Abia după ce lupii s-au retras, oamenii şi-au adus aminte de fata care, văzând şi ea că nimeni n-o bagă în seamă, tăcuse.

„Ce-i cu tine, Ioană?” – o întrebă cineva, blând. Blândeţea glasului o făcu pe fată să-şi dezlege din nou barierele plânsului:

„Vai de mine şi de mine…frăţiorul meu…”

Răcnea şi cânta şi plângea în acelaşi timp, tremurând şi de frig şi de frică. Toţi se simţiră din nou înfioraţi:

„Da’ spune odată, ce s-a întâmplat?”

Acum striga bunica şi tăcea tata. Spre seară, tata s-a întors cu o femeie. Tata m-a chemat şi pe mine: „Puiule, femeia asta o să fie nevasta mea şi mama ta. Îţi place?” M-am uitat atunci la ea. Era tânără şi frumoasă. „Îmi place”- am spus. Atunci ea m-a mângâiat pe creştet. „O să fie bine. O să ne înţelegem. O să vezi.” Nu ştiu dacă vorbea cu mine sau cu tata. M-am ascuns sub masă. Mă gândeam: „Eu o să am două mame şi tata două neveste.” Auzisem eu nişte poveşti cu turci care aveau mai multe neveste. Oare tata e turc? M-a cuprins frica. Şi dacă tata e turc, o să fiu şi eu turc?  Nu vroiam să fiu turc. Nu auzisem nicăieri ca un copil să aibă două mame. Dar dacă tata a spus aşa, înseamnă că aşa e: tata are întotdeauna dreptate. Am ieşit de sub masă. „Tată, tu eşti turc?” Tata a râs: „Nu, ce-ţi veni?” „Dar de unde să ştiu eu că nu eşti turc?” Tata s-a uitat mai întâi ciudat la mine, apoi a zâmbit: „Toţi turcii poartă un fes pe cap. Uite (şi şi-a aplecat creştetul spre mine), eu n-am nici un fes.”

Vica plângea, m-a strâns la piept, plângea şi spunea: „Îmi pare atât de rău după copilul ăsta…” Tata i-a dus geamantanele la gară. Mi-a spus că pleacă la o soră de-a ei, la Caracal. Bunica a plecat la fata ei.

Nu l-am auzit, l-am întâlnit într-o carte.”

„Ce carte?”

Am coborât ruşinat capul.

„Am găsit în pod o carte cu prostii.”

(Credeam, mi se sugerase că tot ce este legat într-un fel de sex, de sâni goi, de trup gol e o prostie ).

„Ce carte?”

„O carte despre naşteri. Se cheamă renaşterea.”

Tata a zâmbit, nu m-a certat de ce citesc eu asemenea cărţi, dar cartea despre renaştere a dispărut a doua zi, nu se ştie cum şi mai ales unde.

Abia după ce şarpele a dispărut, ridicându-mi capul, am văzut că şi tata urmărise scena, cel puţin în ultima ei parte. Mi-a spus, aproape tainic:

„Încearcă să înveţi câte ceva din fiecare întâmplare. Ce-ţi spune scena asta? Ce morală, ce tâlc are?”

M-am gândit puţin, apoi i-am răspuns:

„Cred că trebuie să înţeleg că nu întotdeauna cel mai puternic câştigă”.

Tata a fost mulţumit cu răspunsul doar pe jumătate:

„Ai dreptate. Dar mai e ceva: să nu te iei niciodată după aparenţe. Să nu crezi în forme. Iar dacă vreodată eşti în dificultate, procedează ca şarpele: creează iluzii, du-ţi adversarul pe o pistă falsă; pune-i capcane. Şi încă un lucru:

