JURAMANTUL LUI HOMER (5)

C.I.U: Ce au însemnat pentru tine, satul, colegii, autoritățile, locurile de joacă, școala, cimitirul, terenul de sport, crâșmele etc.? Despre instituțiile culturale ale satelor, orașelor prin care ai trecut, nu cred că ar fi multe de zis, dar este, totuși, întotdeauna, ceva care merită remarcat…

L.S: Din păcate, m-am născut într-un municipiu, nu într-un sat și asta a fost pentru mine un handicap imens, fiind lipsit de tiparele originale și originare, de „veșnicie”. Colegii îi am în memorie și în suflet și, recent, la aniversarea a 50 de ani de la terminarea liceului, am adus o poză cu mine și cu colegii mei de la școala primară. Îi știam pe toți. Autoritățile le-am cunoscut târziu și am avut cu ele raporturi ca Voltaire cu moartea: ne salutam, dar nu ne zâmbeam. Am crescut într-un cartier cu un nume formidabil, Calvaria, eu credeam că vine de la „calvar”, dar acum nu mai sunt atât de sigur, întrucât la Budapesta se află un cartier care se numește tot așa, Calvaria. Totul era aproape de noi, pădurea de brazi, dealurile, mestecenii, casele tip vagon, dar cu beci și pod. Cimitirul a fost pentru noi Celălalt tărâm, unul de basm. Moartea era foarte departe de noi acolo, iar crucile, mormintele făceau parte în mod natural din peisaj. Ne ascundeam printre ele. Ceva mai târziu, pe când eram în clasa a V-a, ne-am mutat la bloc, în cartierul Dimitrov (apoi Carpați) și stadionul Jiul era aproape lipit de blocul nostru. Acolo, sub tribune și pe pista stadionului, apoi pe teren, mi-am trăit o a doua copilărie. Despre crâșme nu sunt multe de spus. Copil fiind, eram uimit cum oamenii în toată firea intră în local și, când ies, ies împleticiți și cu limba înnodată. Dintre instituții, remarc patru: Teatrul de Păpuși, numit dacă nu mă înșel Vasilache (cred că era o variantă a lui Păcală), unde trăiam miracolul însuflețirii obiectelor. Vorbeau păpușile, păsările, cerbii, săniile, soarele; Teatrul de Stat Valea Jiului” – unde am „adulmecat” câteva spectacole și unde l-am văzut pe primul scriitor în viață, Victor Eftimiu; cinematograful, unde mergeam săptămânal și vedeam câte un film, majoritatea filmelor fiind rusești, multe bune, filme indiene, câteva filme românești și franțuzești. Era vremea lui Jean Marais și credeam că el trebuie să joace în toate filmele gen „Cei trei muschetari”. Apoi au ajuns la noi filmele italiene, englezești și americane și, mult mai târziu, cele poloneze; Biblioteca Municipală, pe care am devorat-o, luând aproape zilnic câte cinci cărți și citindu-le, culmea! Citeam tot ce se putea citi, de la Aventurile submarinului Dox până la Tânara Gardă, de la Jules Verne la Rebreanu sau Eminescu.

JURAMANTUL LUI HOMER (4)

C.I.U: Am înțeles, din cărțile tale, că ai avut niște bunici, care erau foarte diferiți între ei, dar și față de ai noștri, prin situațiile care ieșeau din tiparele cunoscute de fiecare dintre noi..…Mai ales una dintre bunici, de o rară cultură și tărie morală, sunt sigur că te-a impresionat și, într-un fel, ți-a influențat cariera de scriitor. Nu crezi că publicul cititor ar dori să cunoască direct, din relatările tale, Oamenii Speciali care ți-au marcat viața?

