GLOB TERESTRU (STAMPĂ)

Cumpăr, pentru un prieten, un glob terestru, luminat

De dinăuntru, adică o veioză scumpă, de mână lucrat;¹ –această stampă este de fapt scrisă sub formă de proză ritmată şi rimată. Are şi un epic destul de consistent, dar liricul se insinuează treptat şi tulburător. Globul terestru l-am cumpărat la Geneva şi e lucrat (pictat) de mână, mimând hărţi vechi şi ilustraţii cu monştri tereştri şi marini.

Printre meridiane şi paralele subtile, gratii se strecoară,

Specii de animale, azi dispărute, vii odinioară,²  – apar şi mamuţi  şi reptile preistorice.

Corăbiile lui Magellan sau Vasco da Gama, balene,³  – globul este şi un omagiu adus învingătorilor mărilor şi oceanelor, descoperitorilor şi cuceritorilor, cât şi corăbiilor cu pânze ale acestora. Nu puteau lipsi balenele – cel mai mare animal care a trăit vreodată pe Terra.

Dospind de lene,⁴ –balenele sunt surprinse într-o postură de aşteptare.

Elefanţi şi o enormă broască ţestoasă,⁵ –aluzie la modul cum îşi reprezentau cei vechi pământul. Broasca ţestoasă este, într-adevăr, un animal cosmofor.

Cu un fel de carapace cât o casă,⁶ –hiperbolă augmentativă.

Cumpăr, pentru un prieten, un glob terestru, luminat

De dinăuntru, adică o veioză scumpă, de mână lucrat;¹

Printre meridiane şi paralele subtile, gratii se strecoară,

Specii de animale, azi dispărute, vii odinioară,²

Corăbiile lui Magellan sau Vasco da Gama, balene,³

Dospind de lene,⁴

Elefanţi şi o enormă broască ţestoasă,⁵

Cu un fel de carapace cât o casă,⁶

Pe care unii mai cred că s-ar sprijini pământul,⁷

Mă  amprentează¹

O toamnă trează,²

Cu tinctura nucilor.³

Stele galbene cad,⁴

Din vârfuri de brad,⁵

În noaptea eunucilor.⁶

Dimineaţa, fără veste,⁷

Coroanele-au rămas fără zestre.⁸

E brumă pe statui⁹

Ecvestre.¹⁰

Miros de gutui¹¹

Şi-un vis albastru, de pe creste,

Bate în ferestre.¹²

Lucian Strochi

Autumnală (Stampă)  

Mă  amprentează¹ –şi această stampă o datorez unor imagini din copilărie. Tata nu mă lăsa să culeg „de pe jos” fructe, dintr-o mândrie pe care nu i-am înţeles-o niciodată. Ajuns sub un nuc într-o toamnă, am găsit câteva zeci de nuci, învelite încă în coaja lor verde, bătând spre negru. Am cules acele nuci, le-a curăţat, le-am spart şi am mâncat miezul lor dulce-amărui. Numai că degetele mele erau pline de tinctura iodului şi eu nu ştiam cum să mă spăl, ca să nu vadă nimeni „furtul”. Mă simţeam ca un hoţ, pus la poliţie să-şi lase amprenta degetelor pe hârtia albă. (Asta mai târziu însă). Degetele m-au trădat şi atunci am realizat că nu poţi ascunde ceva cu adevărat, fără să laşi vreo urmă.   Am fost convins că toamna procedează asemenea unui poliţist anchetator şi mă amprentează. De fapt, nu ştiam dacă nu cumva eu sunt hârtie, sugativa prin care, amprentându-se, toamna se mărturisea vinovată.

O toamnă trează,² –cred într-o luciditate a naturii, implicit a toamnei. În faţa invaziei umane, ea se apără. Evident, e vorba de o personificare.

Cu tinctura nucilor.³ –sunt desigur multe tincturi, dar cea de iod e cea mai cunoscută.

Stele galbene cad,⁴ –în copilărie credeam că stelele sunt galbene, prin analogie cu soarele şi cu luna.

Din vârfuri de brad,⁵ –aveam senzaţia privind printre brazi, că unele stele cad în pădure şi-mi propuneam ca a doua zi să le caut.

În noaptea eunucilor.⁶ –noaptea este a eunucilor, întrucât ei sunt paznici perfecţi, totdeauna de gardă, nescăpând nici un amănunt din harem.

Dimineaţa, fără veste,⁷ –şi totuşi miracolul se produce noaptea, înşelând vigilenţa paznicilor. Frunzele cad.

Coroanele-au rămas fără zestre.⁸ –e vorba desigur de coroana copacilor.

E brumă pe statui⁹ –nu ştiu dacă e vorba de brumă sau de o oxidare sau mai degrabă o carbonatare a bronzului, carbonatul bazic de cupru fiind cel care înverzeşte statule.

Ecvestre.¹⁰ –statuile ecvestre sunt cele mai impresionante statui.

Miros de gutui¹¹ –gutuiul este fructul specific toamnei. Are un miros unic, înecăcios.

