Fiecare om de ştiinţă îşi apără, din răsputeri, ştiinţa căreia i s-a dedicat. Vorbind despre secolul XX, de care ne-am despărţit de câţiva ani, fizicienii vor spune că Secolul XX este secolul fizicii şi vor aduce ca argument Teoria relativităţii, fizica nucleară, Hiroshima, mecanica cuantică, laserul, aselenizarea. Chimiştii îşi vor justifica revendicarea, aducând ca argument faptul că în lume apar anual peste 300.000 de produse noi, sinteze ale chimiei organice.

Obiectiv fiind, cred că secolul XX a fost secolul ştiinţelor de graniţă. Au înflorit, în acest secol, biofizica, biochimia, bionica, ştiinţele fizico-chimice, geofizica, geopolitica, cibernetica, astrofizica, astrochimia.

Ca biolog, cred, sunt convins, poate subiectiv, dar cu destule argumente, că secolul trecut a fost unul al biologiei. Gândiţi-vă numai la A.D.N., la gene, la clone.

Asta nu înseamnă că nu se mai fac expediţii ştiinţifice şi… romantice, că toată munca ştiinţifică s-a refugiat în laboratoare.

Deunăzi am primit din partea unui prieten portughez, Pedro Alvaro Marquez, invitaţia de a participa la o expediţie de trei luni pe Amazoane.

Cred că o expediţie pe Amazon e tot ce-şi poate dori un biolog, e visul lui de o viaţă. Aveam o lună până la plecare, aşa că am început prin a-mi pune în ordine cunoştinţele despre Amazon şi Brazilia. M-am convins repede că datele oferite de diferite lucrări de specialitate nu coincideau deloc, fiecare sursă indicând alte cifre, alte date, alte realităţi.

Într-un loc găseam că Amazonul are 5.500 de kilometri lungime, iar cu izvorul său Apurimac 7.025 km. Într-un dicţionar aflam că are 6.400 de kilometri, în altul 6.343 de kilometri, debitul era când de 150.000 m³ /s la vărsare, când 200.000 m³ /s. Nici numele nu şi-l păstra numindu-se când Apurimac, când Marañon, până la unirea cu Ucayali, numele său adevărat fiind de fapt la plural: Rio Amazonas.

Am inventariat pedant afluenţii principali (pe dreapta Javari, Jurua, Marañon, Ucayali, Purus, Madeira, Tapajos, Xingu, pe stânga Putumayo, Japura, Napo, Rio Negro), mi-am amintit de straniul pororoca, fluxul ce pătrunde pe Amazon în amonte circa 1000 de kilometri, cu valuri de până la 4,5 m, făcând astfel ca fluviul să curgă invers, de pădurile ecuatoriale selvas, de formaţiunile vegetale igapo, varzea şi été.

Când l-am întâlnit prima dată, mi s-a părut trist, nefiresc de trist, tristeţea părea veche, îi săpase adânc un rid de-a lungul obrazului, pornind de sub ochiul stâng şi oprindu-se undeva, ezitant, în dreptul colţului gurii, o altă ramură continuând discret, abia vizibil, până sub bărbie; în ochi se ghicea, sub gene lungi, umbroase, sub pleoape leneşe, o lumină stinsă, o strălucire mată, ca şi cum ochiul ar fi fost învăluit într-un văl transparent, aproape invizibil, ca o pleoapă diurnă, care să-l protejeze de prea multă bucurie.

Nu ştiu de ce, atunci mi se părea că am dreptate, credeam că, dacă bucuria i-ar fi traversat pentru o clipă obrazul, acesta s-ar fi schimonosit atunci de durere, că pentru el şi pentru noi toţi acea scurtă bucurie ar fi fost izvorul unor nesfârşite necazuri, unor iremediabile tristeţi, unor înalte şi albastre melancolii.

-Eu m-am născut ca să aduc celorlalţi bucuria, numai că bucuria lor, ca într-o nevăzută balanţă, trebuie echilibrată cu tristeţea mea.

