Costache Negruzzi a povestit și el despre această frumoasă grecoaică, într-o scurtă narațiune ce-i poartă numele: Calipso. Iată câteva scurte fragmente din acea povestire:
„Dar după o lună, m-am dus din Chișinău, și în primăvara anului 1823 m-am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Pușkin, și fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Câteodată însă, când ceteam poeziile marelui poet rus, și mai ales „Șalul negru”, aceste versuri ce sunt un poem întreg, făcute înadins pentru tânăra fată, îmi aduceau aminte de acea femeie cu chip îngeresc, și doream să știu ce se făcuse.”
„Într-o seară a lunii noiembrie 1824 – era viscol și ploaie – la poarta monastirei Neamțu ajunse un june om, care cerea voie să intre. Hainele îi erau străbătute de apă, și el semăna obosit de osteneală. Portarul îl primi și îl găzdui până a doua zi când, după cererea sa, îl conduse dinaintea starețului. El arătă că, fiind un tânăr străin și orfan, voiește a se călugări. Starețul îl rândui spre ascultare la un bătrân sehastru ce locuia afară de monastire, în munte, unde el petrecu trei ani în cea mai mare cucernicie și umilință. Într-o dimineață, chemând sehastrul pre ucenicul din chilioara de alături, și văzând că nu-i răspunde, se duse ca să vadă ce face, dar îl găsi dormind de somnul cel vecinic.”
Și Negruzzi redă în continuare întocmai conținutul hârtiei, așa cum o găsisem eu.… De unde știa acele rânduri? Să fi fost sufletul meu refugiat vremelnic în al lui? Sau poate că tu erai Calipso și mi-ai povestit în vis tot ce se întâmplase cu tine. Cine să știe? M-am gândit și la versurile lui Pușkin, atât de pătimașe și de tragice.
Dar, într-o zi, prin 1980, craniul tău a dispărut. Eu eram la mănăstire și mă întrebam cine a furat acel craniu.
Și te-am visat chiar în acea noapte, erai tânără și frumoasă și mi-ai răspuns unei întrebări nepuse:
„Și sufletul trebuie să-și aibă un cuib. Și craniul e ultimul cuib al sufletului…”
Trupul meu și-a făcut datoria față de sufletul meu. L-a căutat, năucind spațiile și timpurile, prin mănăstiri și biblioteci, prin cărți, printre alte suflete. Și l-am găsit în sfârșit. Dar nu mai era singur…
ÎNCERCAM SĂ SCAP DE VISE, DAR NU PREA REUȘEAM. ADORMEAM ȘI ELE VENEAU PARCĂ PE SUB UȘĂ, NEANUNȚATE, NEPOFTITE. ERA DE FAPT ACELAȘI VIS, MULTIPLICAT, CU MICI NUANȚE ÎNSĂ.
Eram pe o plajă pustie, privind amândoi marea. Păreai tristă, de parcă ai fi așteptat să vină spre tine cineva. Sau să pleci tu undeva, poate spre o insulă pustie.
Atunci te luam în brațe și tu te întorceai spre mine. Trupul tău se unduia, mă copleșea, deveneam același trup, împletit.
Îmi șopteai cuvinte monosilabice și credeam că e așa din cauza emoției. Erai îndrăgostită de mine, tot atât cât eram și eu de tine.
Observam cu uimire că soarele se odihnea mai mult pe tine și corpul tău căpăta tot mai clar culoarea bronzului, un brun-roșcat cu o idee de galben în el.
Păreai un fruct care se coace și te bucurai, râzând, de acest lucru. Eu rămâneam parcă crud și neîmplinit.