Blestemul ursitoarei care te-a crezut că te-ai născut să fii poet    

„Blestemat să fii” – mi-a spus urzitoarea cea rea –

„Tot ce gândeşti, să se prefacă în cuvânt,¹– istoria acestui blestem este extrem de interesantă. La început, pe la vreo 8 ani, când am luat pentru prima dată contact cu miturile Greciei Antice, am fost impresionat de întâmplarea cu regele Midas, cel care transforma în aur orice cuvânt (sau care transforma în aur tot ce atingea cu buzele – nu mai ţin minte) şi care a murit din această cauză de sete şi de foame. Peste vreo câţiva ani m-am gândit la un scriitor blestemat care vrea să scrie un text şi scrie un alt text fără voia lui, făcând astfel imposibilă comunicarea. Eram foarte mândru de ideea mea, până când, adolescent fiind, am întâlnit (nu mai ştiu precis anul), un text asemănător, scris de marele poet Ştefan Augustin Doinaş, text intitulat „Vânătoare cu şoim”. Am fost complet derutat. Mi se părea că e vorba de acelaşi text pe care îl visasem şi eu. Apoi m-am liniştit. Erau totuşi destule diferenţe: la mine era vorba de o experienţă personală, se schimbau doar cuvinte, nu sintagme sau chiar propoziţii ca la Doinaş. Am încercat apoi un sentiment de mândrie: dacă un mare poet gândeşte ca mine (sau, mă rog –invers) e foarte onorant pentru mine. Am mai avut o experienţă, tot în adolescenţă. Scrisesem o poezie intitulată Sohodol şi două versuri sunau cam aşa: „Aici copacul creşte întors şi aiurea/ Visul himeră a lui Paciurea.” Eram mândru de rima rară pe care o găsisem. Peste ani, am citit un volum de versuri de Virgil Teodorescu apărut în BPT intitulat Poezie neîntreruptă (parcă în 1976). Am găsit într-o poezie a sa rima mea rară şi furios mi-am sfâşiat poemul. Acum n-aş mai face-o. Acest text a trecut prin mai multe variantă până a lua forma blestemului. Ideatic el face parte din ceea ce am numit Trilogia cuvântului.

În apă, în aer, în foc şi pământ

„Blestemat să fii” – mi-a spus urzitoarea cea rea –

„Tot ce gândeşti, să se prefacă în cuvânt,¹

În apă, în aer, în foc şi pământ

Şi fiecare cuvânt să rimeze cu altul,²

Să-ţi fie, ca-ntr-o cutie, prea jos înaltul,³

Totul să se sfarme, ca-n farmec, în melodie,⁴

Să nu fii crezut, să nu fii ştiut, să nu fii urmat,⁵

Rândul să pară prea uşor, prea sprinţar,⁶

Superficial, banal, săltăreţ ca un zar,⁷

Să te uite şi muierea.²⁹ –termenul de muiere este destul de controversat. În unele zone ale ţării, prin muiere se înţelege o femeie uşuratică, prea disponibilă, incapabilă de sentimente alese, fiind doar un obiect al plăcerilor sexuale. În Transilvania termenul poate defini o soţie, o femeie cu totul respectabilă, mai mult folosirea termenului conduce la o idee de afecţiune şi posesie: muierea mea. Explicaţia este relativ simplă: Transilvania este o arie mai conservatoare, supravieţuind acolo mai mulţi termeni din latină: mulier (femeie, soţie), ai (usturoi) etc.

Uite, chinu-ţi chem,³⁰ –apare conştientizarea faptului că foloseşte un blestem şi îi atrage atenţia iubitului de acest lucru, avertizându-l într-un fel.

Ca acest blestem,

Să te faci ghem,³¹ – „a te face ghem” este o poziţie frecventă la dureri mari. E probabil un atavism, poziţia fetală aducând o oarecare liniştire.

