ODA DESPRE NATURA SI OM (2)

Mut de admiraţie,1 –această odă este o scriere curioasă, întrucât destinatarul e unul dublu: natura şi omul. În faţa naturii, omul ca fiu al ei, poate fi „mut de admiraţie”, încercând un sentiment de adulaţie mută.

despre natură,

Nu pot spune decât lucruri cu jumătate de gură,2 –uneori frumuseţea naturii este atât de copleşitoare, încât şi cuvintele par a o macula, răpindu-i din puritatea genuină.

ODA LIMBII ROMANE (2)

Ca să te-ascunzi cu fereală1, – această odă e scrisă ca fiind un poem în proză. O proză ritmată şi rimată. Am ales această formulă pentru că e încăpătoare, cuprinzând două aspecte ale limbii: proza şi poezia. Oda este de fapt un dialog cu ţara, când o proiecţia ideală, când personificată. Modelul poate fi opera lui Alecu Russo Cântarea României.

te-ai dat cu smoală2; – te-ai deghizat, te-ai mascat, de parcă îţi era ruşine să te arăţi aşa cum eşti.

erai când republicană,3 –limbajul politic este unul specializat. Într-un regim republican apar termeni precum cetăţean, preşedinte, parlament.

ODA LIMBII ROMANE (1)

Ca să te-ascunzi cu fereală1,te-ai dat cu smoală2; erai când republicană,3 când regală,4 când umilă şi goală,5 când plină de fală,6 când triumfală,7 când în răscoală.8 Te-am căutat în cuvinte,9 în minte,10 în jurăminte,11 în oseminte,12 în morminte,13 în bobul de linte,14 în privirea cuminte,15 în glasul liniştitor, de părinte,16 în nor,17 în vatră fierbinte;18 ţineam minte19 că vocea ta de argint e20 şi luam aminte21 la cele păgâne şi sfinte,22 erai de nobilă sorginte,23 cea mai aleasă dintre ginte,24 cum erau înainte.25 Te-ai ascuns în sânul mamei,26 în tăişul crud al lamei,27 în primele cuvinte,28 gângurite,29 în slovele aurite,30 în prima carte de-nceput,31 în gaură de şoarece, în lut;32 ai murit strivită de-un sărut,33 am mângâiat o aripă de înger, de fluture,34 să te scuture.35 Te-ai ascuns în glas de clopot,36 câte-o dată-ai dat în clocot,37 te-am căutat în rădăcini38 şi te-am găsit în împletite,39 despletite lumini,40 în coroanele copacilor şi regilor41, în răceala legilor,42 în frunză, în fluier,43 în şuier,44 în şoaptă,45 în fructa coaptă,46 în noapte,47 în cifra şapte.48 Te-am găsit tânără,49 când tu erai bătrână50  fântână;51 te-am găsit bătrână,52 când tu erai tânără, te-am căutat în timp53 şi te-am găsit anotimp,54 te-am căutat în floare55 ce doare,56 adică în rană, te-am găsit bogată,57 când erai sărmană,58 te-am găsit săracă59 şi tu erai prea bogată,60 dădacă.61 Te-am tescuit în vers62 şi tu m-ai plesnit, peste faţă, c-un întreg univers…63

Lucian Strochi

ODA STRAMOSILOR

Strămoşii noştri n-au murit, n-au cum să moară…1

De dragul nostru s-au retras, timizi, pe sub pământ.2

Tăcerea lor, nebună, de-aceea nu te doară,3

Nu se vorbeşte numai prin cuvânt.4

 

Se poate să se-nşele, să creadă-acuma ei,5

Cum că o rădăcină vânjoasă-i o coroană,6

Şi că-n pământ mai sunt şi zâne, poate zmei,7

Că visul lor înalt e doar sublimă toană.8

 

