Revoluția din Muntenia (1821). Tudor Vladimirescu.

Acest grup închipue intrarea lui Tudor Vladimirescu în București în martie 1821.

O ceată de panduri cu șușuneaua în spate călăresc în capul „Adunării poporului” deschizând astfel alaiul revoluției.

Steagul Albastru al revoluției, reconstituit după cel autentic, având în dreapta un preot cu crucea în mână, e urmat de o strajă de panduri. Vine după aceea singur: „Domnul Tudor.”

Înapoia lui vin căpitanii Cacalețeanu, Cioranu, Ghencea și Caravia, apoi: Boierii divaniți (cari depuseseră jurământul) în anterie și ișlice, apoi: Oastea revoluționară, compusă din: Căpitan Urdăreanu cu roata lui de panduri, Căpitan Miu cu ceata de Haiduci, Delibașa Hagi Prodan și Căpitanul Macedonsky cu roatele de Arnăuți și Neferi.

Din aceeași CARTE A ÎNCORONĂREI:

„După banchet, toată lumea a trecut să asiste la defilarea trupelor ce s-a făcut pe câmpia de lângă cetate, unde în Decembrie 1918 s-a făcut proclamarea Unirei.

S-a început defilarea. Nouă muzici unite au deschis marșul triumfal. Mareșalul Foch, marele comandant al trupelor aliate din timpul răsboiului și trimis al Franței, salută pe Suverani.

Defilarea e deschisă de micii dorobanți, băeți și fete în admirabile costume albe. Urmează legiunile cercetașilor, apoi defilarea drapelelor regimentelor sub comanda generalului Cihoski.

Dar iată și cum s-a desfășurat ÎNCORONAREA, așa cum e prezentată în CARTEA ÎNCORONĂREI – ALBA – IULIA – BUCUREȘTI       – 15-16 octombrie 1922:

„Pentru Încoronare s-a ridicat la Alba Iulia o măreață catedrală a cărei construcție a durat mai bine de un an și care s-a sfințit la 15 octombrie 1922.

Cu o zi înaintea Încoronării au sosit de dimineață la Alba Iulia ÎPSS  Mitropolitul Primar al țării, ceilalți mitropoliți și toți episcopii ortodocși din România. Au sosit și 70 de generali, iar „țărănimea a venit cu zecile de mii, de nu-i mai încăpea orașul”. În aceeași zi a sosit și I. I. C. Brătianu, primul ministru al țării, însoțit de generalul Mărdărescu, ministrul de război și de alți miniștri.

În 1896 Carol I a decis numirea principesei Maria în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori devenit  Regimentului 4 Roșiori „Regina Maria”.

În 1897 am trecut printr-un moment de mare cumpănă: m-am îmbolnăvit grav de febră tifoidă. Maria a luptat pentru sănătatea mea, ca o îndrăgostită adevărată, ca o leoaică: „Se va bate pentru că știe că acest om, mai mult complice afectuos decât un soț iubitor, este cheia destinului său.”

Ne-a unit, poate curios, dragostea. Nu între noi, ci dragostea pentru Țară și pentru copii. De fapt, ne-am iubit cu cel de al doilea suflet, e drept, cel etern.

Despre ea au scris oameni de seamă: „Toate popoarele cuprind în cadrul vieții lor sufletești ceea ce s-a scris de persoane aparținându-le în alte limbi.” (Nicolae Iorga); „N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (…). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc. (…) O asemenea personalitate onorează două literaturi.” (Camil Petrescu); „… ne putem minuna de sensibilitatea exponențială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul și cu versul, el însuși acțiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei patrii, pentru ea, omniprezentă.” (Șerban Cioculescu); „Descendentă în linie directă din spița glorioasă a Văcăreștilor – poeți (nepoată a lui Iancu, autorul „Primăverii amorului”, Elena Văcărescu a încheiat șirul strămoșilor care au răspuns, cu pana și inima, celebrului „Testament” al lui Ienăchiță. Prin opera literară cât și prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste și cu ambiție, de la vârsta adolescenței la octogenat, în slujba culturii române și afirmării spiritului național dincolo de meridianul locului. ” (Ion Stăvăruș).