Să nu te dezdoi,

Să te-ngroape-un roi,³² –din nou ambiguitate: nu ştim dacă roiul este unul de albine sau este cel al oamenilor strânşi la un accident sau la o înmormântare.

Să mori în noroi,

Blestem de iubită părăsită  

 Du-te bade, du-te bade,¹ –acest blestem este unul ciudat, aproape un blestem lilial, blând, în ciuda tonului vehement. Cheia în care trebuie citit şi interpretat acest blestem este chiar primul vers şi cuvântul bade. Acest cuvânt indică o formă de respect, un raport oblic, de subordonare, de la copil la tânăr, de la tânăr la o persoană în vârstă, de la rudă la rudă, de la iubită sau soţie la iubit sau soţ. Este chiar o formulă de politeţe.

Unde focul rău te arde,² –ca şi în alte scrieri, inclusiv blesteme se foloseşte un limbaj dublu, denotativ şi conotativ, cu sensuri proprii şi figurate. Focul rău care te arde poate fi un fenomen de combustie, dar în egală măsură poate fi un foc al inimii, al îndrăgostitului, în cazul de faţă.

Să te spânzuri de pacheşti,³ – vers ambiguu. Pacheştile sunt bretele. Te poţi spânzura de pacheşti, s-au întâlnit destule cazuri, dar la fel de posibil e vorba de folosirea acestor pacheşti. A te spânzura de pacheşti poate însemna să slăbeşti atât de mult încât să fii nevoit să porţi bretelele, sau, dimpotrivă, să te îngraşi atât de mult, încât pacheştile să te sugrume.

Du-te bade, du-te bade,¹

Unde focul rău te arde,²

Să te spânzuri de pacheşti,³

Să fii hrană pentru peşti,⁴

Să ai, la ureche, guşă,⁵

Şi-n gură, cenuşă,⁶

În loc de ineluşe,⁷

Să ai cătuşe,⁸

În loc de cureluşe,⁹

Să ai căpuşe,¹⁰

În loc de săruturi,

Să primeşti doar cnuturi,¹¹

Să simţi arsură,

Cine râde de tarot,¹⁷ –tarotul este considerat o „hartă spirituală a drumurilor”, un joc de cărţi în ocultism, un mod de a privi lumea paralel cu raţionalitatea sau intuiţia. Gilbert Durand în Structurile antropologice ale imaginarului” ăi dedică pagini admirabile. De altfel bibliografia tarotului cuprinde mii de titluri. Tarotul, cunoscut şi ca trionfi, mai târziu tarocchi, este un set de cărţi, 78 la număr, folosite din secolul al XV-lea în Franţa (tarot francez) şi Italia (tarocchini). În legătură cu trionfi, nu este absurdă legătura acestuia cu triumf sau chiar cu tromf, în Ardeal, care înseamnă atu şi care „taie” toate celelalte cărţi prin culoarea aleasă ca majoră. Se presupune că tarotul aer ca origini Cartea egipteană a lui Thoth. Setul  de 78 de cărţi are două părţi distincte: Arcana majoră(tainele) conţinând 22 de cărţi fără costume: Magicianul, Marea Preoteasă, Împărăteasa, Împăratul, Marele Preot, Îndrăgostiţii, Faetonul, Forţa, Ermitul, Roata Norocului, Dreptatea, Spânzuratul, Moartea, Echilibrul, Diavolul, Turnul, Steaua, Luna, Soarele, Judecata, Lumea şi Nebunul. Arcana majoră este mai semnificativă în comparaţie cu Arcana Minoră şi în citire are o importanţă mai mare. Arcana minoră (secrete) are 56 de cărţi, împărţite în patru grupe de câte 14 cărţi fiecare dintre care 10 sunt numerotate şi 4 „de curte”. Cele de curte sunt Regele, Regina, Cavalerul şi Valetul, prezente în toate cel patru grupe. Tarotul italian tradiţional se împarte în Spade, Bâte (Baston), Pentagrame şi Cupe. Fiecare carte citită (etalată) depinde de : întrebare, poziţia cărţii, cărţile care o înconjoară şi orientarea sa (poziţia directă sau întoarsă). Se fac etalări sub formă de cruce celtică, de arbore al vieţii, etalare astrologică. A râde de tarot e ca şi cum ai râde de viaţa şi destinul cuiva.