Toate acestea mi le povestea „Magicianul”. Magicianul ajunsese întâmplător în cartierul nostru, venise în locul unei surori, cu care făcuse un schimb de locuinţă. Fusese rugbyst de valoare internaţională, jucase prin anii ’30 în naţionala României, terminase Academia Comercială, era o „enciclopedie vie” – cum îi spunea tata (unul din puţinii oameni care îl respectau), dar devenise alcoolic, avusese şi un atac cerebral, care îl făcea să se exprime mai greu, era singur şi neputincios, iar vecinele îl ajutau cu un borş sau o ciorbă; era mândru, nu vroia de pomană, aducea el tot ce trebuia, inclusiv carne, apoi venea peste câteva ore la o vecină cu un sufertaş verde, „cu trei etaje”, îşi turna în tăcere ciorba, mulţumea stângaci şi revenea peste vreo două săptămâni, atunci când vecinei respective îi venea din nou „rândul”. Îi ajuta pe toţi, altfel decât Dobre: cu cereri, cu întâmpinări, cu calcule mai mult sau mai puţin complicate, cu schiţe pentru un coteţ sau chiar pentru o casă, cu tot ce ţinea de „hîrtii”, de tribunale, de autorităţi, de poliţie.

Pe mine m-a îndrăgit nu ştiu de ce, poate pentru că îl ascultam cu atenţie, nu râdeam niciodată de bâlbâielile lui, îi mulţumeam la plecare pentru dialog şi, mai ales, nu refuzam niciodată să-i cumpăr ţigări.

Eram singurul care nu prea avea treabă, cei mari îşi împărţiseră precis sarcinile: tu faci aia, tu faci asta, pe mine mă uitaseră sau consideraseră că nu trebuie ca un copil să se amestece în treburile lor, prea triste şi prea importante, aşa că eram liber, nu trebuia să cumpăr nimic, nu trebuia să car nimic, intram şi ieşeam mereu din casă, uitându-mă curios la oamenii care intrau şi ieşeau.

Cei mai mulţi îmi erau total necunoscuţi: pe lângă rude, veniseră şi colegii de serviciu, apoi cunoştinţe întâmplătoare, vagi, dar şi simpli oameni de pe stradă, dornici să primească o lingură de colivă şi un pahar de ţuică sau, pur şi simplu, din curiozitate, trei morţi dintr-o singură familie nu vezi în fiecare zi, morţii erau în sicrie, sicriele erau aşezate paralel, destul de aproape unul de altul, omul venea, îşi făcea o cruce, mai punea câte o floare, o narcisă, un bucheţel de zambile, câteva lalele, uneori margarete, cale sau crini, se mai închina o dată şi ieşea, fără lacrimi, dar şi fără vreun cuvânt.

Şi atunci, la şapte ani, ca într-o iniţiere prin spaimă, am învăţat că minciuna poate fi, uneori, mai puternică decât adevărul, că poţi păcăli, chiar copil fiind, pe oricine, cu o voce slabă, tremurată şi câteva lacrimi.

M-am vindecat în acea noapte de inocenţă. M-am hotărât tot atunci, în noaptea ce pulsa liniştită, odată cu răsuflarea mea, apropiindu-mi şi depărtându-mi lumini, că mă voi face actor. Sau om politic.

…Două locuri mă atrăgeau, în afara străzii mele în pantă care ocolea şi traversa dealul şi a cimitirului aflat la baza acestuia: teatrul de păpuşi şi gara.

…Am fost să-mi văd mormântul. Mai exact, viitorul mormânt. Şi mai exact: locul unde voi fi înmormântat, când va fi să fie. Două pătrate alăturate, cu latura de un metru fiecare. Înghesuite între alte morminte. Primul pătrat e „liber”, adică poate fi al meu. Taxe, chitanţe, parcele, Administratora  „care a fost foarte drăguţă”, s-a deplasat personal ca să fie mai uşor identificat locul; Directorul societăţii care a fost şi el foarte  amabil : „Se poate, pentru Dumneavoastră…”

Bineînţeles că spaţiul e insuficient. Doar dacă m-ar îngropa în picioare. Ar fi o idee.