– Sunt cu atât mai trist, cu cât ceilalţi se bucură mai mult.

– Nu sunt trist pentru că ceilalţi se bucură, ci cred că doar tristeţea mea alimentează veselia, bucuria, râsul, uimirea celorlalţi.

-Poate că e un blestem, poate că aşa trebuie să fie, aşa cum se spune despre clovni că sunt cei mai trişti oameni.

– Nu sunt clovn, sunt magician sau vrăjitor, pentru mine e acelaşi lucru.

Prietenii mi-au reproşat uneori că acord prea mare importanţă numerelor şi numelor proprii.

Recunosc că aşa e, poate e o boală din copilărie, ţin minte o întâmplare ciudată, când am primit un 9 la aritmetică, pentru că, având de făcut o adunare abstractă, gen 34 plus 47 egal 81, eu am scris 34 de frunze şi cu 47 de frunze fac 81 de frunze, învăţătoarea mi-a spus că adunarea trebuie să fie abstractă, adică pot aduna orice fel de obiecte şi, dacă pot aduna orice fel de obiecte, atunci nu are rost să scriu un singur obiect, adică frunze, eu n-am înţeles cum poţi aduna ceva care nu există, nu aveam decât să scriu frunze sau creioane sau copii sau orice, dar trebuia să fie ceva care să se poată aduna, adică dacă eu spun şi scriu 34 plus 47 nu văd creşterea, pe când dacă spun şi scriu 34 de mere şi cu 47 de mere fac 81 de mere, atunci văd un coş plin cu mere, i-am spus toate astea învăţătoarei, ea m-a privit uimită şi l-a chemat pe tata la şcoală, băiatul dumneavoastră e puţin ciudat, nu poate aduna doar cifre, el trebuie să adune numai obiecte, tata n-a înţeles nici el despre ce era vorba, bine, dar rezultatul e bun, da, e bun, numai că nu e vorba de frunze sau de mere, tata n-a fost prea convins, dar mi-a spus să nu mai scriu frunze, că nu sunt copil care să aibă nevoie de degete ca să poată număra, aduna sau scădea, ce vei face mai departe, când nu vei avea numere, ci litere, cum vei aduna literele, cum vei aduna a plus b totul la puterea a doua, am ridicat din umeri, nu ştiam ce înseamnă totul, nu ştiam ce înseamnă la puterea a doua, le-am făcut pe plac, pe hârtie scriam 81, dar în mintea mea apăreau 81 de mere roşii sau 81 de frunze verzi.

Tot aşa se întâmpla şi cu numele proprii. Eu credeam că Ion sau Vasile trebuie să însemne ceva, că, dacă un loc se numea Valea Mormântului, atunci acolo trebuia să fie o vale şi, cu siguranţă, şi un mormânt, chiar dacă acum nu mai ştiai unde e, pentru că îl acoperise iarba, dispăruse crucea şi pământul se nivelase. Dar un mormânt trebuie că era, sau, dacă locul se numea Vadul Calului, înseamnă că pe acolo trecuse un cal la adăpat şi cineva îl văzuse şi îi spusese locului acela Vadul Calului, chiar dacă prin vad treceau şi trec şi vor trece şi vite şi oi şi câini şi fiare sălbatice, căprioare sau urşi, mistreţi şi bursuci, vulpi roşietice sau lupi suri.

