Sfinxul – ilustratie de George Romila

mă simt senin ca omul lui Vitruviu

fantomă de apă  vis de ivoriu

trecând prin rai prin iad prin purgatoriu

fluviu cu fluviu biblicul diluviu

îi adresez lui Dumnezeu memoriu

să ard ca steaua nu să fiu Vezuviu

sunt piatră gânditor umil eluviu

nimic celebru mai nimic notoriu

încătușată liberă-i natura

plâns râs aceeași lacrimă sărată

cerneală sânge e aceeași pată

blestem și cântec în aceeași gura

încălecăm același drum aceeași roată

creștin ateu la fel ne  e scriptura

de șarpe  sau de tigru mușcătura

girafă om aceeași beregată

domnul mi-a dat la naștere o piatră

sisif vei fi de vrei s-o urci pe munte

e bună stăvilar pentru o punte

pentru o moară o cetate vatră

iar de va fi așa ca un grăunte

o vei cinsti cum omenești o voatră

în casă ca pe-o zestre dintr-o natră

pe deget de mireasă să te-nfrunte 

pășesc prin sideralele băltoace

și-mi număr zile stele în abace

mai cred că ceru-i plin de stâlpi cerdace

lumina-i învelită în cojoace

din milioanele de dobitoace

doar noi lăsăm lumina să se joace

deschidem larg ferestrele opace

Vin caii lumii-n ceruri să mai pască

Albastre ierburi din  tăcute focuri;

Din lună-și fac râzând zeii brelocuri…

O-așteaptă lupii răbdători să crească.

Mereu cuprinsă-i noaptea de amocuri

Și uită-atunci să își mai pună mască…

Din goluri, dintre nouri, vrea să nască

Mirări și spaime, bucurii pe-alocuri.

nu voi alege o anume floare

cum nu aleg un fulg dintr-o ninsoare

razei din ochi nu-i caut un alt soare

val înspumat pentru adânca mare

ce pleoapă să îți prind la cingătoare

ce lacrimă albastră nu te doare

un dumnezeu e-n fiece mișcare

și-un curcubeu e punte peste zare

natura e umbra unei biblioteci

cărțile-n suluri își amintesc copaci

rânduri se-ndoaie ca vița pe araci

silabele spade se ascund în teci

vin litere-n vârtejuri  vii vârcolaci

scrisul se desparte în negre poteci

visările se-ascund în case culbeci

oamenii mării-au rămas fără tălmaci

fără cuvinte suntem omizi gândaci

ciraci stângaci robaci tenaci sub gârbaci

fără aureolă aurolaci

suntem cel mult pe veci reci dieci meteci

secunda se scufundă calm în parseci

ajungem deci în curând cercopiteci

Lucian Strochi

pentru iubire  animal  de pază

pentru un vis privire clară trează

pentru speranță pot fi chiar o rază

și pentru noapte cântec de amiază

pentru tăcere o subtilă frază

pentru săraci un om ales de vază

pentru un paști dorită bobotează

pentru lunatici ochiuri cu turcoază

pentru artist subtilă ipostază

pentru timizi o inimă vitează

pentru fecioare chiar o barză brează

hiperbolă timidă sau emfază

un duh romantic sau un film de groază

și pentru-nchipuire dreaptă bază

Lucian Strochi

eu vă vorbesc de vremuri vechi cărunte

domnul vroia pentru natură–o luntre

și-a început semeț să se încrunte

și-a pus atunci mirat mâna la frunte

și-așa a apărut întâiul munte

nu mai cunosc prea multe amănunte

cine și ce vroiau să se înfrunte

o luptă grea între civili și junte

Când iubim frunzele devin albastre,

Rotindu-se în spirale  străvezii;

Pietrele par turme migrând, iată, vii…

Lumânările de priveghi sunt astre…

Miros și  norii a trupuri de copii,

Pădurile ajung pe rând fiastre;

Pe umeri cresc brutal aripi măiastre

Și uiți să mai cânți, să scrii, să-ți aparții…