Dar ei lucrează mai departe ca olari,9

Mereu nemulţumiţi de ce-au făcut: de-aceea10

Când semne ne trimit, la zile-alese, mari,11

Găsim doar cioburi, nu vedem scânteia.12

 

Alt Ştefan se mai bate, viteaz, la Războieni,13

Şi capul lui Mihai aleargă – lună plină.14

Oşteni mai cad, ca osteniţi troieni,15

Mai crede dacul, în moarte, ca-n lumină.16

 

Nevoie au, e drept, ei de seminţe moi,17

Să nu le uite:18 dar atunci trimit

În sus legume, fructe, frunze, ploi19

Şi câteodată chiar, întreg, câte vreun mit.20

 

Atât ne cer: odihnă – pentru priviri bătrâne,21

Să le-aruncăm, ca pleoape, brazdele-n câmpie,22

Să coborâm, cu vreo găleată, cerul în fântâne23

Şi viaţa lor s-o ducem demnă, pururi vie.24

Lucian Strochi

Odă Strămoşilor 

Strămoşii noştri n-au murit, n-au cum să moară…1 –acesta este cel mai vechi text din Ancadier. A împlinit de curând 50 de ani. Am scris oda puţin înainte de a împlini 17 ani. Este o odă ce preamăreşte lampadoforii, strămoşii. Chiar dacă textul conţine unele naivităţi inerente, nu mă dezic de el. Ideea de continuitate a unui neam este una dintre cele mai importante. Fără tradiţie nu am şti nici cine suntem, nici de unde venim.

De dragul nostru s-au retras, timizi, pe sub pământ.2 – Metafora retragerii din istorie pentru a lăsa loc unei noi generaţii este una generoasă, nobilă.

Tăcerea lor, nebună, de-aceea nu te doară,3multă vreme, prea grăbiţi, n-am ascultat glasurile strămoşilor.

Nu se vorbeşte numai prin cuvânt.4 –am ignorat mărturiile lor materiale: un mormânt, o inscripţie, o brăţară, un vas de lut. Textul este scris sub forma a şase catrene, ceea ce semnifică multe. În primul rând prin cifra 24 ne înscriem într-o zi a istoriei, completă. În al doilea rând, cifra 4 reprezintă perfecţiunea, iar 6 posibilităţile de realizare ale eului.

Se poate să se-nşele, să creadă-acuma ei,5 –acest al doilea catren introduce o altă idee şi anume aceea că, rupţi de cotidianul nostru, strămoşii au rămas într-o lume mitică.

Cum că o rădăcină vânjoasă-i o coroană,6 –în această lume nu mai există sus şi jos , iar rădăcina este egală cu coroana unui arbore. Am fost tulburat să aflu că aşa se întâmplă şi în realitate, poate dinte-o nevoie de echilibru, de simetrie sau de supravieţuire.

Şi că-n pământ mai sunt şi zâne, poate zmei,7această lume mitică este şi o lume a basmului, basmul fiind cea mai veche naraţiune, cea mai apropiată de timpuri străvechi, naraţiunea unde iluzia poate fi mai reală decât realitatea.

Că visul lor înalt e doar sublimă toană.8nu ştim care e visul lor înalt: ar putea să fie chiar propăşirea urmaşilor lor.

 Dar ei lucrează mai departe ca olari,9semnele pe care ni le trimit cel mai adesea sunt obiectele de ceramică.

Mereu nemulţumiţi de ce-au făcut: de-aceea10 o explicaţie frumoasă a faptului că cel mai adesea găsim doar cioburi, frânturi din obiectele de  lut, de parcă extrem de exigenţi cu ei înşişi, strămoşii sparg vasele nereuşite pentru a nu fi făcuţi de ruşine.

Când semne ne trimit, la zile-alese, mari,11 –descoperirile arheologice pot însemne momente astrale pentru istoria unui neam.

Găsim doar cioburi, nu vedem scânteia.12 –din păcate nu vedem cel mai adesea suflul artistic, trăirea extraordinară a înaintaşilor, „scânteia” gândului lor.