Ajunsesem pentru prima dată pe locurile acestea şi am primit explicaţii: ca să ajungi la Trei Ape, acolo e un lac natural, cu o plajă nemaipomenită, cu nisip mai fin decât cel de la mare, trebuie să ajungi mai întâi la Trei Izvoare, acolo se întâlnesc Trei Pâraie, aproape de izvoarele lor, de acolo nu e departe la Trei Fântâni, care e un sat şi, dacă mai ai timp, poţi urca şi până la Trei Căldări. Dacă nu, de la Trei Fântâni până la Trei Ape nu e mai mult de doi kilometri, doi kilometri şi ceva, în niciun caz trei kilometri. La început, am crezut că vara mea, singura mea vară din partea mamei, Veronica, Nona, aşa îşi spunea ea de mică şi aşa îi spuneau toţi, îşi bate joc de mine. Mi se părea de-a dreptul ciudat să ai, în doar vreo douăzeci de kilometri, atâtea denumiri legate de ape şi de cifra trei, trei izvoare, trei ape, trei fântâni şi chiar trei căldări.

Prietenului Adrian Vais

-Ai dreptate. Caută codurile.

Discutam cu un prieten, chimist şi matematician de valoare, despre codurile secrete ale Bibliei, despre încercările şi realizările lui Ribs, un evreu născut în Rusia şi stabilit acum în Israel, considerat unul dintre cei mai mari matematicieni din lume, despre faptul că acesta obţinuse rezultate uluitoare, concrete aplicând metode statistice, algoritmi precişi.

Lui Ribs îi apăreau clar, citind, de pildă, din cincizeci în cincizeci de litere, textul clasic al Bibliei, cuvinte precum Torrah, dar şi previziuni precum asasinarea lui Ytzak Rabin, despre atacul cu rachete al Irakului asupra Israelului.

De fapt urmărisem un documentar, pe Discovery mi se pare, nu reţinusem chiar tot ce se afirma în documentar, problema era în fond alta: se poate anticipa sau nu viitorul? Şi dacă da, cum anume.

Nu era vorba la Ribs de ambiguităţi pytice, de metafore descifrate prin simboluri ca la Nostradamus. Lucrurile erau precise, seci, reci, dar de necontestat.

Nicio ambiguitate, nicio aproximaţie, niciun truc, nicio „interpretare”.

E drept că, tot din documentar, aflasem că performanţele lui Ribs şi ale adepţilor săi, între alţii ziarişti americani şi canadieni, fuseseră puse serios sub semnul întrebării atunci când cineva a aplicat aceleaşi metode şi pe alte cărţi, precum Moby Dick a lui Melville, obţinând rezultate comparabile.

Cu alte cuvinte, Biblia nu ascundea niciun cod secret, totul părea un joc al numerelor mari, un text suficient de mare ducea la aceleaşi rezultate. Cam cum ar fi criteriul frecvenţei. Într-un text extrem de scurt, „î” poate fi cea mai frecventă literă, însă, de la un anumit număr de pagini, fotoliul de lider îi revenea, pentru limba română, obligatoriu, literei „e”.

Am discutat apoi despre supremaţia matematicii asupra tuturor ştiinţelor, asupra gândirii în general, de faptul că 2 + 2 înseamnă întotdeauna 4, în baza de numeraţie 10 – am protestat, există şi alte forme de gândire, nu trebuie să devenim robii cifrelor (şi aşa suntem, dar asta din cauza contabilităţii, a economiei, a faptului că realitatea noastră are ca „etalon” banul şi nu o altă valoare).

La ieşirea din oraş, şoseaua o lua brusc spre stânga, apoi, ca un dragon uriaş, sprinten, cenuşiu despica dealul în serpentine strânse, cu pante accentuate.

Când drumul redevenea drept şi chiar începea să coboare uşor, jos, în dreapta, printre stânci, vedeai intrarea în peşteră. Sau cel puţin aşa credeai, vedeai o gaură întunecată, de dimensiuni apreciabile, ghiceai că acolo trebuie să fie intrarea.

