Sol solar, simetric spiralat, străveziu, surpând spinări surprinse strâmb, supuse secetei;  sfinxul strănută schilav, salutând sălbaticul sol.

Să suspinăm soldăţeşte, sub scut, sufocaţi, sărbătorind solemn sudoarea sărată: „Salve”.

Salvele salvează satul.

Statul -stâlp suveran- sfătuieşte stângaci supuşii: supus săbiei, să spună simpaticul sclav sorgintea suavului soldat.

Solul suie sprinten spre stele.

Sinele Satanei străbate sănătos spaţiile, surâzător,   suflecându-şi stângaci sarcinile stabile, stabilite spontan: „Schinducul scuză sibilinic sinucigaşele sincope.”

Totul a pornit de la un articol, publicat într-o revistă săptămânală românească de popularizare a ştiinţelor.

Se intitula, senzaţional şi neutral totodată: Circuite integrate şi alte componente informatice de dimensiuni atomice.

Nu mai reţin autorul şi nici nu cred că are prea mare importanţă acest lucru; semnatarul doar tradusese şi adaptase un articol apărut cu câteva zile în urmă în Science et Vie.

Despre ce era vorba în articol: se afirmă faptul că cercetătorii americani au pus deja la punct componente integrate de dimensiuni atomice, deschizând astfel calea realizării într-un viitor apropiat a unor calculatoare invizibile cu ochiul liber. Cercetătorii erau de la celebra firmă de computere, imprimante, copiatoare Hewlett-Packard şi de la Universitatea California. Aceşti cercetători reuşiseră, cu ajutorul unui nou element sintetic şi anume rotaxanul să fabrice porţi logice, circuite electronice a căror închidere şi deschidere să permită circulaţia în flux liber a informaţiei. S-ar obţine ordinatoare de 100 de miliarde de ori mai puternice decât cele din prezent. Aceste ordinatoare atomice ar putea fi injectate în sânge pentru detectarea unor boli, cancerul de exemplu.

Cel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Avem şapte ani, când am ajuns la concluzia asta. Citeam o carte cu poze (nu ştiam cine e autorul, nici nu ştiam ce e o carte şi, dacă nu ştiam ce e o carte, normal că nu ştiam că o carte are un autor; peste timp, gândindu-mă la cartea aceea, am văzut că ea nici nu avea un autor, era o carte cuprinzând miturile vechilor greci) şi ajunsesem tocmai la labirint.

Firul Ariadnei nu mi se părea un dar de preţ, o bucată de cretă sau un pumn de cenuşă sau de pietricele ar fi fost acelaşi lucru; nu înţelegeam cum poţi să te rătăceşti într-un labirint, labirintul trebuia să fie un castel fără acoperiş, cu o mie de odăi şi câteva mii de uşi, nu aveam decât să le încerc pe toate, nu se putea să nu găsesc ceva care să nu le deosebească unele de altele.

„E singura poză care mi-a rămas de la el.”

O privesc cu atenţie. O poză obişnuită, trădând epoca în care a fost făcută. Un portret oval, cu profilul unui tânăr, cu părul lins, probabil dat cu briantină. Trăsături corecte, clasice aproape, ten măsliniu, nasul drept, ochii căprui sau negri. Totul e aproximativ, fotografia e făcută în sepia, te poţi înşela uşor. Un zâmbet enigmatic, subţire, visător, uşor trist. (Nu ştiu dacă aici nu a intervenit decisiv fotograful. El e stăpânul absolut, poate comanda orice: poziţia (uşor mai spre stânga, capul puţin ridicat, bărbia trebuie să fie…, aşa e foarte bine), starea de spirit (zâmbeşte puţin, priveşte pierdut, ca şi cum te-ai gândi la cineva drag, care e departe), timpul şi mişcarea (acum nu mai mişca… gata…aşa!). Modelul executându-se, conformându-se comenzilor.

Plecaserăm după fragi. Aveam vederea ageră, îi găseam imediat. Ea se învârtea în jurul meu, bosumflată. Nu-i vedea. Îi arătam râzând  câte unul. Mândră,  nu  vroia  să-i  culeagă:  „Nu      l-am văzut eu.” Adunam frăguţele pe paie subţiri. Fructele rămâneau întregi. Aveam deja câteva şiraguri; ea nu reuşise să strângă decât câţiva. E drept că, lacomă, nu rezistase ispitei şi mânca pe furiş câte unul. Într-un târziu, şireată: „Ştiu pentru cine le strângi. Tot mie o să mi le dai.”

Nu mă gândisem la asta, dar am aprobat-o zâmbind: „Bine, fie, îţi dau ce am strâns până acum. Dar, de acum, tot ce strâng e pentru mine.”

„Cei vechi cred că numai omul e schimbător, nu şi natura.”

„Lucrurile nu stau chiar aşa: uite, eu abia am trecut de 70 de ani, sigur că m-am mai schimbat între timp, trupul s-a mai supt, s-a subţiat, e mai uşor, ca pentru puterile mele, mişcările lui sunt acum mai lente, dar mai chibzuite şi, aş vrea să cred, mai dibace, nu mă mai risipesc adică atâta în gesturi fără rost, nici privirea nu mai e la fel de ageră, dar sunt tot eu şi inima mea e la fel de tânără şi dorinţele mele la fel de lumeşti şi curiozitatea mea e aidoma unui copil.”

