cu o lumină bântuind vagi rituri, 

Icoană prea suavă în altare. 

Ești flacăra născând atâtea mituri: 

Pentru păgâni o  sacră sărbătoare, 

O rază zămislită chiar de soare, 

Trădând cu limbi de foc comori în situri. 

Un răsărit de lună poate-un apus… 

Cuvântul negru sălbatic  sau supus;  

Jarul încins cenușa să și-o doară?  

Tu curgi în jos în taină poate în sus… 

Iubesc se vede pentru-ntâia oară 

Mireasă-n văluri strălucind fecioară. 

SONETUL EXTRATERESTULUI (4)

din galaxii venit-am fără veste  

să-mi caut trupul printre voi vecine 

cu așteptări priviri și rugi divine  

descălecând semeț dintr-o poveste  

fiu de-ntuneric lacrimă lumine  

să vin din spații limpezi și  celeste  

în care nu va fi a fost ci este  

 astfel eu crezut-am că e mai  bine   

un suflet caut măcar de împrumut  

mai vreau de e nevoie și un sărut  

și minții mele tandră mângâiere   

visez dorinței să îi ofer un scut   

cerșesc veșmânt de zâmbet și durere    și se cuvine  și-nceput de vrere 

SONETUL CĂRȚII (3)

Cartea-i mireasă mereu deflorată…  

Când ochii-mi ridică epitalamuri,  

Cu degetele moi mângâi noi lamuri: 

Aripă de înger tâmplă de fată.

Copac alb din care cresc negre ramuri;  

Cu rădăcină și floare ciudată…  

Poveste fără de „a fost odată”… 

Rune barbare cu litere neamuri.  

Cu bolți mărețe, secrete intrânduri:  

Prea nobile și trădătoare  gânduri,  

Prea rele drepte prea sucite rânduri…  

Minune între noi divin ivită   

Și unii spun că e prea grea ispită: 

E viața însăși ce în ritm palpită 

SONETUL IUBITEI MAGICE (2)

în tine porți sămânța nemuririi 

un cântec mut ce îl aud doar mirii 

cuminte îți aștepți șoapta robirii 

când te înalți spre marginile firii 

călăi sunt norii razele doar zbirii 

în ochi se-adună-n pleoape trandafirii 

tu porți conduri ce-i poartă doar zefirii 

tăcută-noți privind spre insula iubirii 

mai porți în gând potecile-amintirii 

desprinsă ești din patima rostirii 

sfârșit de lume începutul spirii 

nu te iubește stânca nici menhirii 

și visu-așteptă-n marginea zidirii   totem ciudat e ceasul zămislirii 

Lucian Strochi