L.S: Bunicul din partea tatei a fost un uriaș, având peste doi metri înălțime și o putere uluitoare. Sunt multe întâmplări cu el, unele le-am povestit, altele le voi povesti. A murit eroic, după ce a salvat la o inundație 13 oameni, fiind un înotător foarte bun. Din păcate, a murit împreună cu o femeie și cu copilul acesteia, în timp ce încerca s-o salveze, prăbușindu-se peste ei zidul unei case. Bunica din partea tatălui este icoana vieții mele și ea a fost aceea care m-a încurajat să povestesc și să scriu. Eram nepotul ei preferat și mă punea să-i spun în fiecare noapte povești, pretinzând că suferă de insomnie. Mă transformase într-o Șeherezadă, primeam la sfârșitul lunii 30 de lei, adică echivalentul a șase cărți din BPT. Dar trebuia să nu mă repet, așa încât eram nevoit să inventez mereu și mereu alte povești. Bunica din partea mamei nu avea prea multă carte, dar era o femeie puternică, cu un suflet frumos. Atunci când au venit peste ei rușii, casa i-a fost rechiziționată și o căpităneasă a Armatei Roșii a adunat un cârd de gâște într-o cameră. Bunica a dojenit-o: Fetițo, la tine acasă așa faci? Ții gâștele în casă? A plecat cu primul convoi spre Alma-Ata și ani de zile a cules bumbac. Acolo a murit și un fiu al ei, un băiat frumos și blând, pe care l-a iubit mult, ca orice mamă. Am cunoscut-o în ultimul ei an de viață, la Făgăraș. Privea tot timpul la televizor și când Sanda Țăranu spunea: Noapte bună, stimați telespectatori!, ea îi răspundea șoptit, înclinându-și ușor capul: Noapte bună, drăguță! Mama i-a atras atenția că ea saluta doar o imagine, dar bunica i-a spus: Și dacă te salută o umbră, trebuie să-i răspunzi! Despre bunicul din partea mamei nu știu prea multe lucruri, decât că a murit prin 1935, în împrejurări neclare. Oamenii speciali din viața mea au fost mai mulți și cred că voi avea prilejul să vorbesc cu alte ocazii despre ei, poate chiar în această carte…

JURAMANTUL LUI HOMER (3)

UN INTERVIU CÂT ….DOUĂ VIEȚI… 

CULIȚĂ IOAN UȘURELU: Știu că nemțenii, care citesc și admiră frumosul din artă, îl iubesc și se mândresc cu Lucian Strochi, poetul, prozatorul, dramaturgul, criticul literar și de artă, „făcătorul” de reviste, inițiatorul unor proiecte culturale de excepție, omul care a debutat sute de scriitori etc. Ei, toți, îl consideră de-al lor, nemțean get-beget. Ai fost, ești, într-adevăr, nemțean get-beget?

LUCIAN STROCHI: Am mai fost întrebat, în diverse ocazii, dacă sunt român, hunedorean, nemțean, romașcan, chiar tăzlăuan. Am spus-o odată, cu destul umor cred: „Eu sunt cel mai român dintre toți românii. Părinții mei sunt basarabeni, eu m-am născut în Ardeal, la Petroșani, am făcut studiile universitare în Muntenia, la București, trăiesc în Moldova, la Piatra-Neamț, am rude în Banat, la Reșița, prieteni buni în Oltenia, Maramureș și Bucovina, iar vara de multe ori mă duc la Mare sau în Deltă, în Dobrogea. Sunt român, dar și get, dac, asta pe axa timpului, fiind aproape de Sarmisegetusa, dar și de momârlani. Așa că nu sunt get-beget, ci doar get.

Am un mare respect pentru ținutul Neamțului, îmi plac oamenii de pe aici, pietreni, romașcani, bicăjeni sau târg-nemțeni, roznoveni sau tăzlăuani. Neamțul are patru tipuri distincte de umor, lucru unic între ținuturile și țările românești, cea mai mare densitate de monumente istorice și, așa cum spuneam într-o monografie, reprezintă, la scara 1/40, România (inclusiv ca forme de relief). Nu m-am întrebat dacă sunt iubit de nemțeni, dar, la prima ediție a Ambasadorilor Nemțeni, am fost preferatul publicului, care m-a votat masiv, la secțiunea „Arte”, devenind astfel primul Ambasador Nemțean. Am prieteni statornici atât la Piatra-Neamț, cât și la Roman, Târgu-Neamț, Bicaz, Războieni, Tazlău. Nu am debutat sute de scriitori, dar am scris peste 400 de prefețe, multe la cărțile unor debutanți care ulterior au devenit scriitori cu acte în regulă.