Să piardă tot, – unele cerinţe ale blestemului sunt foarte dure sub o aparenţă aproape neutrală, de surdină.

Blestem de vrăjitoare 

Cine-a râs de vrăjitoare,¹   – acest blestem are o puternică structură de descântec. Textul este scris doar în monorime, ceea ce îi dă o contabilitate deosebită, doar 5 versuri din 48 nu au anaforă (pronumele cine apare de 10 ori în anaforă iniţială, iar conjuncţia să de 25 de ori, negaţia nici de 4 ori etc. Verbul a râde se repetă de 10 ori, de 4 ori la perfectul compus şi de 6 ori la prezent, restul verbelor în număr de 27 sunt la conjunctiv prezent. Primele trei versuri din text se repetă în final, doar ultimul vers fiind diferit. Protagonistul, emiţătorul este vrăjitoarea, mai mult o ghicitoare (e prezent în text aproape tot arsenalul unei vrăjitoare: ghiocul, cartea, tarotul, tăciunele, cuvântul, mâna (de mort)etc.). Textul începe însă aparent neutral, vrăjitoarea părând a fi persoana despre care se vorbeşte şi nu eul liric. Vrăjitoarea este o prezenţă vie în imaginarul nostru, interesând (şi intersectând)  straniul, miraculosul, fabulosul, visul, fantasticul. Vrăjitoarea este în folclor o femeie cu puteri magice, adesea supranaturale, ce poate aduce atât vindecări miraculoase, poate anticipa viitorul, poate dezlega anumite „legături subtile”(erotice, sociale, chiar economice), dar poate aduce şi nenorociri, în Evul Mediu fiind pusă în alianţă cu demonii lui Lucifer sau fiind chiar Diavolul deghizat. Deşi e prezentă şi în scrierile sacre (Biblia), vrăjitoarea apare în Europa după anul 1000. Provine din basme, din poveşti, din anumite scrieri ezoterice şi / sau ocultiste. În Evul Mediu apare şi diferenţierea lor în Strigă (vrăjitoarea cu mătură) cea care în precreştinism era făcătoare de farmece, femeia-vraci, care putea lua forma diferitelor animale (pisici, găini, capre etc.), sau putea transfera din puterile lor o parte acestor animale ambientale şi Malefica (însemnând făcătoare, dăunătoare). (Şeful lor, maistrul vrăjitor se numea succubus şi incubus). Vrăjitoarele erau acuzate de satanism, de pact cu Diavolul, de agent provocator al ciumei sau a altor boli grave. În realitate Biserica se temea de faptul că vrăjitoarele contribuiau la o eficacitate maximă a cuvântului şi a ritualului în sine. Timp de trei secole (1450-1750) vrăjitoarele au fost prigonite, hulite, torturate, arse pe rug sau decapitate. Vrăjitoria a fost condamnată încă din 1484, printr-o bulă emisă de Papa Inocenţiu al VIII-lea, care a dat semnalul declanşării prigoanei, bulă intitulată Summis desinterantes affectibus. Erau condamnate femei nevinovate, pe un simplu denunţ, femei suferind de epilepsie sau care prezentau halucinaţii (cum a fost celebrul caz al vrăjitoarelor din Salem, femeile acuzate având acele halucinaţii din cauza consumului de cornul secarei, o ciupercă cu proprietăţi halucinogene, femei suferind de boli psihice etc.)

