tăiş sabie²

prea departe de lume³

salvator haiku⁴

 Lucian Strochi

Shogun¹  -shogun este un termen esenţial pentru Japonia; fără el e greu să ne imaginăm atât istoria, cât şi cultura acestei ţări. Numele complet al shogunului este Sei-i-tat shogun cea ce ar însemna marele general care subjugă barbarii de est, ca instituţie guvernamentală fiind echivalent cu cel de generalissim (titlu pe care îl purta şi Stalin). Pentru prima dată titlul a fost acordat de împăratul Go-Toba (1184-1198), şefului clanului Minamoto, Yoritomo, în anul 1192, conferindu-i-se puterea militară în stat. Japonia a fost condusă de shoguni timp de şapte secole, dar doar cinci familii au deţinut această demnitate: Minamoto, Fujiwara, familia imperială, Ashikaga şi Tokugawa.

tăiş sabie² – sabia (nihonto  -în japoneză şi apoi katana), era simbolul shogunului, el fiind conducătorul militar.

melancolie –¹

nervii-au rămas în mine²

copacul lăptos³

Lucian Strochi

 Frunză arsă (yugen)

melancolie – ¹  şi acest poem este haiku, fiind un triptic cu o structură clasică a silabelor: 5-7-5. Există două cezuri, prima după primul vers marcată şi grafic. Kigo e prezent în al treilea vers, printr-o sinecdocă.

nervii-au rămas în mine²  – vers pregătitor pentru ultimul vers, original şi surprinzător. Nervii par a se individualiza, încercând parcă să devină vizibili, ca într-o radiografie. După acest al doilea vers avem şi o a doua cezură.

copacul lăptos³ – vers greu de interpretat. Cine este copacul lăptos? Poetul? În acest caz lăptos fluidizează ideea de nervi.  Dar tot lăptos este o aluzie la statutul omului care este în primul rând un mamifer. Copacul lăptos, crescut în interiorul omului este tocmai sistemul nervos, care poate avea prin ramificaţii imaginea unui copac concrescut odată cu scheletul sau sistemul muscular. Frunză arsă este legată desigur de copac, iar melancolia se explică prin faptul că nu reuşim să eliberăm copacul din noi, ciudata simbioză făcând acest copac prizonierul nostru, iar noi fiind prizonierul copacului.

podul şi luna¹

la fel de încordate²

blânde închinări³

Lucian Strochi

 Elogiul curbei (wabi) 

podul şi luna¹  – şi acest poem are structura unui haiku: tristih cu 5-7-5 onji. Podul şi luna apar încă o dată unificate. Podul este o hemisferă, iar luna o sferă. În apă însă, prin răsfrângere, şi podul devine o sferă.

la fel de încordate²  – încordarea este un element de personificare: podul este încordat, întrucât ascunde tensiunile fireşti ale unei asemenea construcţii, iar luna este încordată deoarece simte iminenţa a două pericole: norul care o poate acoperi, răpindu-i strălucirea şi soarele care practic o anulează.

blânde închinări³  – plecăciunea, închinarea e prezentă la toate popoarele, indicând ideea de respect sau chiar de supunere. La orientali, la asiatici acest gest este mult accentuat. Nu ştim însă cui aparţin aceste închinări: oamenilor sau podului şi lunii. În primul caz ar fi vorba de o atitudine panistă; în a doua variantă e vorba de o personificare, de o recunoaştere a unei naturi divine, podul şi luna nefiind decât fiicele naturii: podul al naturii artifex, luna al naturii naturata. Oricum, e vorba de un elogiu adus curbei:  curba – ştim acest lucru de la Leonardo da Vinci – este de origine divină. Nici acest haiku nu conţine nici un verb la mod personal. De aici şi tensiunea obţinută prin absenţă.

pe pod sub lună¹

împreună cu Bashō²

umanitate³

Lucian Strochi

Prietenie (karumi) 

pe pod sub lună¹ – şi acest text este un haiku, din punct de vedere formal (tristih cu structura 5-7-5 silabe). Podul şi luna sunt două elemente întâlnite frecvent în lirica niponă, precum şi în stampe.

