Nu mai era vorba de o casă, de o casă a cuiva anume, un vecin sau o rudă, ci de Casa Domnului.

Vrură să-l ajute și să-și ridice o altă casă parohială, mai mare, cu un prăznicar în prelungirea ei, cu o clopotniță, dar Părintele îi liniști:

– Toate la vremea lor. Și apoi fiecare trebuie să-și ridice casa. Casa sa…

Când ajunseseră la turlă, se opriseră. Nimeni nu știa cum se construiește o turlă, astfel încât să nu se prăbușească sub propria ei greutate. Dar cineva veni cu o soluție salvatoare: avea un văr de-al soției în Valea Jiului, om care consolida și ridica galerii pentru abataje, care construise tuneluri și care se pricepea să facă tot soiul de zidiri ciudate, inclusiv turnuri de cetate și de castele. Poate că lucrase și la turnuri de catedrale.

Vărul acceptă să vină, mai veni cu nouă ortaci și se apucară imediat de lucru, fără prea multă vorbă. Erau harnici, senini, cineva spusese luminoși, iubeau cerul pentru că îl vedeau atât de rar acolo, în inima minei. Doar în închipuire, doar atunci când vorbeau cu protectoarea lor, Sfânta Varvara.

El are o structură de rezistență din lemn. Lemnul poate fi de stejar, fag, paltin, trandafir, tei, cedru. Sau chiar lemn de păr sau de cireș. Iconostasul este decorat cu motive vegetale, la început tratate plat, apoi în relief, adică sculptate. Cel mai adesea e reprezentat în iconostas Arborele lui Ieseu, care ilustrează genealogia lui Isus din Nazaret.

Dar în iconostas sunt importante și icoanele. Iconostasul are patru registre:

Primul registru, care se află la bază, cuprinde de la stânga la dreapta, icoana sf. Ierarh Nicolae, ușa diaconească dinspre miazănoapte cu icoana Arhanghelului Gavril, icoana împărătească a Maicii Domnului cu pruncul, porțile împărătește cu icoana Blagoveșteniei și cei patru Evangheliști, icoana împărătească a lui Iisus Hristos, ușa diaconească dinspre miazăzi cu arhanghelul Mihail și cu icoana de Hram a bisericii noastre, adică a Sfântului Ștefan.

Două gânduri se zbăteau în creierul ei vlăguit: dacă trupul devine cenușă, mai poate el reînvia, adică se mai poate întrupa, întruchipa, mai exact întrupchipa?

Pe de altă parte era mulțumită că trupul fetei nu va putrezi, nu va fi mâncat de viermi sau de cine știe ce insecte…

Urna fetei fusese din bronz, o găsise în pod, era de fapt o cutie care adăpostise un ceas sau un aparat de măsură a ceva: barometru, altimetru, manometru, dar ea rămăsese cu cuvântul ceas, era mai simplu și apoi toate aparatele semănau între ele, aveau cadran și cifre și uneori limbi, nu văzuse aparatul, ci doar cutia, curios sau nu, urna avea exact vârsta fetei, de asta era sigură, bronzul era încă acoperit de un soi de rășină sau de uleiuri care îl protejau, nu se închisese la negru, așa cum se întâmplă cu mai toate metalele.

Și din nou mama i-a mulțumit părintelui, ba, de data asta, a mai adăugat sunteți un înger păzitor pentru ea, vă mulțumesc din suflet, a mai zis și ceva despre mine și el a liniștit-o, lăsați, e încă un copil  – și vorbele sale, deși voiau să mă apere, m-au întristat, căci vedea în mine doar un copil și nu o domnișoară, devenisem domnișoară cu mai bine de un an și jumătate în urmă.

Nu te mai zbengui și tu atâta, ești mai rea ca un băiețoi, ce o să zică  taică-tu când se va întoarce și va afla ce isprăvi ai făcut.

Nisipul din clepsidră se scurgea ușor, imperceptibil, și eu am devenit copil și ea mama mea,  m-am cuibărit la sânul ei, mi-era o sete teribilă, ca după o mare secetă și am început să sug și laptele ei cald   m-a liniștit, nu-mi dădeam seama că sunt copilul ei, nu știam că ea era mama mea, dar între noi se stabilise o legătură de icoană.

Păream chiar înconjurați de aureole, sfera devenise cerc și atunci mi-am dat seama că o mai văzusem, o văzusem în biserică, în icoane, ea era Fecioara și eu Pruncul, clepsidra mai avea câteva fire se nisip, m-am grăbit să ajung în tunel, acolo credeam că îmi e salvarea, eram singur și m-am trezit înconjurat de o apă ciudată, prietenoasă, care parcă mă mângâia și ultimul meu gând a fost că am ajuns un prunc nenăscut, apărat de pântecul mamei ca de o teribilă platoșă.