Şi-un vis albastru, de pe creste,

Bate în ferestre.¹² –nu cred că greşesc spunând că, toamna, cerul este mai albastru ca oricând.

Autumnală este un text redus ca dimensiuni. Totuşi întâlnim mai multe tipuri de rimă: împerecheată, îmbrăţişată, încrucişată.

De-aş crede în iubire,¹

Chiar dacă fiecare sărutare a ta

Ar fi un fulg,²

Tot mi-ar fi frică să nu rămân

Îngropat sub troiene.³

Vântul crede: cuvintele sunt petalele timpului.⁴

Restul a alb.⁵

Moartea vine spre mine cu paşi de turnesol⁶

Şi nu crede nimic.⁷

Lucian Strochi

Stampă sfâşiată 

 De-aş crede în iubire,¹ –deşi un text de mici dimensiuni, Stampă sfâşiată are mai multe surse de inspiraţia. Prima ar fi textul intitulat Poem de Nichita Stănescu apărut în volumul O viziunea a sentimentelor (1964), pe care îl citez în întregime: „Spune-mi, dacă   te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”. O altă sursă de inspiraţie ar fi senzaţia teribilă pe care am avut-o privind troiene care întreceau în înălţime statura unui om. Atunci am realizat spaima de avalanşă, înţelegând că sub zăpadă se poate muri prin sufocare.

Chiar dacă fiecare sărutare a ta

Ar fi un fulg,² – sărutul este unul dintre cele mai delicate şi mai profunde semne ale dragostei. Dar aşa cum un fulg de zăpadă pe obraz te arde pentru o clipă şi sărutul te poate marca precum o pecete, o rană.

Tot mi-ar fi frică să nu rămân

Îngropat sub troiene.³ –în cazul nostru figura de stil este hiperbola augmentativă.

Vântul crede: cuvintele sunt petalele timpului.⁴ –personificare, aforism, metaforă nominală. Toate într-un singur vers.

Restul a alb.⁵  – aluzie la: „restul e tăcere”. Albul are dintre culori poate cele mai multe semnificaţii, de la simbol al inocenţei, al purităţii până la simbol al morţii. Albul întăreşte orice culoare, dar o şi poate anula.

Moartea vine spre mine cu paşi de turnesol⁶ –titlul final al unei piese de teatru pe care am publicat-o, cu acest titlu, în revista „ASACHI”. Turnesolul m-a fascinat dintotdeauna. Nu înţelegeam cum o substanţă poate fi când albastră, când roşie. La fel moartea – despre care nu ştiu nici acum mare lucru. Moartea poate fi roşie, când e vorba de sânge, de un accident mecanic şi albastră când e vorba de cianozare. Pe alt plan, moartea poate fi un sfârşit,  dar şi un început. Dar moartea este un pseudonim al dragostei (şi invers!). Marile iubiri sfârşesc întotdeauna în/prin moarte. Moartea nemureşte iubirea.

Şi nu crede nimic.⁷ –vers enigmatic întrucât nu ştim cine este receptorul. Iubita? Moartea? Dacă e vorba de iubire, iubirea se crede nemuritoare, chiar dacă stă sub semnul efemerului. Dacă e vorba de moarte, ea nu alege omul după credinţă, idealuri, rasă, sex, vârstă. Moartea este unul dintre cele mai democratice lucru.

Această stampă nu este scrisă în rime, dar se aproape poate cel mai mult de definiţia primară a stampei, plecând de la o imagine „gravată”.

Dar imaginea ultimă a Stampei sfâşiate (şi a titlului) o datorez tocmai unei imagini apărute în Le Monde. Un om purtând un steag. Numai că pânza steagului apare din pielea jupuită a stegarului. Dacă memoria nu mă înşeală, grafica îi aparţinea lui Tudor Banuş (fiul poetei Maria Banuş), considerat un „Dürer al secolului XX”.

se certa cu Aristotel³³ –Aristotel (n.384-322 î.h.)  a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice. Disputa cu Dante este o trimitere fantezistă, ironică.

Pentru premiul Nobel.³⁴ – evident, nici Dante, nici Aristotel nu auziseră de premiul Nobel.

Shakespeare³⁵ –William Shakespeare (1564-1616) poet şi dramaturg englez, cel mai mare scriitor al literaturii de limbă engleză, supranumit „bardul din Avon”. Autor al unor piese istorice şi comedii celebre. A scris valoroase Sonete. A publicat şi trei poeme narative: Venus şi Adonis, Violul Lucreţiei, Plângerile unui îndrăgostit.

Căuta un fir³⁶ –aluzie poate la piesa „Hamlet”, care poate fi considerată şi o piesă poliţistă.

Într-o noapte cu lună plină,¹ –multe din întâmplările lirice se petrec pe lună plină, natura arătându-se complice, coparticipativă la tribulaţiile eroilor, ale poetului.