împreună cu Bashō² – e vorba desigur de MATSUO BASHō, cel mai important autor de haikuuri din lume, din toate timpurilor, figură aproape legendară, căruia i se atribuie şi numeroase maxime şi cugetări.

umanitate³ – umanitatea este sensul ultim şi poate cel mai înalt al culturii. Umanitatea cuprinde atât ideea de dragoste, de solidaritate, de compasiune, cât şi de prietenie. Ultimul cuvânt din haiku leagă tot textul, dându-i unitatea necesară. Umanitatea este un pod – pentru că podul uneşte, este o lună – pentru că toţi vedem la fel luna indiferent de naţiei, sex, religie etc. Dar umanitate înseamnă şi prietenie, aici desigur o prietenie care vine din respectul pentru un mare poet şi pentru o mare cultură. Triunghiul logic al haikuului: pod – împreună – umanitate. Se remarcă absenţa totală a verbului şi folosirea doar a opt cuvinte.

lacul codrilor¹

galben îneacă priviri ²

nuferi albaştri³

Lucian Strochi

 Eminesciană (aware)  

lacul codrilor¹   – acest text este  primul haiku dacă ţinem cont de aspectul formal (triptic, structura 5-7-5 silabe). Punctul de plecare a haikuului este desigur poemul Lacul de Mihai Eminescu, mai exact prima strofă: „Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni îl încarcă/ tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.” Desigur nu e doar o întâmplare faptul că acest prim haiku trimite la Eminescu. Primul vers este identic cu primele două cuvinte din textul eminescian. Eminescu, cu o intuiţie genială, stabileşte cele două noi valori cromatice, pentru galben  şi albastru, respectiv verde şi alb. Prin suprapunerea celor două culori se obţine verdele, prin rotire, albul (experienţa cu discul colorat alternativ albastru-galben şi care prin rotire devine alb este edificatoare).

galben îneacă priviri ²  – pe mine m-a interesat altceva şi anume sugestia. Lumina galbenă a lacului cotropeşte privirea, o copleşeşte, o îneacă.

nuferi albaştri³   – nuferi albaştri este un oximoron, întrucât reuneşte două realităţi incompatibile. Nufărul nu e niciodată albastru, dar el se află într-o logică de succesiune a imaginarului: alb – galben – albastru. Nufărul albastru este însă şi o  floare albastră, floarea romantică a nostalgiei, a infinitului, a imensităţii. (Eminescu are o poezie care se numeşte Floare albastră). Dar nufărul este floarea Asiei, replica trandafirului european. Este floarea budismului. Dar budismul înseamnă şi nirvana, stingerea, atingerea echilibrului absolut, cucerirea infinitului. O ultimă posibilă interpretare: Eminescu este un nufăr albastru.

lungă e noaptea încărunţind încordată²–

lată-i poteca şi teama vărgată³

înaltă-i doar tâmpla de fată⁴

Lucian Strochi

CELE TREI DIMENSIUNI¹ – e vorba desigur de dimensiunile spaţiale: lungimea, lăţimea şi înălţimea. De aici şi ideea realizării portretului iubitei, în toate dimensiunile. Nu pot nega nici ideea unui portret cubist. Tristihul are forma 13-11-9 silabe. Fiecare vers are ceva inedit. Noaptea apare personificată, încordată, plină de tensiuni şi încărunţită; poteca şi teama vărgată apar late, adică largi, mari, impresionante, iar tâmpla de fată este înaltă, sugerând spiritualitatea.

lungă e noaptea încărunţind încordată² –primul vers conţine toate vocalele (şapte) ale limbii române, deci întregul triunghi vocalic.  Se remarcă oximoronul noapte – încărunţind (negru-alb) mai puţin obişnuit întrucât e vorba de părţi de vorbire diferită. În primul vers noaptea e cuvântul-cheie, celelalte nefiind decât adjectivări, calificative ale nopţii.

lată-i poteca şi teama vărgată³  – al doilea oximoron e între potecă ceea ce înseamnă certitudine, siguranţă şi teama care apare vărgată, sugerând atât o posibilă fiară (tigrul de exemplu), dar şi incertitudinea (vărgat însemnând alternanţe, inclusiv cromatice)