Cine-a râs de vrăjitoare,¹

Să nu aibă loc sub soare,²

Să îl doară ce nu doare,³

Să-i miroasă doar duhoare.⁴

Cine-a râs de mine,⁵

Să n-aibă lumine,⁶

Să stea doar pe vine, ⁷

Să se facă de ruşine,⁸

Să-l iubească băbătia,⁹

Vrej să-i fie bărbăţia,¹⁰

Să-i fete fetia,¹¹

Să nu-l ajungă târzia.¹²

De plouă,

Să stai ca găina pe ouă,¹⁰ –cloşca nu se mişcă atunci când stă pe ouă. Cu alte cuvinte să stai nemişcat în ploaie, fără a te adăposti.

Să ai pe masă, ca de pe plită,

Apă băhnită¹¹ –apă stătută

Şi-n loc de friptură,

De căcărează fiertură.¹² – cuvintele tari continuă, ca şi situaţiile dramatice sau ridicole.

De te-ntrebă norodul,

Să râzi ca nărodul;¹³ –cel ce râde fără rost este considerat nebun sau în orice caz nu în toate  minţile.

Să-ţi putrezească năvodul,¹⁴ –năvodul era a unealtă extrem de importantă; fără năvod pescuitul ar fi fost practic imposibil.

Să-ţi fie inima seacă,

  Blesteme¹   pentru  o  statuie – Blestemul este un derivat regresiv din verbul a blestema, care provine din lat. pop. blastemare, derivat la rândul său din blasphemare, care este o latinizare a grecescului blasphemein. Iniţial, termenul a avut o circulaţie restrânsă, circumscrisă doar religiosului, prin el indicându-se nenorocirile pe care şi le-ar atrage asupra sa oricine s-ar abate de la dogmă sau de la prescripţiile morale unanim acceptate. Termenul apare încă de la Tertulian. Anticul Arhiloh, primul poet  antieroic, (cel ce pune între paranteza eroismul lui Homer) este primul autor de blestem. Legenda spune că în urma blestemelor îndreptate împotriva socrului său, care îl refuzase de fapt, împreună cu fetele sale, s-au sinucis, ca şi sculptorul care îl făcuse o sculptură caricată. Sofocle foloseşte blestemul în Oedip la Colona. Blestemele lui Vasile cel Mare sunt intens colorate exorcistic şi au intrat în cărţile de cult. Blesteme întâlnim şi la Corneille (Horace), Victor Hugo (blesteme împotriva lui Napoleon al III-lea). În literatura română blestemul începe cu Dimitrie Bolintineanu şi continuă cu Mihai Eminescu, Tudor Arghezi care consolidează blestemul ca specie literară) şi George Topârceanu (cel care parodiază blestemul). Sinonim cu imprecaţia, blestemul se înrudeşte cu pamfletul şi cu satira. Ca atitudine exprimată literar, blestemul implică verbe şi gesturi imprecative, o negare a unor realităţi, un flux liric impresionant, prevestind nenorociri inevitabile. Blestemul este întotdeauna justiţiar, chiar dacă dreptatea nu este întotdeauna de partea imprecatorului. Blestemul seamănă şi cu descântecul, dar nu poate avea ca şi acesta o valoare benefică, pozitivă,  în unele cazuri, de desfacere a dedeochiului sau a blestemului. Totuşi, atunci când descântecul pedepseşte răul, descântecul se apropie mult de blestem. Blestemul are o importantă funcţie de intimidare, asemănătoare injuriei. În alte accepţii, blestemul este o invocare a urgie divine asupra cuiva, cuvintele blestemului fiind tăioase, puse la conjunctiv prezent sau la imperativ dacă sunt verbe sau la vocativ dacă sunt substantive. Prin a blestema se înţelege a ocărî, a huli, a înjura. Blestemul are o serie sinonimică foarte largă: calamitate, grozăvie, dezastru, flagel, catastrofă, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, urgie, sinistru, pustiire, ocară, maledicţie.