M-AM ÎNTREBAT DACĂ OMUL ARE TRUP ȘI SUFLET ȘI DACĂ DA, EXISTĂ SAU NU UN RAPORT DE INERENȚĂ ÎNTRE CELE DOUĂ ENTITĂȚI; DACĂ NU CUMVA SUFLETUL E UNIC, ETERN ȘI  TRAVERSEAZĂ MEREU ȘI MEREU ALTE TRUPURI; DACĂ TRUPUL POATE FI ADĂPOSTUL PENTRU MAI MULTE SUFLETE.

După șaptezeci de ani de viață terestră, cred că pot da un răspuns cât de cât convingător.

Un om are mai multe trupuri și mai multe suflete. Omul năpârlește de mai multe ori în viață. În fond, dacă toate celulele noastre  se schimbă o dată la șapte ani, înseamnă că un om care are 84 de ani, a locuit în 12 trupuri, case, cuiburi, tipare – spuneți-le cum vreți.

…Aceste scrisori ale Mariei către Serghei și ale lui Serghei către Maria, le-am găsit după moartea lui Serghei, în 1865, la doi ani după moartea Mariei.

Erau  într-o casetă de argint și deasupra lor era o hârtie care spunea doar atât: Scrisorile neasemuitei mele soții și ale mele către ea. Nu le distrugeți!

Mai trebuie să spun ceva, important cred. După moartea mamei, tata a devenit aproape mut. Apoi a dat, la propriu, în mintea copiilor.

Se juca ore întregi cu păpuși Matrioșka, pe care le făcuse el, scobindu-le din lemn de tei, de linden sau de mesteacăn. El le spunea Marioșka și mai adăuga că pe lume au fost șapte Marii, începând cu fecioara Maria și Maria Magdalena, ultima fiind Maria lui.

Dragă Soție, Prea iubitoare Mamă, Veșnică Mireasă, Prințesă a Sufletului meu,

Cred că bunul Dumnezeu a rânduit și orânduit în așa fel lucrurile, ca întotdeauna un lucru rău să fie urmat de unul bun și, din păcate, și invers. Succesul tău fulminant de la operă, aplauzele mute, tăcerea respectuoasă a unei săli întregi, toate acestea l-au determinat pe Guvernator să-ți interzică accesul în orice sala publică, teatru, operă, chiar bibliotecă.

Mărturisesc că și eu am fost trist, furios, umilit. Dar atunci te-ai ivit tu, neasemuita, Prințesa. Ai adus teatrul la tine acasă. Ai lărgit conacul, cu trei săli, dintre care una pentru balet și dans, una pentru teatru și una pentru muzică.

Incredibil: parcă ar fi fost ieri, parcă a fost în urmă cu multe veacuri.

Maria, eu am credința că noi am trăit mai multe vieți, că vom trăi multe vieți împreună, că am poposit pe pământ acum pentru o scurtă odihnă, pentru a ne lua apoi zborul, mână în mână sau, așa cum îmi place să cred, o funie împletită de raze, printre nouri, printre stele, printre alte spații, necercetate cu mintea sau cu sufletul. Ni se permit orele de dragoste, de revedere, numai dacă vom munci cu nădejde, dacă ne vom îndeplini norma, la sare, la minereul de argint, la diamante. Sper să nu fie normă și la diamante. Mi-ai spus că scrii versuri. Dar nu mi-ai arătat, nu mi-ai recitat niciun vers. Mi-ai recitat din Pușkin, din câțiva poeți germani și francezi, din Shakespeare. Poate că mi le vei șopti la prima noastră întâlnire. Eu am mai mult curaj și îți spun că, de când am ajuns aici, ți-am scris în fiecare zi câte o poezie. Îmi plac sonetele și pentru început, îți trimit pe această cale, trei:

Dragă Mamă a fiului meu, dragă Soție, Veșnică Mireasă, Prințesă,

 Nu știu când vor ajunge aceste rânduri la tine. Poate peste un an sau doi, poate niciodată. Multe dintre lucrurile pe care le evoc aici le știi prea bine, pentru că le-ai trăit  și tu, mult mai intens, mult mai dramatic, uneori chiar tragic. Dacă le pomenesc, o fac pentru a-ți spune ce am văzut, simțit și trăit în acel drum al groazei, pe care nu l-aș mai face vreodată, cu orice risc.