DONATORII DE SUFLETE (7)

Această tăcere era marea lui vină și era convins că va muri odată cu această vină, poate doar atunci, prin moarte și după moarte,    izbăvindu-se cu adevărat.

Clădirea principală avea și câteva anexe, dintre care cea mai râvnită era desigur cea adăpostind alimente, dar care, normal, era păzită permanent.

În schimb, alte anexe, cum erau cele în care se păstrau diferite unelte și „efecte”, și cea în care se găsea combustibilul solid, adică lemnele și cărbunii, și lichid, adică petrolul, arătau de parcă ar fi fost părăsite. Și chiar erau, magazia de lemne devenind funcțională doar pe la sfârșitul toamnei.

DONATORII DE SUFLETE (6)

Bătăile între copii erau totuși rare, ierarhiile se stabileau rapid, uneori nu era vorba decât de o privire mai aprigă sau de o vorbă șuierată printre dinți. Mai rar erau îmbrânceli, palme sau pumni. Oricum, nimeni nu reclama nimic supraveghetorilor; în primul rând pentru că ar fi riscat o nouă pedeapsă, eventual o dublă pedeapsă, atât de la supraveghetor, cât și de la bătăuș.

Nici educatorii și nici supraveghetorii nu prea băteau. Se pedepseau cu bătaia evadările, minciuna, pâra, – lucru curios, pentru că doar prin pâră cei mari aflau câte ceva.

DONATORII DE SUFLETE (5)

ÎN MINTEA LUI, ȘUVOIUL DE IMAGINI ÎNCEPEA SĂ CURGĂ BRUSC, CULMEA, PLECÂND PARCĂ DINTR-O FOTOGRAFIE: PATURI SUPRAPUSE, COPII ÎMBRĂCAȚI LA FEL, ÎN PIJAMALE VĂRGATE, CU DUNGI VERTICALE.

Niște mici deținuți, închiși pentru cine știe ce fapte groaznice.

Sau, mai târziu, asocia acea imagine cu una din lagăre: aceleași figuri speriate, neavând puterea sau curajul să zâmbească, stând subțiri pe lângă paturi, aproape în poziție de drepți.

DONATORII DE SUFLETE (4)

Îmi căutam cu îndârjire mama.

Priveam preacuvioasele închinându-se, îngenunchind. Așteptam ca mama mea să se mărturisească preotului și să mă caute. Ajunsesem să cred, la un moment dat, că orice femeie putea fi mama mea. Aș fi acceptat să-mi fie mamă și o femeie care putea să fie deja bunică. Dar mama se ascundea bine și ochiul meu nu o putu descoperi. Am crezut apoi că ea plecase demult de aici, spre alte zări, tocmai pentru ca despărțirea de mine să i se pară mai ușoară. Refuzam să cred că m-ar fi părăsit pentru că nu m-a iubit, că am fost pentru ea o rușinoasă greșeală, că m-ar fi urât, că am fost o povară pentru ea, că aș fi putut  să-i distrug viitorul sau chiar întreaga viață.

DONATORII DE SUFLETE (3)

Preotul a devenit în timp tatăl meu. Un tată de duminică, dar totuși un tată. Alții nu au nici atât.

Oamenii mi-au căutat cu îndârjire mama. Trebuia să fie tânără și proastă. Și poate frumoasă. Din satul lor sau din satul vecin.

Dar moașele erau doar câteva, medicii și mai puțini, iar femeile se duceau la ei doar când erau gata să nască. Sau când nășteau. Nu cu mult înainte sau după.

DONATORII DE SUFLETE (2)

Căci preotul, deși tânăr, era înțelept. Știa bine că oamenii nu erau atrași de o slujbă din care nu înțelegeau mare lucru, pentru că numele din predică le sunau străine, faptele, – petrecute cu sute sau chiar mii de ani în urmă – , de asemenea.

Dar pildele erau vii, tâlcul lor era clar pentru toți și, chiar dacă era adesea amenințător, glasul preotului era blând, îndemnând parcă la împăcare, la iertare, la smerenie.

Iată ce scrisese Părintele și ce am citit și eu:  

„Dumnezeu își coborî privirea pe pământ. Nu o făcea prea des, avea și alte planete și stele, și tot universul care nu mergea așa, de la sine.

DONATORII DE SUFLETE (1)

LUMINA NU LASĂ UMBRE. NICI SUFLETUL NU LASĂ UMBRE. DECI SUFLETUL E LUMINĂ.

Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Omul e cea mai neajutorată ființă din lumea vie.