SE APLECĂ UȘOR ASUPRA MEA, DE PARCĂ S-AR FI TEMUT SĂ NU-MI FACĂ VREUN RĂU. ÎI VEDEAM SÂNII, LEGĂNÂNDU-SE UȘOR, LA FIECARE MIȘCARE.

Apoi m-a sărutat. Întâi mi-a sărutat ochii, obligându-mă să-i închid. Apoi gâtul, coborând ușor. Mi-a căutat apoi buzele. Le-a găsit ușor întredeschise, dornice să-i primească sărutul.

Și el a venit, pecetluindu-ne dragostea. Tandru, ca după o îndelungă așteptare.

Și totuși febril, parcă s-ar fi temut să nu mă răzgândesc.

Aceste sinusoide  ale memoriei îi derutau pe toți, unii credeau că glumește, cum să ții minte în amănunt un episod petrecut de câteva decenii și să nu-ți amintești de o scenă petrecută cu doar două ore în urmă?

Dar cel mai curios lucru era faptul că năvăleau peste el imagini pe care nu avea de unde să le știe, chipuri noi, majoritatea tinere, despre care știa multe lucruri ce nu puteau fi explicate doar prin taina spovedaniei.

Se gândi că avea o inflamație a creierului, se blocase o anumită zonă, o alta se deblocase, asta trebuia să fie.

Apoi și-a dat seama că e vorba de altceva, tulburător și profund.

Inima lui îl părăsise aproape total, primise una nouă în schimb. Lucrurile nu sunt însă atât de simple, schimbi o piesă defectă cu una nouă și motorul, mașina, merge mai departe, fără probleme.

Inima are o memorie a ei, nu doar creierul. Memoria inimii e însă o memorie mai subtilă, nu e o memorie a conexiunilor, ci una a afectelor, în pieptul lui bătea acum și inima unei tinere fete și el prelua, nediferențiat, emoțional, memoria ei.

Ceea ce era însă extraordinar era faptul că atât ca delfini, ca sirene și, iată, ca fenicși, ca pământ, copaci sau flori, ei păstraseră intactă, lucidă, imuabilă, conștiința de oameni. Se pare să sufletul lor primordial aparținuse oamenilor.

Trecuseră prin toate elementele: ca oameni respiraseră același aer, ca pământ fuseseră aceeași bucată însuflețită de lut, ca apă fuseseră delfini și sirene, ca foc flăcările din aripile unor fenicși.

Acum se uneau, deveneau o singură entitate care se căutase atât de mult timp și care acum reabilitau un mit străvechi, dar atât de frumos și de adevărat, al androginului.

Erau și bărbat și femeie, nu mai erau bărbat și femeie, ci o realitate nouă, așa cum două metale pot fi amestec, dar după topire devin aliaje.

Părintele era din ce în ce mai bolnav, se întorsese cu greu la biserică, la peșteră era mai simplu, veneau oamenii la el, nu se ducea el la oameni, mergea greu, ușor aplecat, părea să fi îmbătrânit brusc, îi era drag, ar fi vrut să-l mângâie, să-l liniștească, să preia ea o parte din durerile lui, apoi avu loc transplantul și de atunci ea se schimbă total, inima fetei ei era în pieptul lui, voia să-l strângă la piept, să adoarmă cu el, îmbrățișându-l.

Mai aflase ceva uluitor, că erau rude apropiate, o spusese clar testul ADN, singurul test care nu minte niciodată, avu senzația că ei sunt de fapt ramuri ale aceluiași copac și, atunci când i-a donat sânge, o făcu liniștită, deși se temea puțin de sânge, ca toate femeile, aveau acea grupă ingrată, O – I, adică donator universal, putea dărui tuturor sângele său, al lor, și ea și fata avuseseră aceeași grupă, acum o parte din sângele ei circula prin sângele lui și ajungea la inima lui, care era și inima fetei, dar nu puteai primi sânge decât de la grupa ta.

Apoi ei dispărură, îndepărtându-se ușor, rotitor, ca într-un vârtej blând, dar implacabil, până când deveniră punctiformi și apoi dispărură cu totul.

Să nu uit să-l întreb mâine de soarta lor, ce ciudat sunau aceste cuvinte, dar nu mai știa nimic despre ei, când anume îi avusese, dacă fuseseră concepuți la sute de ani distanță unul de celălalt și reuniți prin forța imaginației și a retrăirii într-o singură imagine, o fotografie de familie, dacă ei fuseseră cu adevărat, fizic adică, sau erau niște proiecții ideale ale dorințelor ei și, de ce nu, și ale lui.

Nu-și amintea nici clipele de dragoste petrecute împreună, copiii nu erau gemeni, fuseseră concepuți după ce făcuseră dragoste în mai multe rânduri, nu era sigură de nimic, nici măcar dacă el era cu adevărat bărbatul pe care îl iubise atât de mult, încât să-i dăruiască și să-și dăruiască patru copii, dacă nu cumva atât el, cât și copiii nu erau decât niște holograme; adormi și uită de toate.