Au venit apoi lucrurile, fiecare cu numele său, căci fiecare lucru trebuia să poarte un nume. Iar numelor le-am dat și lor, nume.

Aveau nume lucrurile văzute, dar și cele nevăzute, și fiecare lucru era diferit de celălalt, așa cum și fiecare cuvânt era diferit de celălalt.

Și între cuvinte se buluceau tăceri, așa cum între lucruri erau locuri printre care te puteai strecura. Și acelor cuvinte le-am spus nume și simțeam că deja putem cuceri lumea, că numai noi știm despre puterea cuvintelor, că fiecare nume se sprijină pe cuvânt.

Am privit afară. Cerul se limpezise, totul în jur se mișca, apăruseră păsări și jivine, până și iarba parcă crescuse. Am ieșit din grotă. Am găsit o creangă ruptă. Am plecat să caut ceva de mâncare.

Abia acum am înțeles că nu mai eram singur, că trebuia să aduc mâncare pentru amândoi.

La început, creanga m-a ajutat să dau jos din copaci câteva fructe. Am strâns câteva, nu prea multe și le-am dus la peșteră. I le-am pus în față. A început să le mănânce imediat, hămesită.

Mirosul a fost ultimul dintre simțuri. Oamenii nu știau ce să creadă. Era un simț care te înconjura, fără să-l vezi, fără să-l pipăi, fără să-l auzi.

Unii au crezut că mirosul vine de la zei.

Zeii erau siguri că mirosurile vin de la oamenii.

Miroseau florile: trandafirul, crinul, zambilele, narcisele. Miroseau ierburile, crude sau ofilite. Mirosea fânul. Miroseau rufele puse la uscat. Mirosea ploaia, iasomia, regina nopții. Miroseau plantele: menta, busuiocul, tarhonul, melisa, cuișoarele, vanilia, scorțișoara, ghimbirul, șofranul, mărarul, pătrunjelul, leușteanul, usturoiul, ceapa, hreanul.

Apoi am descoperit strălucirea. Uneori atât de puternică, încât nu o puteam privi, deși am încercat să o facem ghem și să o numim soare. Dar ghemul s-a deșirat și ne-a trimis înapoi lumina. Am încercat să facem luna, dar strălucirea ei era mai slabă și lumina ei nu reușea să ucidă întunericul.

Am descoperit oglinda, încercând să ne ascundem după strălucirea ei. Dar ea s-a ferit de noi și ne-a îngăduit doar să ne privim cum nu o făcuserăm până atunci. Am încercat să transformăm apele în oglinzi, dar n-am reușit decât cu apele leneșe, adormite. Și nu pentru multă vreme.

Ne-am înveșmântat noi înșine în lumină, dar lumina nu a stat, a ezitat doar acolo unde erau capul și ochii și au rămas, ca mărturii, aureolele sfinților.

Au trecut ani, Gheorghe s-a însurat şi are un băiat pe care îl cheamă tot Gheorghe şi pe care îl strigă rudele ca pe el, adică Gigi, Gicu, George sau chiar Gheorghe. M-am întrebat adesea de ce a plecat, odată cu îngerii, Ştefan. Pentru că avea un nume predestinat? Sau pentru că pentru el se deschiseseră, ca un suprem privilegiu, cerurile? Sau pentru că îl blestemase vreo fată tristă  şi prea mânioasă atunci, în noaptea aceea înaltă şi singură ?

Au trecut anii şi peste mine. „…Florile dalbe, flori de măr…”

Şi au mai colindat, în fiecare an, copii cuminţi şi prieteni adevăraţi…

Iar eu, atunci când Ianus îşi întoarce faţa spre mine, la cumpăna dintre ani, mă tot întreb dacă Ştefan a ales îngerii sau îngerii l-au ales pe Ştefan?

ERAM TREI BUNI PRIETENI: VASILE, ŞTEFAN ŞI GHEORGHE. PRIETENII MEI, ADICĂ ŞTEFAN  ŞI GHEORGHE, ZIS ŞI GIGI, ŞI GICU, ŞI GEORGE DUPĂ CUM ÎL STRIGAU RUDELE – CĂ AVEA O MULŢIME! – ERAU CU UN AN MAI MARI DECÂT MINE.

Ne plăceau toate anotimpurile, dar cel mai mult  iarna: ne dădeam cu săniuţa, făceam oameni uriaşi de zăpadă şi pe urmă vorbeam cu ei; erau atât de înalţi, încât ne speriam de ei, mai ales dacă vorbeau şi ei cu noi sau nouă ni se părea că ei vorbesc cu noi.

Apoi veneau sărbătorile de iarnă. Ne strângeam la Gheorghe să repetăm. Nu ne deranja nimeni, ba chiar bunicul lui Gheorghe, Gheorghe, căci tot Gheorghe îl chema şi pe bunic,  ne explica tacticos, tot răsucind câteva fire de tutun pe care nu le fuma niciodată, că Viflaim vine de la Betleem, adică oraşul în care s-a născut Hristos, căruia i se spune Mântuitorul pentru că tatăl său, adică Dumnezeu l-a trimis în lume / într-al său nume / să se nască / şi să crească / să ne mântuiască; că Mesia este tot Hristos, adică Iisus, că Fecioara Maria se mai numeşte şi Precista, adică Preacurata. Bunicul Gheorghe mai ne vorbea şi despre ianuarie şi ne spunea că numele îi vine de la un zeu roman cu două feţe…

INVITAT DE UN PRIETEN LA „CASA LUI PE PĂMÂNT”, SCRIAM ÎNTR-O DIMINEAŢĂ, ÎN LINIŞTEA ŞI UMBRA UNEI LIVEZI, DESPRE ÎNCEPUTURILE UNIVERSULUI, O LEGENDĂ COSMOGONICĂ, MAI EXACT TEOGONICĂ, ATUNCI CÂND AM SIMŢIT PE CINEVA ÎN SPATELE MEU, PRIVIND PESTE UMĂRUL STÂNG, LA TEXTUL CARE, ALBASTRU, SE ODIHNEA PE HÂRTIA ALBĂ, CA O ŞOPÂRLĂ LA SOARE.