La naștere, dacă e lăsat singur, copilul nu supraviețuiește. Un mânz poate alerga după câteva minute…

Nașterea e trecută ca verb la diateza reflexivă, deși ar trebui să fie la cea pasivă. În loc de  „s-a născut”,  ar fi trebuit spus și scris „a fost născut”.

Numai că atunci ziua ta de naștere ar trebui să fie a mamei. Dar dacă mama naște mai mulți copii? Care mai e ziua ei de naștere?

Am fost găsit pe treptele de piatră ale bisericii. Pe ultima treaptă. Plângeam. Scânceam. Gemeam. Sughițam. Țipam. Nu mai știu dacă erau sunete sau zgomote. Oamenii spuneau că fusese foarte frig în ziua aceea. Miez de iarnă și un frig de crăpau pietrele. Sau ouăle de corb. Un aer polar. Sau cam așa ceva. Eram vânăt. Și hainele erau vinete. Aveam un scutec albastru și o căciuliță roz. Împreună dădeau violet. Sau vânăt  – dacă mă priveau și pe mine. Eram totuși înfofolit. Poate de aceea am supraviețuit. Cineva a țipat. Apoi alte voci, alte țipete. În loc să țip eu, țipau oamenii.

Preotul a întrerupt slujba. A ridicat de jos copilul, adică pe mine. Nimeni nu avusese curajul să o facă. Parcă aș fi fost un blestem. Sau blestemat, ceea ce e același lucru. Preotul m-a luat în brațe cu grijă. Preoții știu să țină copiii în brațe, chiar mai bine decât femeile. Pentru că o femeie își ține în brațe doar copiii ei, nu pe ai altora. Pe când preotul ține în brațe toți copiii. Cel puțin la botez.

Eu plângeam. Când m-a luat preotul în brațe, am tăcut brusc. De parcă el era tatăl meu, îl recunoscusem și mă simțeam acum în siguranță.

Preotului i s-a schimbat vocea. Răgușise de emoție. Sau răcise.

A spus pentru el, dar și pentru ceilalți:

Trebuie să facem ceva cu copilul ăsta…

Și  m-a dus la altar. Ca și cum ar fi știut că sunt băiat.

Apoi lumea n-a văzut ce s-a mai petrecut. Bănuia numai. Și au început să curgă bârfele. Prea e tânăr preotul ăsta nou și prea frumos și cântă prea bine. I-o fi sucit mințile vreunei fete și, până să se dezmeticească ea mai bine, s-a simțit grea. N-a știut ce să facă și a lăsat copilul. Și, după ce l-a născut, l-a lăsat în grija tatălui.

Poate ca să se răzbune pe tinerețea ei furată. Poate pentru că a crezut că preotul, adică tatăl, nu-și va lăsa fiul de izbeliște.

Apoi a ieșit preotul din altar și a vorbit oamenilor. Altfel decât vorbește de obicei un preot:

„Copilul ăsta e băiat. Nu știu cine e mama lui, dar, dacă nu vine repede, va trebui să avem noi grijă de el. Orice copil e trimis în lume de Dumnezeu. Mai târziu se rătăcește el printre oameni și adesea uită de unde a plecat.”

 Oamenii s-au risipit și nu știau ce să mai creadă. Unii credeau că preotul le spusese adevărul, adică faptul că nu știa cine e mama copilului. Alții credeau că, dimpotrivă, știa prea bine.

Preotul a intrat cu copilul în casa parohială. A găsit-o pe preoteasă plânsă:

„- M-ai făcut de rușine. Cum mai pot eu să trec printre oameni fără să-mi plec capul?”

El nu a zis nici da, nici nu. Apoi cu o voce blândă, i-a prins mâna:

„- Te înțeleg. Dar înțelege-mă și tu pe mine. Putem părăsi a doua oară un copil nevinovat?”

În preoteasă se zbăteau două dureri: cea de mamă și cea de femeie înșelată. Respira greu. Într-un târziu, cu o voce albă, ce nu părea a ei:

„- Nu mă pot opune ție. Așa că du copilul la o creșă, la un cămin. Și să ai grijă de el. Poate că așa, și eu și oamenii, vom uita mai ușor.”

Apoi au realizat amândoi că a doua zi avea să fie ziua în care se născuse Mântuitorul. Și i-au spus copilului Eugeniu Ștefan, de parcă nu se putuseră hotărî pentru un singur nume.

Printr-o fericită întâmplare, am găsit într-o carte, peste ani, o carte dăruită mie de preot, pilda pe care acesta o rostise oamenilor de ziua mea, mai exact în ziua în care am fost găsit. Nici acum nu știu dacă preotul folosise acea predică, pildă, parabolă, drept semn de carte sau o lăsase așa, ca semn pentru mine, într-adins, în acea carte.

Lucian Strochi