Pârâul, pe pod, cu o inscripţie albă pe fond albastru, era botezat râu, dar niciodată nu a depăşit în lăţime trei metri, era ciudat cum nu-şi schimba niciodată volumul, debitul, indiferent la vremea de afară, putea să plouă oricât, să se topească brusc zăpezile, el rămânea acelaşi, ieşea triumfător dintre stânci, parcă şi valurile uşoare şi spuma albă, atunci când apa bătea în stânci, erau aceleaşi, explicaţia era simplă, el venea de fapt din interior, din adâncuri, era o apă subterană, cheile erau minuscule, doar cu ceva mai înalte de zece metri, la picioarele stâncilor aflându-se cinci sau şase bolovani uriaşi, de câteva zeci de tone, albi, de calcar.

Se vede că tavanul peşterii se prăbuşise cândva şi, dacă o luai prin apă, altfel n-aveai cum, vedeai că, decupat de stânci semeţe, cerul a luat forma şerpuită a pârâului.

Nu era niciun mal, doar stâncă abruptă, acoperită uneori cu muşchi umed şi lunecos, verde, apă, destul de adâncă şi de limpede şi deasupra cerul, mereu albastru.

De obicei te opreai la bolovani, erau lustruiţi, nu de ape, ci de cei care făceau de atâţia ani aici plajă, vara, întinzându-se pe ei, ascunşi întrucâtva de privirile indiscrete ale şoferilor, căruţaşilor, pădurarilor, în general ale drumeţilor şi turiştilor, căci, nu prea departe de acest loc, se deschidea larg pădurea, cu toate minunile ei ce atrăgeau ca un magnet orăşeanul, pădurea cu ciupercile, cu fragii sângerii, cu zmeura proaspătă şi curată ca gura unei fete, cu mura în care se răsfrângeau luminile negre ale adâncurilor şi ochii fetelor, cu mugurii de brad, cu florile albastre, roşii, vinete, galbene, erau în pădure, cel puţin la începutul ei, câteva ochiuri de pajişti pline de flori de câmp.

Nimeni nu se aventura în peşteră, teama era mult mai puternică decât curiozitatea, peştera se apăra prin nume, se numea rău-prevestitor Peştera Bolii, prin intrarea îngustă, de mai puţin de un metru, prin legendele ţesute în jurul ei, se spunea că era plină de emanaţii, probabil de sulf, de bioxid de carbon, se spunea că dacă o oaie sau vreun câine nimerea în ea, nu mai ieşeau vii, mureau şi apa scotea leşul animalului peste câteva zile, intrarea era şi ea ciudată, intrarea cobora, aşa încât apa care ieşea din peşteră părea că urcă, ceea ce ar fi contrazis fizica, legea gravitaţiei.

Se mai spunea că în această peşteră se ascunseseră pentru ultima oară zeii, după lupta pierdută cu oamenii, erau prea bătrâni, prea obosiţi, semănau cu nişte pustnici, poate că asta şi erau, nu erau zei mari, ci zei mai mărunţi, abia dacă îi puteai numi zei, erau totuşi zei, păreau puternici şi nemuritori, au dispărut fără veste, poate că şi acum trăiesc acolo în peşteri, poate că au murit de vreo molimă ciudată, atât de puternică, încât să le învingă şi nemurirea.

Poate că lăsaseră ceva urme, aşa cum au lăsat urşii de peşteră sau leii de cavernă sau alte animale ciudate, reptile uriaşe pe care le-ai fi crezut adevărate doar în închipuirea ta.

Scrie, la 1558, în noaptea echinoxului de primăvară, medicul Johannes Weyer discipolului Johannes Oporinus, între alte rânduri:

„N-am putut să-ţi răspund mai devreme, căci am fost o vreme grav bolnav, de credeam că nu voi mai auzi cântecul primăverii şi nu voi mai vedea iarba cea verde încolţind din nou.

Abia acum câteva zile m-am putut da jos din pat şi mi-am adus aminte şi de datoriile mai vechi pe care le mai am.

Îţi scriu aşadar, mulţumindu-ţi îndeosebi pentru rândurile despre răposatul Theofrastus.”

„Îmi scrii că se culca aşa îmbrăcat cum era. Te-aş întreba dacă a renunţat vreodată la cizme şi dacă purta tot timpul mănuşi, căci am serioase temeiuri să te întreb acest lucru.”