JURAMANTUL LUI HOMER (2) – CUVANT INAINTE

După cum se știe, interviul-dialogul este o specie publicistică greu de încadrat într-un gen literar anume. Ba, după unii distinși confrați, interviul este o specie greu abordabilă, dacă nu o întreprindere fără sens. Greu, ușor, dialogul este obligatoriu între oameni. Iar istoria acestei specii publicistice merge până în cele mai vechi timpuri, începând cu Pythia, ajungând la Pico della Mirandola, iar la români Adrian Păunescu, Florin Mugur, Stelian Tănase și încă mulți pe care putem să-i numim maeștri. Așa cum afirma părintele D. Stăniloae – „sunt în dialog permanent cu Dumnezeu. Dumnezeu este în dialog cu noi, în dialog cu natura, prin ceilalți, în dialog cu Iisus Hristos, prin noi înșine. (…) Suntem în dialog prin cuvânt.” Culmea este că, în ultimul timp, aproape toți scriitorii vor să scrie și chiar scriu memorii, confesiuni, dau sau iau interviuri și, ceea ce este și mai curios, toți citesc memorialistică, biografii, autobiografii, interviuri etc. Să fie, cum se spune, interviul-dialogul fuga noastră de singurătate? Sau a lua un interviu înseamnă afecțiunea mea pentru acea persoană, personalitate?

Unii consideră interviurile efemere. Nimic mai fals! Ele, sigur, rămân pentru că acolo găsim intervievatul, opera sa și mult mai mult decât atât. Și mai concret, aș zice că doar în interviu scriitorul este cel real, doar acolo spune ceea ce n-a putut spune în scrierile sale. Unii intervievați pot avea, după ani de la acordarea interviului, reacții ciudate la citirea afirmațiilor de altă dată. Astfel, pot avea regrete că n-au spus totul sau că toate cele spuse ca sigure nu s-au realizat de-a lungul vremii. Dar există, uneori, și bucuria, dacă nu chiar mândria, că au intuit evenimente care s-au petrecut întocmai. Iar viitorii biografi vor avea în interviu mărturiile clare ale vieții unui scriitor, ale unui om…. Dacă însă nu cunoști – în cazul scriitorilor, dar și al compozitorilor, artiștilor plastici etc. – întreaga operă a acestora, atunci ai ajuns degeaba în preajma lor. El, intervievatul, trebuie să fie surprins (nu neapărat plăcut) că știi, de cele mai multe ori, amănunte din viața sa, pe care el le uitase sau dorea să le uite.

Prin interviuri poți – mai bine zis trebuie să poți – să surprinzi și atmosfera epocii. Această specie publicistică este – într-un fel – scânteia de la care pleacă focul și – uneori – mari polemici din care – vrem, nu vrem – rezultă adevărul. Scriind multe cărți de interviuri, am avut situații în care cel intervievat mi-a mulțumit pentru întrebări. M-am mirat, desigur, spunându-i că n-am făcut decât să mă refer la opera și viața domniei sale. Da, mi-a replicat, dar orice răspuns depinde mult de întrebare, de cât de sus este ridicată ștacheta. Cu alte cuvinte, o întrebare complexă obligă să fie dat un răspuns complex. Este clar că interviul este cea mai dificilă, dar și cea mai eficace specie publicistică. Poate fi mai instructiv, chiar mai atractiv decât un eseu critic. Va fi citit mereu cu interes și va avea „viață lungă”. În ceea ce-l privește pe Lucian Strochi, țin să precizez că îl cunosc de multă vreme, cam de când avea jumătatea vârstei de astăzi. I-am citit, între timp, aproape întreaga operă. M-a atras, în primul rând Omul și, de-abia după ce l-am cunoscut, i-am citit și cărțile. O Operă care depășește, după umila mea părere, tot ce a putut să scrie o singură persoană în zonele Bacău, Neamț, Iași, Galați și – bănuiesc – în întreaga țară. Nu mă refer aici doar la cantitate, ci și la complexitatea acestei Opere. Sigur este că în volumul de față nu putem și nici nu ne propunem să analizăm această Operă. Ar fi nevoie de mii de pagini și de ani mulți. Doresc, în primul rând, să aduc în fața cititorilor pe Lucian Strochi, Omul de Mare Omenie, Omul de Mare Cultură, Omul cu Angoasele și Bucuriile sale, Omul care trăiește între Prieteni și Adversari, Omul care-și exprimă liber Convingerile și Principiile, Omul care privește cu luciditate spre Trecut, spre Prezent și spre Viitor….. Oricum, nu cred să existe vreo specie literară pe care să n-o fi abordat acest scriitor. Mai mult decât atât, în zilele noastre, când credeam că s-a inventat totul în teoria literară, Lucian Strochi a inventat și multe specii literare noi. De asemenea, a avut și are un rol major în debutul unor scriitori. Face acest act benefic în revista pe care o conduce, „Asachi”, în cronicile literare ale cărților pe care le citește, dar și prin prefețele unor cărți, ca și prin lansările sau târgurile de carte. Același rol îl are și în pictură, fiind recunoscut ca un critic de artă important. Om al Cetății și al Timpului său, Lucian Strochi și-a pus talentul, munca și tot ceea ce a gândit și a înfăptuit în slujba celor din jurul său, creând astfel o Operă, OPERA MAGNA, cum aș numi-o eu. Orice discuție cu Lucian Strochi pe teme despre Literatură, despre Istorie, despre Teatru, despre Politică, despre Artă, în general, și despre Viață, este un Moment de revelație pentru că prietenul meu este un adevărat vrăjitor al cuvântului, un cozeur rafinat, un ….. Uomo Universale. Sper ca acest mare interviu, transformat într-o carte, să fie, prin răspunsurile de excepție ale lui Lucian Strochi, o „Baie de Cultură” din care vom avea toți de învățat.