M-am întors: nu era prietenul meu, ci un bătrân prisăcar pe care îl văzusem vag,  atunci când păşeam în livadă;  îmbrăcat în alb, cu plete albe, părea un prooroc sau, oricum, un pustnic, un călugăr sau chiar un sfânt.

Am ezitat să-i spun ceva, măcar să-i dau bineţe, uimit de faptul că nu-i auzisem deloc paşii.

Bătrânul m-a privit destul de aspru şi mi-a spus, fără vreo altă introducere:

– Şi crezi că ai voie să scrii despre oricine? Pentru ce ai luat numele Meu în deşert?

DIALOG CU VOPSITORUL PE O SCARĂ ♦ de vorbă stau cu vopsitorul / cel ce-mi vopsește zilnic noaptea-n alb / bătrâne iată fiii tăi s-au dus / rămâi deci risipitul și risipitorul / așa cum pâinea caldă o împarți / la masă celor din jur / înțelepciunea e a ierbii nu a cărnii / mai deasă iarbă după un cosit răsare / trăindu-mi viitorul mereu acest gând / nu pot muri vreodată / zâmbește vopsitorul și în joacă / prin păr îmi trece bidineaua /

DESPRE NAȘTEREA MEA ȘI TRECEREA PRIN ZODII ♦ până la urmă am fost obligat să mă nasc / altfel ar fi trebuit noaptea să pasc / iarbă albastră de lună sau să beau lapte / de stele mulse de vrăjitoare vreo șapte / sau să cobor într-o mână / cam într-o rână / în cea mai adâncă și luminoasă fântână / iar  eu eram obișnuit cu miracole cu feericul / cu minunata strălucire mată a întunericului /  totul devenise în jurul meu gelatinos flasc / am ridicat din umeri și împins să mă nasc / bineînțeles că mi se promisese prin cântec / aproape orice numai să ies odată din pântec / mai rămânea să-mi aleg așa cam în dodii / una dintre cele douăsprezece zodii / și-am început să gândesc doar n-oi fi zevzec / să optez tocmai pentru prima adică berbec / să mai aștept o epocă de bronz sau de aur / asta dacă m-aș opri firește la taur / dar să văd dacă tot mă arunc între semeni / nu ar fi bine să mă gândesc  la gemeni / sau poate în loc să mă-ncleștez să atac / să mă retrag discret demn să fiu rac / dacă aș fi sigur că am aripă la  subțioară / aș fi ales să fiu frumoasă fecioară / sau firește în ultimă instanță / nu ar fi fost prea rău nici în balanță / dacă aș fi vrut să fiu vestit campion / alegeam să fiu temut scorpion / sau ca lumea să fie săgetată de iubire de dor / nu-mi era greu să fiu săgetător / dacă era să fiu altceva  piron sau dorn / aș fi fost împuns ca ciudat capricorn / sau cum nu-mi place să zbor / aș fi ales să fiu vărsător / nu aveam prea multe sigure  vești / să știu cum e să fii în pești / dar până la urmă am ales tot eu / m-am hotărât să mă nasc leu / auzisem nu știu de unde de undeva / că e singura zodie în loc de planetă c-o stea / așa că fără să am încă vreun nume / m-am aruncat cu capul înainte în lume / acum că știu lucrurile cum sunt cum se țes / că această lume e de neînțeles / m-aș întoarce dacă s-ar putea / renunțând la leu și la stea / ar fi mai bine abia acum socotesc / să-mi aleg ceva din calendarul chinezesc / dar până la urmă presat de împrejurări / rugăminți gemete  amenințări sau urări / m-am gândit să merg înainte / fără să mai comentez adică fără cuvinte / cam așa m-am ivit eu pe lume / păcălit de o stea și de un nume / iar mama rămasă cam fără mimică / a ales dureros o  zi de duminică / și mie ca să-mi fie mai ușor să socotesc / să mă încurc sau și mai grav să greșesc / am ales un an cu un zero în coadă / poftim toată lumea poate să vadă / cartea mea de identitate / și alte acte certificate/

DIALOG CU BUNICA DESPRE CE E  FRICA ȘI MOARTEA ♦ copil fiind nu știam ce e frica / așa că am întrebat-o pe bunica / dacă se teme de moarte furnica / sau câinele pasărea pisica / și cum îți dai seama de e vie sau moartă / o femeie o frunză o legumă fiartă / mi-a răspuns moartea e o poartă /  unii o numesc destin tărâm alții soartă / oricum pe nimeni nu iartă / cu nimic nu vrea să se-mpartă / e ca o ceașcă fără toartă / pentru timp e un fel de consoartă / și de fapt e o oglindă spartă / dar numai oamenii o recunosc / are un miros de tămâie sau mosc / numai doctorii și preoții îl cunosc / moartea e un fel de trecere / pentru unii chiar o petrecere / o bătrână cu o coasă sau secere / aflată pe lumea noastră în întrecere / cu surorile ei vitrege boala și viața / pentru unii e noaptea pentru alții dimineața / pentru unii dosul pentru alții fața / pentru unii ghemul pentru alții ața / pentru unii e neagră ca tăciunele /