„Îmi povesteşti de pulvis praecipitati cu angelică sau sos de mithridatum, de laudanum, dar nu-mi pomeneşti nimic de minunatele sale tincturi, nici de Crinul alchimiei şi al medicinii.”

„Nu pot să cred că nu le cunoşti şi cred mai degrabă că te-ai ferit de bănuitori ochi străini şi de urechi prea curioase care, dacă ar fi cunoscut Marele Secret, l-ar fi pângărit cu neştiinţa lor.”

Răspunde discipolul Johannes Oporinus:

„Îmi e greu să mai scriu despre răposatul Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hehenheim, numit şi Paracelsus, căci aşa vroia să-i pronunţ numele, întreg, când era pe jumătate beat, căci atunci când era beat de-a binelea mă punea să stau noaptea în picioare lângă patul lui şi să repet, după el, pe lângă nume, şi titlurile pe care le primise de la alţii, sau şi le dăduse singur: Monarhul Arcanei, Filosof al Monarhiei, Prinţ al Spagiriţilor, Astronom Şef, Medic Eminent, Trismegist al Tainelor Mecanice, Profesor de Medicină şi Chirurgie la Basel, Supremul Paznic al Pietrei Filosofale, căci, pomenind despre toate aceste lucruri, mulţi ar crede că mă alătur tagmei detractorilor şi nu lăudătorilor săi, ca vrednic discipol ce i-am fost.”

„Dar cum cred că adevărul trebuie să iasă la lumină, trebuie spus că Magistrul era mai mult decât lăudăros când îmi dicta prefaţa la Libr. Paramirum:

«Eu singur ştiu că Domnia veşnică a Minţii îmi va aparţine de-a pururi, că a mea va fi veşnic Gloria şi Onoarea. Nu eu mă laud, ci chiar Natura mă laudă pe mine, căci eu m-am născut din ea, din sânul ei, din sămânţa ei şi o urmez fără şovăire. »

Ca Fiu al Naturii crede că e „singurul care a citit Cartea Naturii cea scrisă cu degetul lui Dumnezeu.”

Nici acum nu ştiu prea bine de ce am dat curs invitaţiei sale. Mă deplasam destul de mult prin ţară, funcţia mea era de aşa natură, încât puteam spune oricând că, oriunde m-aş fi aflat, adică în orice colţ de ţară, eram în misiune, în interes de serviciu.

Eram consilier pe probleme de cultură, culte şi patrimoniu naţional doar de câteva luni, mă înţelegeam bine cu şeful meu, i-am raportat că vreau să mă deplasez până la Sinaia, m-a privit întrebător, aştepta probabil lămuriri, detalii, am continuat, mâine voi fi de dimineaţă la program, la prima oră, a renunţat atunci să-mi mai spună ceva, bine, te aştept mâine dimineaţă, am pentru tine o surpriză, nici eu nu am încercat să aflu despre ce era vorba, l-am salutat scurt şi m-am retras.

Cu Stelian nu mă văzusem de aproape douăzeci de ani. Îmi plăcuse, atunci când îl cunoscusem, tânăr inginer miner, energia lui, ambiţia, profesionalismul, firescul, felul lui direct de a vorbi cu oamenii, indiferent de interlocutor. Am insistat să-mi spună la telefon despre ce era vorba, m-a refuzat, destul de ezitant, sunt multe de spus, multe nuanţe, va trebui să discutăm pe îndelete, timp de vreo două ore, situaţia e destul de complexă, dacă vii, vei vedea că am dreptate, sunt şi lucruri care nu pot fi spuse la telefon, mă intriga mult Stelian, îşi schimbase total stilul, am încercat să-mi imaginez cam despre ce ar putea fi vorba, aveam însă mult prea puţine detalii, am renunţat, la urma urmelor, peste două-trei ore, aveam să aflu totul, chiar cu detalii, îmi promisese acest lucru.