înaltă-i doar tâmpla de fată⁴   – acest vers poate fi citit în mai multe moduri. Tâmpla este şi un termen religios, desemnând catapeteasma, iconostasul, adică peretele despărţitor împodobit cu icoane dintre altar  şi restul bisericii. Dar primul sens pentru tâmplă se referă la o parte laterală a capului, un loc geometric între ochi, frunte, ureche şi obraz. Şi tot tâmplă e şi părul care creşte în acea parte. Tâmpla înaltă (ca şi fruntea) sugerează inteligenţa, dar şi frumuseţea, cochetăria. Prin faptul că vorbim adesea de tâmple încărunţite, tâmplă se leagă de noapte, noaptea devenind astfel o tâmplă. Dar noaptea este şi o teamă vărgată datorită alternanţei întuneric / lumină, dar şi o potecă pentru vis(are). Dimensiunile spaţiale ce contopesc şi se topesc în alte dimensiuni, spirituale. Interesant, cuvântul tâmplă are o dublă etimologie romană, provenind din tempus (timp) sau templum (templu). În prima situaţie timpul este a patra dimensiune a labirintului spaţio – temporal (dimensiunea oblică); în a doua situaţie craniul este un templu al gândirii.

am început să mă tem de păsări³

am văzut ieri câteva vrăbii⁴

ciugulind drumul⁵

Lucian Strochi

COPILĂRIE¹ – copilăria este extrem de preţuită la japonezi pentru inocenţă, naivitate, puritate (vezi şi afirmaţia lui Bashō).

yugen²  este o categorie estetică specifică haikuului desemnând misterul singurătăţii, al însingurării.

Poemul cultivă această mirare extremă faţă de natură. Aparenţele devin esenţe văzute prin ochii copilului. Poemul are structura 10-9-5 silabe, ultimul vers asigurând surpriza. Originalitatea poemului constă în inversarea simbolului: pasărea devine dintr-un simbol al liniştii, al păcii, un agent al unei agresivităţi extreme.

am început să mă tem de păsări³:  copilul vede o realitate şi o interpretează în felul său. Spaima de păsări nu este chiar una neobişnuită. Multă vreme am fost terorizat în copilărie de un gânsac. Există apoi păsările de pradă care nu ezită să atace chiar oameni. A te obişnuit cu teama înseamnă o năpârlire pentru un copil, trecerea    într-o altă vârstă.

am văzut ieri câteva vrăbii⁴  – vrabia este cea mai comună pasăre. Nu întâmplător, prin extensie de sens, numele ei (paser domestica) a fost atribuit tuturor aripatelor.

ciugulind drumul⁵ – gestul de a ciuguli, nu este unul doar inocent, aproape tandru. Am văzut şi anterior că ciugulitul poate fi simbolul unei agresivităţi extreme. Copilul se teme că drumul va fi mâncat de păsări. Dar, într-o altă interpretare, păsările ciugulesc drumul, pulberea, pentru a arăta tuturor adevăratul drum, cel prin aer, e drept cucerit prin zbor. Interesantă este folosirea vocalelor: nicio vocală „o”, vocala echilibrului; în schimb apare de şapte ori „i” şi de şase ori „ă” şi „u”.” I” este vocala mirării, „ă” este a ezitării, iar „u” a vibraţiei  (apare de patru ori în ultimul vers care nu are decât cinci silabe).

Poemul a mai apărut în volumul Totul despre mine.

mi-ai spus¹

iată m-arunc în tine² străveziule³

ca de pe fereastră⁴

Lucian Strochi

DECLARAŢIE (aware ) 

mi-ai spus¹ – poemul este un tristih, dezechilibrat din punct de vedere al lungimii versurilor (2-12–6 silabe). Sunt trei cezuri: prima după primul vers care poate fi marcată grafic, a doua după o apoziţie tine/străveziule) şi a treia după al doilea vers.

iată m-arunc în tine² – vers neobişnuit, dar care, cu siguranţă, trebuie citit conotativ. E vorba de a te arunca într-o relaţie, de a te dărui total, de a reface androginic unitatea pierdută.

străveziule³ –prin articulare adjectivul se substantivizează. Cuvântul trebuie citit ca fiind un  kenyogen. Străveziu înseamnă enigmatic, invizibil, lipsit de pete (defecte), uşor de citit, de descifrat, aparţinând unei alte lumi, poate imaculate.

ca de pe fereastră⁴  – această dăruire e poate una sinucigaşă. Dar iubita acceptă acest sacrificiu suprem, al dăruirii totale. Prăbuşirea poate însemna în acest caz o înălţare. Altfel spus, trupul se sacrifică în favoarea spiritului, a sentimentului. Cezurile se explică şi prin ezitarea în faţa sacrificiului suprem.