Bătrânul era bucuros că îl însoţesc până la stână; câinele îl părăsise  cu doar o săptămână în urmă şi încă nu se obişnuise cu absenţa acestuia, aşa că îmi vorbea la fel mie, cum îi vorbea şi câinelui, adică îşi vorbea doar lui, punându-şi întrebări şi răspunzându-şi la ele; important era că avea alături un suflet, o fiinţă vie şi, dacă acea fiinţă era şi un bun ascultător, adică să nu-l întrerupă la tot pasul, bătrânul se putea considera fericit şi plătea cinstit pentru această fericire, inundându-te cu sfaturi, multe ca rod al unei vieţi trăite în mijlocul naturii, sfaturi practice sau gânduri adânci, încercând să ajungă la rădăcinile firii, dar şi comentarii la tot ce îl înconjura sau îl înconjurase.

„Ţi-am mai spus-o: sunt născut la oraş. Prima vacă am văzut-o pe la vreo şapte ani, atunci când, nu se ştie din ce motiv, vitele care coborau din Slatina spre abatorul oraşului, aflat lângă gara veche, au trecut pe strada noastră, abătându-se de la drumul obişnuit, aflat mult mai la nord, urmând capriciile unui pârâu năbădăios. Am aflat apoi că veniseră însă ploile mari pe acolo, pârâul era acum râu şi nimeni nu mai putea trece pe drum; drumul lutos, galben, colbuit devenise râu sau invers: râul luase culoarea drumului; oamenii erau supţi la faţă: de griji, de apă, de nesomn. Tăcuţi şi pământii, fără să-şi mai lumineze faţa cu vreun zâmbet, fără să mai auzi un râs în cascade, molipsitor şi nătâng, dar omenesc, simplu, prietenos.

Coborî o cireadă întreagă: vite mugind puternic, parcă ştiau ce le aşteaptă peste două-trei ore; o pădure de coarne, plante ciudate, răsărite pe un pământ negru, mişcător, aproape egale, dar fără frunze. Aşa le vedeam eu, ridicat la înălţimea gardului din scânduri cenuşii, decolorate de soare şi de ploi şi colorate de funingine.

Vitele au trecut vreme de un sfert de ceas; m-am dat jos de pe gard şi  m-am dus la Virgil: „A trecut o turmă de vaci”.

Au venit, la vreme de seară, la mine, oameni în negru, umbre prelungi, pe care le-am crezut mai întâi umbrele pomilor din livadă. M-au înconjurat şi m-au legat de un brad bătrân. Mă zbăteam în braţele lor, căutam să scap: „Ce vreţi de la mine? Ce rău v-am făcut? Nici nu vă cunosc.” Erau tăcuţi, cuvintele lor i-ar fi tulburat, poate; cuvintele mele nu le auzeau; sau nu vroiau să le audă. Aveau chipurile acoperite cu măşti de piele, negre. Totul părea o joacă, dar şi eu şi ei ştiam că nu e vorba de joacă acum; ceva teribil avea să se întâmple. Cel mai bătrân dintre ei mi-a spus cu o nesfârşită milă în glas: „Ai fost ales.”

Şi atunci mi-am încetat şi eu tânguirea, nu pentru că fusesem ales, nu pentru a fi la înălţimea momentului, ci pentru că am înţeles, din vocea şovăitoare a bătrânului (şovăitoare nu din cauza vârstei, ci a tulburării de care fusese cuprins), că trebuia să ducă cu hotărâre, până la capăt, ca pe o datorie de onoare, misia lor.

„Îţi vom scoate ochii” – mi-a mai spus bătrânul, de data asta resemnat, liniştit, aşteptându-mi împotrivirea în muget: „Nuuu”. Un sunet prelung, care ar fi înfricoşat şi văile.

Prima dată când a intrat pe un teren regulamentar, cu iarbă, având echipament regulamentar: tricou (în dungi – alb-albastre), chiloţi (cu şnur, nu cu elastic), ghete (cu crampoane), jambiere (roşii) şi apărătoare (cu sârmă) a fost la paisprezece ani, la două zile după ce primise buletinul.

Era un meci fără importanţă, cu ceferiştii din Simeria, amical, miza fiind o ladă de bere, pe care la sfârşitul meciului, coechipieri şi adversari, titulari şi rezerve aveau să o topească, indiferent de rezultat. A fost şi singura dată când a jucat alături de tatăl său, jucător-antrenor: a intrat pentru că echipa lor rămăsese în zece. „Intră şi tu poate îi încurci cumva, unsprezece e oricum mai mult decât zece”- îi spusese pe jumătate sever, pe jumătate amuzat     taică-său. Intrase, jucase o jumătate de oră, înscrisese două goluri, (unul anulat pe motiv de offside, corect, stătuse „la pomană”), avusese şi o bară, greşise doar de două ori şi dăduse vreo patru pase bune, dintre care una de gol; una pestre alta reuşise „un joc bun, chiar foarte bun pentru un debutant” – cel puţin aşa îl încurajaseră toţi coechipierii.

E destul de rău să te naşti fără tată. E şi mai rău să te naşti în prelungirea fratelui tău geamăn. E cumplit de rău să fii crescut de bunic, mai ales când acesta e profesor de latină. E foarte rău, şi pentru tine şi pentru cea care te naşte, să apari pe lume cu picioarele înainte. E neînchipuit de rău să porţi mai multe nume. E cel mai rău să le aduni pe toate astea la un loc, performanţă pe care doar Titus Vopiscus Opiter Agrippa Postumus o putea înregistra în orăşelul său de provincie, cu doar trei şcoli generale, dar şi cu un liceu venerabil, centenar, singura mândrie, de altfel, a băştinaşilor.

Titus aflase abia în liceu ce vor să povestească puzderia de nume pe care niciun catalog, cu rubrici oricât de încăpătoare, nu le putea cuprinde. Aşadar: Vopiscus însemna „născut viu, vorbind de gemeni, când unul e mort”; Opiter – „copil căruia bunicul îi ţine loc de tată”; Agrippa – „născut cu picioarele înainte”, iar Postumus – „născut după moartea tatălui”.