-Aş vrea să facem o plimbare, mergem până la Braşov, cunosc acolo un local intim, unde putem discuta în linişte, netulburaţi de nimeni.

Am acceptat, ce mai contau câţiva zeci de kilometri, eram intrigat de misterul cu care învăluia totul, părea speriat de ceva, se temea oare să nu fie ascultat, pur şi simplu nu-l înţelegeam.

-Te-ai schimbat mult.

-Viaţa ne schimbă.

Am tăcut aproape zece minute. Se vedea bine că era frământat de ceva, se întâmplase ceva grav, ce anume, nu-mi puteam da seama, era pus în dificultate, nu ştia cum să înceapă, până la urmă s-a decis:

-Sunt sigur că vei înţelege de ce mă comport aşa. Se închid minele.

Asta era, nu spun că am răsuflat uşurat, a lăsa fără lucru câteva zeci de mii de oameni nu e o treabă simplă, oricum ai pune problema, statul, guvernul avea să încerce să atenueze acest şoc, salarii compensatorii, reconversie socială…

Era mulţumit, cu adevărat mulţumit.

Nu i se întâmpla asta prea des, nu e bine să fii mulţumit, mulţumirea îţi adoarme simţurile, câştigase întotdeauna pentru că avea simţurile treze, ca ale unei feline, acum însă putea să se relaxeze, avea un drum lung, de aproape şaptesprezece ore, traversa mai bine de o jumătate de lume; de fapt, Asia e ea singură o jumătate de lume, răsfoi detaşat câteva reviste pe care agenţiile de turism le oferea companiilor aviatice gratis, după cum tot gratis le găsea şi călătorul, zări apoi o carte, având ca ilustraţie un om atacat de trei fiare, o panteră, un leu, o lupoaică, o privi cu oarecare suspiciune, o luă în mână, o răsfoi, oftă uşor, o deschise, apoi citi pe îndelete: Dante Alighieri / Divina Commedia / Inferno / Purgatorio / Paradiso / Introduzione di Italo Borzi / Commento a cura di Giovanni Fallani e Silvio Zennaro / Cronologia di Nicola Maggi / Edizione integrale / Biblioteca Economica Newton / Classici Ben / Seconda edizione: febbraio 1996 / Stampato su carta Libra Classic della Cartiera di Kajaani distribuita dalla Fennocarta s.r.l., Milano, sări peste Dante Alighieri: profilo biografico, avea să se întoarcă asupra sa mai târziu, ignoră şi Introduzione şi se opri asupra textului propriu-zis: „Inferno / Canto I / Dante smarrito, di notte, nella selva oscura giunge sul mattino ai piedi di un colle, illuminate dal sole (vv.1-27). Tre fiere impediscono il suo cammino e lo respingono verso la selva, nella valle (vv.28-60). Virgilio gli appare annunziandogli l’avvento di un Veltro (vv. 61-111), e l’invita a compiere l’itinerario spirituale della salvezza, attraverso i tre regni d’oltre-tomba (vv. 122-136).

„Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura, / ché la diritta via era smarrita.”

Ştia destul de bine italiana, o învăţase în cei trei ani petrecuţi la Milano, dar italiana lui era mai mult una de conversaţie, una tehnică, cunoştea foarte bine termenii din construcţii, comerţ, economie, bursă, citea desigur şi ziarele, le citea de la prima la ultima pagină, nu credea despre el că e zgârcit, era cumpătat, dacă dai un ban, atunci nu-ţi permiţi să risipeşti nimic, nu cumperi un ziar de zeci de pagini, ca să citeşti doar câteva, ăsta era şi motivul pentru care îşi cumpăra întotdeauna bilet doar la economic, la turist, tot acolo ajung, dar cu bani mai puţini, auzise desigur şi de Dante, e cel mai cunoscut scriitor italian, nu citise însă niciodată nimic de el, nu avusese timp pentru aşa ceva, nu era o scuză, era o constatare, acum avea timp, avea să-l citească pe Dante, mai ales că era o Edizione integrale.