Alt Ştefan se mai bate, viteaz, la Războieni,13acest al patrulea catren este unul al personalizărilor. Sunt evocate figuri mari ale istoriei noastre naţionale: Ştefan cel Mare pentru care se scrie o altă istorie mai dreaptă, el câştigând bătălia de la Războieni.

Şi capul lui Mihai aleargă – lună plină.14capul lui Mihai Viteazul nu cade în ţărână, ci devine un semn ceresc pe bolta devenirii noastre, iluminat de aureola faptelor sale.

Oşteni mai cad, ca osteniţi troieni,15evident nu toate luptele sunt victorii: trebuie să ne asumăm şi înfrângerile, pentru a ne înţelege mai bine. Cuvântul „troieni” dă locul unei interpretări ambigui: nu ştim dacă e vorba de troienii care i-au înfruntat în vechime pe ahei sau e vorba de troienii de zăpadă, în acest caz oştenii căzuţi găsindu-şi liniştea pe trupul patriei.

Mai crede dacul, în moarte, ca-n lumină.16 –printre strămoşii noştri se numără şi dacii, popor uluitor ce sfida, râzând, moartea.

Nevoie au, e drept, ei de seminţe moi,17penultimul catren conţine iarăşi metafore: strămoşii stabilesc cu noi un contact direct prin seminţe.

Să nu le uite:18cine uită seminţele, uită totul, uită şi fructul.

dar atunci trimit

În sus legume, fructe, frunze, ploi19  – recunoscători că nu i-am uitat, strămoşii trimit spre noi, spre lumină, bucuriile lor simple: rodul, mana, hrana.

Şi câteodată chiar, întreg, câte vreun mit.20evident strămoşii comunică cu noi şi prin mituri, acestea fiind atemporale, anistorice.

Atât ne cer: odihnă – pentru priviri bătrâne,21 ultimul catren este unul tandru: strămoşii ne cer odihnă.

Să le-aruncăm, ca pleoape, brazdele-n câmpie,22 –dar pentru ca privirile lor bătrâne să se poată odihni, ei au nevoie de pleoape care să le închidă ochii. Dar pleoapele lor sunt brazdele noastre.

Să coborâm, cu vreo găleată, cerul în fântâne23cerul şi apa sunt elementele de legătură, absolut necesare oricărei comunicări.

Şi viaţa lor s-o ducem demnă, pururi vie.24strămoşii ne cer să trăim la înălţimea vieţilor lor, demni şi mândri.

ODA MAMEI

Ai fost fată frumoasă,1

Aleasă mireasă,2

Prima mea casă.3

 

Acolo în pântec,4

Auzeam al tău cântec,5

Ca blând descântec.6

 

Am ieşit în lume,

Fără nume,7

Fără vreun gând anume.8

ODA TARII – ACEASTA

La noi2, munţii cei cărunţi

Seamănă cu albe frunţi.3

La noi, dealurile

Seamănă cu idealurile.4

Avem şi înverzite lunci,

Pline de larmă şi prunci.5

La noi, câmpiile

Seamănă cu tăriile.6

La noi, pădurile

Nu cunosc securile.7

Avem şi râuri,

ODA SAU MAI DEGRABA O PREFATA DESPRE CE ESTE ANCADIERUL SI PENTRU CINE A FOST SCRIS (2)

Căci lumea-ntreagă nu-i decât o carte.6 –aforism metaforă care apare de mai multe ori în versurile mele.

Cine-ar citi-o, desigur că ar şti

Că versul este, dincolo de moarte.7 –dar lumea şi cartea se întâlnesc în viaţă, de aici şi importanţa trăirii, a verbului „este”.

O odă  poate s-ar cuveni să scriu8 –realizăm că eul liric îşi propune un inventar al speciilor lirice: epitalam, imn, odă.