Poemul a mai apărut şi în volumul Totul despre mine.

atât de virilă-mi privirea³–

încât dacă aş deschide pentru o clipă ochii⁴

până şi aerul ar înmuguri⁵

 ^{Lucian Strochi}

  MARELE ORB¹ – orbul este o obsesie perenă a literaturii. Mari poeţi (Homer, Milton, Borges) au fost orbi. Marele orb este acela care este indiferent la tentaţiile diurne. Orbul vede  – compensatoriu – mai bine decât cel cu privirea normală. Ca personaj se găseşte la mulţi poeţi români sau străini.

(mono no aware²)  este o categorie estetică a haikuului  referitoare la „patosul   lucrurilor”.

Tristihul are versuri lungi (9-15-12 silabe) impunând şi o pauză de respiraţie, cel puţin pentru versul doi.

atât de virilă-mi privirea³  – evident avem aici o hiperbolă augmentativă, de intensitate. Dacă într-un text anterior eul liric se dematerializa devenind privire, acum privirea se materializează. Virilitatea se referă la bărbăţie, energie, vigoare, forţă, impetuozitate; conştient de această forţă, marele orb înţelege să se sacrifice, pentru ca omenirea să poată supravieţui.

încât dacă aş deschide pentru o clipă ochii⁴ – marele orb ar putea  deschide ochii, dar asta ar însemna aneantizarea lumii. Prea multa lumină e la fel de periculoasă ca întunericul.

până şi aerul ar înmuguri⁵ – aerul care înmugureşte  este o metaforă bazată pe un paradox: înmugurirea plantelor este un dar divin. Înmugurirea aerului înseamnă însă o  catastrofă. Textul foloseşte toate vocalele limbii române, iar „î” este în dublă grafie. „I” este însă vocala ce determină eufonia (e prezent în text de 11 ori). Se remarcă şi prezenţa a două triunghiuri logice, ce asigură stabilitate poemului: privire – ochi – aer şi viril – deschide – înmugureşte.

o pasăre ciudată³ mă crezu un măr⁴

şi mă ciuguli de două ori⁵

de-atunci văd⁶

Lucian Strochi

MIT¹ – literatura japoneză cultivă intens mitul, tocmai pentru că acesta presupune concentrare şi neschimbare.

(aware²)  – este o stare emoţională intensă, mai ales de bucurie, optimism, frumuseţe armonioasă, o categorie estetică pentru haiku. Poemul este un tristih (12-9-3), cu două kireji (cezuri) prima după primul vers a două după al doilea vers. Al treilea vers este unul conclusiv.

o pasăre ciudată³ – intrarea în mit se face excepţional, printr-o pasăre măiastră, imposibil de denumit şi de determinat (în acest caz  şi-ar pierde misterul)

mă crezu un măr⁴ –omul văzut ca măr e o virtualitate posibilă prin prisma păsării. Identitatea e posibilă întrucât atât omul, cât şi mărul, sunt simboluri ale cunoaşterii, iar omul tinde spre sfera pe care a cucerit-o deja mărul.

şi mă ciuguli de două ori⁵ – e vorba desigur de ideea unui sacrificiu, asemănător de pildă cu cel al lui Prometeu, cel ciugulit de vultur. Numai că în cazul de faţă e vorba de un sacrificiu necesar pentru naştere şi renaştere.

de-atunci văd⁶ – vederea implică desigur naşterea, dar şi pentru om orientarea spaţio-temporală, dobândirea conştiinţei. Nu trebuie uitat că prin văz omul primeşte peste 90% din informaţii.

De remarcat frecvenţa mare o vocalelor „ă” şi „u”, prezente în poem de câte 7 ori (şapte e cifra iniţierii, chiar dacă aici e vorba ca în orice naştere de o iniţiere mediată). „Ă” este vocala ezitării, iar „u”  a vibraţiei. Poemul a mai apărut în volumul „Cuvântul cuvânt”.