Se afundă în lectură, zbura cu Alitalia şi stewardesele erau italience, le văzu că îl privesc cu respect, un american care citeşte Dante e un lucru mai rar, era sigur că ele ştiu că e american, dacă mai era un dubiu, atunci acesta era risipit de sacoul albastru ce avea pe umărul stâng steagul american, de care era atât de mândru, dar era şi ceva practic la mijloc, steagul acesta îi deschidea multe drumuri, îl scăpa de multe necazuri, toţi vedeau steagul înstelat şi înghiţeau în sec, orice s-ar spune, americanii sunt şi vor rămâne stăpânii lumii.

Îi plăcuse matematica, devenise licenţiat în ştiinţe matematice, avea o minte ordonată, speculativă, o bună memorie, o judecată clară, rapidă, am emisfera dreaptă mai dezvoltată, aflase că emisfera dreaptă e cea specializată în operaţii logice, în calcule, acum mă voi confrunta cu Dante, terminase şi o Facultate de Construcţii, nu e nicio mirare, construcţiile presupun foarte mult calcul, gândiţi-vă numai la rezistenţa materialelor, îşi luase chiar şi un doctorat, titlul lucrării stârnise oarecare nedumerire printre prieteni, era vorba de Curgerea lentă a betonului, prietenii îi spuneau acum Domnul B. B., nicio legătură cu Brigitte Bardot, Doamna B. B., pasiunile lui erau Betonul şi Beethoven, de aici B.B., devenise un specialist recunoscut în cupole, în acoperişuri nesprijinite pe coloane, la Milano studiase mult problema, era şi Vicepreşedintele Comisiei Mondiale de Seismologie, funcţie, desigur, onorifică, care îi întărise însă mult prestigiul internaţional, dar Domnul B.B. era şi altceva, un prosper om de afaceri, averea sa se mărea în fiecare minut cu câteva sute bune de dolari, investea mult şi sigur, cumpăra terenuri la preţuri incredibil de mici, era unul dintre cei care sesizase printre primii importanţa micilor dragoni în economia mondială, terenurile cumpărate erau revândute peste doar doi-trei ani cu preţuri de sute de ori mai mari, când nu erau vândute, construia, construia blocuri de sute de metri înălţime, cu zeci de etaje, împânzise Asia cu ele, din Hong Kong şi până în Singapore, dar şi în Birmania, Thailanda şi chiar China, şi acum propunea o afacere bună, reciproc avantajoasă, câştiga el, dar câştigau şi ceilalţi, două blocuri gemene, de peste o sută de etaje, un record pentru Asia, nu avea nevoie de publicitate, când e vorba de un proiect grandios, publicitatea vine singură.

Ziua de 13 octombrie 1307 căzuse într-o vineri şi se arăta promiţătoare pentru Jacques de Molay. Ceţurile se risipiseră încă dis-de-dimineaţă şi soarele lumina acum blând, învelind într-o aură întreg oraşul.

Poate că nu era decât o părere, dar Marele Maestru îşi simţea obrazul mângâiat de degetele călduţe şi… trandafirii ale astrului. Zâmbi: cine să se gândească la Homer şi la Aurora lui?

Avusese noaptea trecută un vis ciudat, pe jumătate un coşmar: el era un Turn alb într-un joc de şah. Era un final de partidă şi Turnul era atacat concomitent de Damă şi de Rege. Atâta doar că Dama purta două sau chiar trei coroane. Ca şi cum ar fi fost un Papă. Şi poate chiar asta era. Zâmbi din nou: chiar dacă îl atacaseră piesele negre, realitatea nu putea fi de această culoare. În fond, Filip cel Frumos îl invitase în ajun să-l însoţească în biserica Dominicanilor pentru a asista la funeraliile bietei Catherine de Courtenay, cumnata Regelui, adică a Sa, căci era soţia lui Charles de Valois, fratele Său mezin.