Culiță Ioan UȘURELU

Intrebari interviu Lucian Strochi – martie 2019 (7)

CORNEL PAIU: Ce câștiguri preziceți/prevedeți secolului nou?Ce pierderi?

LUCIAN STROCHI: Cred că nu suntem la bursă sau la piață să vorbim de câștiguri. Arta are o anumită autonomie economică, deși unele tablouri sau manuscrise se vând la prețuri incredibile. Dacă vorbim de alte câștiguri, nu cred că timpul învinge arta, ci invers. Cred în sinusoidele artei, nu în continuitate și discontinuitate, în pierderi și câștiguri.

Intrebari interviu Lucian Strochi – martie 2019 (6)

CORNEL PAIU: Și ce am pierdut din secolele trecute /trecutului?

LUCIAN STROCHI: Nu știu, dar nu cred că am pierdut prea multe. J.S. Bach era la un moment dat un compozitor aproape uitat, iar astăzi este unul dintre cei mai iubiți maeștri. Eminescu e mereu atacat, e considerat vetust, depășit și renaște mereu din propria-i poezie, mai puternic, mai tulburător.

Intrebari interviu Lucian Strochi – martie 2019 (5)

CORNEL PAIU: Ce am câștigat în privința Artelor din secolele trecute/trecutului?

LUCIAN STROCHI: Sincer, văd artele mai puțin tributare timpului. Un Arcimboldo e mai modern decât mulți din pictorii secolelor XX-XXI. Sau Bosch, Goya, ca să nu mai vorbim de Magritte sau Pollok. Am câștigat emoția prelungită, un anume fel de a vedea lumea, un respect pentru ceea ce poate face mâna și mintea omenească.

Intrebari interviu Lucian Strochi – martie 2019 (4)

CORNEL PAIU: Ce sentimente predomină în poezie, să spunem, de-a lungul timpului? În poezia românească, în particular și în cea universală, în general. Care este proporția acestora, dacă, desigur, se poate estima o proporție?

LUCIAN STROCHI: Poezia nu înseamnă doar sentiment. Cineva spunea că „dacă poezia ar fi doar sentiment, boncănitul cerbilor în anume ceasuri ale amurgului ar dărâma toate antologiile poetice”. Citatul este aproximativ, dar sensul lui e clar. Putem vorbi de teme, între care iubirea e o supratemă. Apoi eroismul – care a marcat literatura antică. Cred că după Poe poezia s-a desentimentalizat, a devenit mai „rece”, se adresează mai mult intelectului.

Intrebari interviu Lucian Strochi – martie 2019 (3)

The Latin Quarter, Paris, France



CORNEL PAIU: Credeți că în prezent înregistrăm o revenire la lectură? Ce categorii sociale credeți că citesc astăzi  cel mai mult?

LUCIAN STROCHI: Da, se citește mai mult ca acum treizeci de ani, deși acum există și alte tentații. Citesc în primul rând elevii și studenții, adolescenții, cei aflați la vârsta poeziei, a „primelor iubiri”.