În biblioteca învelită în lumină

De sidef,² –lumina de sidef are o strălucire se alb mat.

de argint,³ –evident şi lumina argintie e tot albă.

de pulberi de stele,⁴ –mai slab, dar şi pulberea stelelor poate lumina.

Într-o noapte cu lună plină,¹

În biblioteca învelită în lumină

De sidef,² de argint,³ de pulberi de stele,⁴

Logostele,⁵

Au început să vorbească,⁶

Cu limbă crăiască, de iască, păsărească,⁷

Cărţile mele.⁸

Vorbeau între ele,

Despre vrute, nevrute,⁹

Despre domniţe diafane, despre brute,¹⁰

Gheară a umbrei¹ pătrunză

Neasemuită frunză.²

Dumneata,³

Lasă-mi tăcerea şi-nţelepciunea ta.⁴

Iată şopârla ţi-a învăţat uitarea,⁵

Aşa cum te uită zarea, marea,⁶

Şi zbaterea cozii-i acum,⁷

Ruga spre acelaşi fum,⁸

Ruga spre-acelaşi octombriu zeu.⁹

Teama de aceeaşi melancolie:¹⁰

Dar mie, vai mie,¹¹

Pleoapa nu-mi cade,¹²

În cascade,¹³

Mâna se roagă,¹⁴

Rugă întreagă,¹⁵

Dar scrie poemul.¹⁶

Lucian Strochi

ARTĂ POETICĂ  (stampă) 

Gheară a umbrei¹ – stampa este o altă specie literară pe care o propun. Nu trebuie confundată cu stanţa, din care a evoluat strofa. Stampa se deosebeşte de pastel întrucât nu surprinde doar un aspect din natură, ci permitere o dezbatere melancolică, o meditaţie plecând de la natură, văzută ca realitate globală, chiar dacă uneori se pleacă de la un detaliu considerat semnificativ. Imaginea gheară a umbrei mi-a venit prin 1980 când un iubi tor de imagini de la Bucureşti, a prezentat la o manifestare de la Biblioteca Judeţeană G. T. Kirileanu din      Piatra-Neamţ câteva zeci de diapozitive cu adevărat artistice. La acea manifestare erau invitaţi şi Ileana şi Romulus Vulpescu. Am văzut scăldate în lumină două frunze, dar  care acoperindu-se dădeau imaginea unei gheare a „umbrei.”

pătrunză

Neasemuită frunză.² – frunza, prin forma ei, poate fi inimă lacrimă, gheară, practic poate lua orice formă.

Dumneata,³ – nu ştim cui i se adresează în acest fel poetul: luminii, frunzei, umbrei, naturii întregi.

Lasă-mi tăcerea şi-nţelepciunea ta.⁴ – o dovadă a înţelepciunii poate fi tăcerea. Natura tace adesea…

Iată şopârla ţi-a învăţat uitarea,⁵ – dacă e vorba de frunză, şopârla poate învăţa destule de la frunză, în primul rând lecţia mimetismului. Căzând, desprinzându-se de ram frunza învaţă uitarea.

Aşa cum te uită zarea, marea,⁶ – adică elementele îndepărtate

Şi zbaterea cozii-i acum,⁷ – în caz de primejdie, şopârla poate renunţa la coadă. Operaţia e dureroasă şi partea căzută se zbate multă vreme.

Ruga spre acelaşi fum,⁸  – fumul este cel care purifică totul, ca semn al arderii.

Ruga spre-acelaşi octombriu zeu.⁹ – fiecare fiinţă se roagă în felul său. Iar frunza se roagă zeului octombrie să o mai lase pe creangă o vreme.

Teama de aceeaşi melancolie:¹⁰ – tristeţea nu este dorită întotdeauna.

Dar mie, vai mie,¹¹ –eul liric se lamentează transformând stampa într-o doină de jale.

Pleoapa nu-mi cade,¹² – frunza seamănă cu o pleoapă. Dar omului nu-i cad pleoapele, deci nu se poate înnoi, nu poate intra    într-un ciclu al morţii şi al reînvierii.

În cascade,¹³ – căderea frunzelor poate semăna cu o cascadă.

Mâna se roagă,¹⁴ – mâna poate face multe, inclusiv se poate ruga.

Rugă întreagă,¹⁵  – ruga mâinii poate fi un gest fundamental.

Dar scrie poemul.¹⁶ – adevărata rugă a mâinii este scrisul. Poziţia mâinii care scrie este identică cu cea a mâinii care se roagă.

Această stampă a avut şi o variantă nerimată, publicată în volumul Totul despre mine: „frunză /gheară a umbrei/lasă-mi tăcerea şi-nţelepciunea te/iată şopârla şi-a învăţat /uitarea /şi zbaterea cozii-i acum/ruga spre-acelaşi octombriu zeu./ aceeaşi melancolie dar mie/pleoapa nu-mi cade /mâna se roagă/dar scrie poemul.”

Modelul de la care am plecat în realizarea stampei este stampa japoneză: imagine pură, esenţializată, dar şi meditaţie adâncă, tulburătoare, tremurată.