Sau, şi mai bine-ar fi o epopee,9 –pentru a scrie despre toate, personajul liric, menestrelul, rapsodul realizează că ar avea nevoie de o epopee, cea mai complexă scriere în versuri.

Să laud mâna bravă, ochiul prea viu10  – poetul îşi propune să cânte eroismul, vitalitatea, tot ceea ce simte acut.

Şi tot ce e frumos la o femeie.11  – vers uşor ironic. Pentru a cânta o femeie, ai nevoie de o epopee.

Să laud cercul, degetul, inelul,12 –adică lucrurile, perfecte, dragi, cu valoare de simbol.

Duhul cel sfânt ce peste noi pogoară13 – duhul sfânt poate fi lumina, inspiraţia, sentimentul religios,

Sau să încurajez, zâmbind, penelul14  –   iubeşte descrierile sau chiar arta plastică.

Sau timpul ce se-ascunde, ca-ntr-o gară.15  – timpul este o temă majoră a oricărui poet.

Dar ce poem poate cuprinde-n versuri 

Atâtea fericiri tăcute, spaime, 

Să lege-n el atâtea universuri

Şi să cuprindă dragoste şi faime.16 –din păcate nu există vreun poem care să cuprindă toate trăirile poetului, tot imaginarul său.

Deci, neputând s-aleg, le las pe toate,17 –prin urmare poetului acordă dreptul de intrare în cetate tuturor formelor de poezie, indiferent de tehnici, sentimente, geografii  şi  arheologii lirice.

Cum le-am găsit, târziu, pe ţărm nipon,18 –dar pentru a ajunge la o asemenea realizare (Ancadierul) a trebuit să se producă acumulări, mutaţii, să se consume multe experienţe estetice. Geografia lirică va cuprinde Japonia (cu câteva specii: haikuul,  tanka, renga)…

În Albion,19 –…sonetul englez

Italia20 (se poate) -…sonetul italian, terţina, canţona…

Sau Franţa,21 … balada, rondelul…

sau Ninive,22 –…specii lirice străvechi precum fabula de exemplu

Babilon.23  –  …la fel…

Şi  Persia,24 …gazelul…rubaiatul, catrenul, masnavi…

Arabia25 au fost printre mirese -… maqamele…

Şi ţara mea26 (ea mi-a dat vorba, gândul). – …doina, bocetul, descântecul, blestemul, pluguşorul, colinda …

Silabele cu grijă-au fost alese27 –poetul ne asigură de calitatea discursului său liric.

Să nu se năruie privirea, rândul.28 –fără această calitate s-ar prăbuşi întreg eşafodajul.

Am pus de toate: bocete, blesteme,

Sonete şi rondeluri şi ancade,29  – sunt inventariate câteva dintre speciile întâlnite în Ancadierul.

Cuvinte demne de urcat în steme,30cuvinte nobile, alese, poetice, dând limbii nobleţe.

Cuvinte-nvolburate din cascade.31cuvinte tumultuoase, adevărate vârtejuri (mai ales în cazul blestemelor şi al bocetelor).

Un an întreg, atâta versul ţine:32 – Ancadierul este un canţonier, care conţine 366 de poezii, câte una dintru fiecare zi a anului.

E-o unică poemă, dar glasuri zeci; 33  – revine ideea că nu scriem decât o singură carte.

Ne închinăm aceleaşi lumine,34  – lumina tiparului, a înţelepciunii, a spiritului, lumina paradisiacă.

Chiar de-am ales alte drumuri, poteci. 35 fiecare specie are o independenţă a ei care o face unică, chiar dacă e vorba de aceleaşi teme şi motive.

Îngândurat, dar săgetat de dor,36a scrie implică o imensă răspundere.

Ţie mă-nchin, complice cititor.37cititorul este supremul judecător.

Această odă este o prefaţă lirică a Ancadierului, cu câteva elemente de artă poetică.