„Poate că m-a impresionat ceremonia şi moartea Doamnei s-a convertit într-un coşmar, lipindu-se de gândurile mele în legătură cu Papa, imaginea lui Clement al V-lea suprapunându-se peste cea a Catherinei.”

„Cam confuz. Ca şi cum aş continua coşmarul.”

Coşmarul se sfârşise pe jumătate comic. Jucătorul (Cine era? Nu-l văzuse) întoarse Turnul cu meterezele în jos şi îl aşeză pe acelaşi Pătrat al Tablei. Semn de prăbuşire, de cedare, sau, dimpotrivă, o victorie a spiritului?

Brusc, se gândi la o coincidenţă extraordinară: tot pe 13 octombrie, în anul 64, la Roma, Sfântul Petru îşi găsise moartea prin crucificare, cu capul în jos, (după cum a cerut el însuşi, considerându-se nedemn de a muri precum Isus), pe locul numit Naumachia, aproape de obeliscul lui Nero, în partea dinspre deal, adică Circul lui Nero, aflat lângă colinele Vaticanului.

E iarnă, afară e cumplit de frig, sunt aproape douăzeci de grade sub zero, dar în cabină e cald, maşina e încăpătoare, stau comod, mulţumesc cerului că am găsit o ocazie, altfel aş fi aşteptat şi acum un tren care să mă aducă acasă, am ieşit la întâmplare în faţa gării, fără prea multe speranţe, la o ocazie, am dat destul de neconvingător din mână şi totuşi TIR-ul a oprit, greoi, scrâşnind din toate frânele, după ce a mai făcut vreo cincizeci de metri, am întrebat şoferul dacă merge până la…, mi-a răspuns zâmbind:

-…Şi până acolo. Urcaţi…

N-am aşteptat altă invitaţie, nu mă mai gândeam la bani, cât o să mă coste la urma urmei, aveam destui bani la mine, i-am mulţumit că a oprit, iar el mi-a spus, păstrându-şi acelaşi zâmbet:

-Şi mie mi-e greu să merg mereu singur.

Era atent la drum, avea o privire de vultur, nu părea să aibă prea mult peste treizeci de ani, a tăcut o vreme, apoi mi-a spus firesc, ca şi cum ar fi continuat o discuţie începută cu mult timp în urmă, întreruptă doar pentru câteva clipe:

-Şi eu m-am născut in P. De acest oraş mă leagă multe amintiri.

A mai mers o vreme în tăcere, era o porţiune de drum mai dificilă, din loc în loc se formase polei, dar, după ce am ajuns din nou în câmp drept, deschis, cu şosea dreaptă, a continuat:

-Bunul Dumnezeu nu mi-a dat, la naştere, prea multă minte. Aşa că prea multă carte nu am, doar şcoala generală şi o şcoală profesională, de mecanic auto. Am devenit şofer oarecum din întâmplare, a fost destul de greu la început, îmi place mecanica, dar e mai greu cu partea teoretică, până la urmă m-am descurcat, am o meserie frumoasă, grea, dar frumoasă, câştig destul de bine, e adevărat că mereu sunt pe drumuri, dar fiecare meserie are părţile ei bune şi mai puţin bune.

A tăcut din nou. Poate că aştepta să zic şi eu ceva, poate că se gândea la ceva anume, poate că vroia să-şi pună ordine între gânduri, vise şi amintiri, poate că drumul era din nou dificil, cine ştie.

A continuat exact când mă gândeam că renunţase să mai spună ceva:

-Spuneam că m-am născut în P. Şi că de acest oraş mă leagă multe amintiri şi întrebări.

-Eu nu m-am născut în P. Dar locuiesc de peste douăzeci de ani aici.

-Atunci poate ştiţi care e strada Molidului.