SONETUL FLACARII 59

Te-asemeni tot mai mult c-o lumânare,

Cu candela aprinsă noaptea-n schituri,

Cu o lumină bântuind vagi rituri,

Icoană prea suavă în altare.

 

Ești flacăra născând atâtea mituri:

Pentru păgâni o  sacră sărbătoare,

O rază zămislită chiar de soare,

Trădând cu limbi de foc comori în situri.

 

Un răsărit de lună poate-un apus…

Cuvântul negru sălbatic  sau supus;

Jarul încins cenușa să și-o doară?

 

Tu curgi în jos în taină poate în sus…

Iubesc se vede pentru-ntâia oară

Mireasă-n văluri strălucind fecioară.

Lucian Strochi

SONETUL EXTRATERESTULUI 58

din galaxii venit-am fără veste

să-mi caut trupul printre voi vecine

cu așteptări priviri și rugi divine

descălecând semeț dintr-o poveste

 

fiu de-ntuneric lacrimă lumine

să vin din spații limpezi și  celeste

în care nu va fi a fost ci este

astfel eu crezut-am că e mai  bine

 

un suflet caut măcar de împrumut

mai vreau de e nevoie și un sărut

și minții mele tandră mângâiere

 

visez dorinței să îi ofer un scut

cerșesc veșmânt de zâmbet și durere

și se cuvine  și-nceput de vrere

Lucian Strochi

SONETUL CĂRȚII 57

Cartea-i mireasă mereu deflorată…

Când ochii-mi ridică epitalamuri,

Cu degetele moi mângâi noi lamuri:

Aripă de înger tâmplă de fată.

 

Copac alb din care cresc negre ramuri;

Cu rădăcină și floare ciudată…

Poveste fără de „a fost odată”…

Rune barbare cu litere neamuri.

 

Cu bolți mărețe, secrete intrânduri:

Prea nobile și trădătoare  gânduri,

Prea rele drepte prea sucite rânduri…

 

Minune între noi divin ivită

Și unii spun că e prea grea ispită:

E viața însăși ce în ritm palpită

Lucian Strochi

SONETUL IUBITEI MAGICE 56

în tine porți sămânța nemuririi

un cântec mut ce îl aud doar mirii

cuminte îți aștepți șoapta robirii

când te înalți spre marginile firii

 

călăi sunt norii razele doar zbirii

în ochi se-adună-n pleoape trandafirii

tu porți conduri ce-i poartă doar zefirii

tăcută-noți privind spre insula iubirii

 

mai porți în gând potecile-amintirii

desprinsă ești din patima rostirii

sfârșit de lume începutul spirii

 

nu te iubește stânca nici menhirii

și visu-așteptă-n marginea zidirii

totem ciudat e ceasul zămislirii

Lucian Strochi

SONETUL APEI ELEMENTARE 55

Nimic nu e mai generos  ca apa:

Iubește trupul, sufletul și gândul,

Cititul, scrisul și desigur rândul;

Chiar și-n pământ ajută brazda, sapa.

 

Ca leac, nu-ți pierde timpul; căutându-l:

Ajută lacrima, ochiul și pleoapa,

Și  e modelul ce-l urmează capa

Când curge, lesne a găsit intrândul…

 

Topită-n flori, în frunze sau în muguri,

Ciudată, dreaptă e, precum lumina:

Duioasă când alintă rădăcina…

 

Cu soarele se-adună toamna-n struguri;

Când plouă, arde în întoarse ruguri.

Și între elemente e divina…

Lucian Strochi

SONETUL IUBIRII CUCERITE 54

Cearșaful alb duhnind a așteptare…

Cu degete, cercetând arse buze

Cu ochi, gloanțe trase din archebuze

Și sâni eliberați din închisoare…

 

Cu gânduri strecurate ca meduze,

Plutind între tăceri adânci și-o mare;

Cu mâini făcute pentru alinare

Și cu urechi în scâncete lehuze;

SONETUL ADEVĂRATEI CREDINȚE 53

Singurii credincioși cu adevărat

Sunt copiii: ei văd ce nu se vede;

Doar ei citesc necitind străvechi vede

Și au sufletul doar din aur curat.

 

Doar ei văd în frunze arginți,  monede

Și-n orice piatră un rubin sau agat

În șotron un ducat pătrat un palat

Și  – n-ai crede – în scaun  patrupede. 

DESPRE STRUCTURA ACESTOR SONETE ENGLEZE, DESPRE RIME SI NUMERELE ASCUNSE DIN SONETE

DESPRE STRUCTURA ACESTOR SONETE ENGLEZE

Trebuie precizat că aceste sonete engleze pot fi considerate aşa doar prin structura de trei catrene şi un distih, diferită de cea a sonetului italian – două catrene şi două terţine.

Rimele şi măsura acestor sonete este extrem de variată, demonstrând, cred, vitalitatea acestei specii literare, care nu se lasă încorsetată nici formal, nici ideatic.

 

DESPRE RIME

Rimele din aceste sonete engleze sunt extrem de variate.

Primul catren din fiecare sonet are rimă îmbrăţişată (abba) în sonetele I, III, VIII, IX, X, XI, XV, XVI, XXIII; rimă încrucişată (abab) în sonetele II, IV, V, VI, VII, XII, XIII, XIV, XVII, XVIII, XIX, XX, XXI, XXII, XXIV, XXV, XXVI.

SONETUL LIMBII ROMANE1 (XXVI)

Ca într-o poveste2 te-a scos în cale

Cineva3; eram mut, ca un vas de lut.4

Mă apărau cele şapte vocale5,

Le primisem, semn sacru, ca pe-un sărut.6

 

Te-nalţi la munte7, te cobori la vale,8

Învăluită-în pace ca într-un scut,9

Şi aflu că mătase este moale,10

Şi că durutul, Doamne, vai, m-a durut.11

SONETUL MAMEI RUSIA1 (XXV)

Taigaua2 uriaşă, nesfârşite 

Fluvii3 şi apoi, măreaţă câmpia4,

Lacuri şi mări5, podişuri infinite5:

Iubeşte şi moare Mama Rusia6.

 

Cetăţi, măreţe ziduri şi creneluri7,

Mestecenii8, suspinând a primăvară:

Poeţii ruşi duios mor în dueluri9,

Mama Rusia, necuprinsă ţară10.